Această primă criză a unei boli care avea să mă biruie mai târziu, mult mai târziu, a trecut fără vreo urmare și mult timp nu m-a mai supărat nimic fizic. Mă năpădiseră însă gândurile. Presimțirile rele nu se legau de starea stănătății mele ci de anchetă. Dacă nu se găsea nimic care să ateste crizele lui Lucian? Dacă erau și ele pur și simplu – cum eram convinsă că fusese criza mea – idiopatice? Adică paroxistice, fără cauză medicală aparentă? Și mai ales erau sporadice. Poate că nici un aparat nu surprinsese vreodată o criză. Ce era de făcut? Mi se interzisese să iau legătura cu martorii ... oare m-ar fi urmărit cineva dacă chiar mă țin de interdicție? Timp de vreo lună, îndată ce o nouă săptămâna începea și scăpam din robia râzgâiatei și a lui dom’ doctor Rașid, mă înființam pe strada instituției și așteptam, pitită pe după mașini, să văd cine intră și cine iese. Curios, nu am zărit pe nimeni dintre martorii la care mă gândisem. N-am văzut-o nici pe coana Puica. Oare să se fi dus „organul” pe teren la cei în cauză? Într-o zi m-a surprins o ploaie cu spume și am intrat într-o biserică din apropiere și am asistat la o slujbă de dimineață. Când am ieșit ploaia se mai domolise. Cumpărasem niște lumânări și le-am aprins. În timp ce mă rugam, am zărit cu coada ochiului pe cineva, un bărbat care mă fixa. În momentul în care mi-am întors capul spre el, acesta mi s-a adresat.
- Vă văd așa, palidă și tristă, ce, aveți un necaz?
Instinctul meu a intrat imediat în alertă, acesta fiind modul obișnuit de abordare al vecinilor sau cunoștințelor care vor să te tragă de limbă – chiar dacă tu ești cât se poate de vesel și de roșu în obraji. Totuși omul ăsta părea un intelectual, nu un bârfitor de ocazie. Altiminteri, eram prea cu picioarele pe pământ ca să bănuiesc vreo atracție romantică pentru mine.
Din prudență, am spus că n-am nimic, mi-am tras gluga de la tricoul pe cap și am pornit-o spre poarta bisricii.
- Nu vreți să vă las la o stație de metrou? Plouă prea tare, o să vă udați rău de tot.
I-am mulțumit și i-am spus că i-aș fi recunoscătoare dacă m-ar lăsa la Piața Unirii. De curând ne schimbasem domiciliul: Hans achiziționase un apartament în Aurel Vlaicu, pe lângă Herăstrău, unde stătuse un alt angajat de la firmă care acum voia să se repatrieze în Germania, așa că ne mutasem din Titan într-un cartier de lux. Ambiția lui Hans nu se dezmințea niciodată, oricât am fi fost de strâmtorați cu alte cheltuieli. În timp ce ne făceam comozi în mașină și ne legam centurile, bărbatul a încercat din nou să-și satisfacă curiozitatea.
- Nu, serios cred că aveți un necaz. Vă văd mereu pe-aici.
I-am spus atunci adevărul: că doream să fac dreptate în privința unei crime și nu credeam că va fi posibil. În răstimpul cât am străbătut centrul cu străzi vechi și până am ajuns la metrou la Unirii, am apucat să povestesc în linii mari care erau faptele și ce piedici mi se puneau.
- Să știți că asta n-are niciun fel de relevanță, că era bolnav cronic sau nu – că pârâta a știut sau că n-a știut. Poți fi vinovat nu numai prin acțiune, ci și prin inacțiune. Dacă tatălui Dvs i s-a făcut rău, indiferent din ce cauză, cel mai probabil imediat după ce a avut altercația cu Dvs., adică, așa cum spuneți, înainte să plecați la liceu, iar când v-ați întors după să zicem – cel puțin patru ore dacă nu cinci sau șase, el era deja în agonie dacă nu mort, ar ea n-a chemat salvarea în tot acest timp, atunci este vinovată. Nu contează că l-a băgat în baie cu intenții bune sau rele. Contează că n-a făcut ce era de datoria oricui să facă.
Întâmplător sunt avocat, a adăugat. Asta este cartea mea de vizită – ce-ar fi să ne vedem într-o zi la mine la cabinet, ca să-mi povestiți din fir a păr?
Am luat cartea de vizită din mâna lui ca pe un semn al destinului. Destinul mi-l trimitea la momentul potrivit.
În ziua următoare am și stabilit o întâlnire. Dl Ovidiu, acesta era prenumele lui mi-a spus că va cere în primul rând să vadă dosarul. Eu eram doar martor deocamdată, dar pentru că eram și fiica celui care decedase ca victimă, puteam să mă constitui un fel de parte vătămată. De pe această poziție avocatul meu putea să-i pună întrebări mai apoi pârâtei. Era important să știm deocamdată ce probe se găsiseră referitor la starea de sănătate a lui Lucian Postolache. Presimțirile mele rele aveau să se adeverească, ba chiar să fie întrecute de realitate. Reușind în scurt timp să capete acces la dosar, dl Ovidiu a văzut probele ultime. Coana Puica găsise fișa tatei de la serviciu pe care scria la fiecare an „sănătos clinic”. De asemenea găsise libretul militar prin care tata era declarat „apt combatant”. Asta mă dezavantaja nu atât prin faptul – care iată se dovedea irelevant – că tata suferea de ceva – cât prin aceea că mă discredita ca martor. Una era să nu poți dovedi ceva, alta era să dovedești – cu documente – contrariul celor suținute de mine. De altfel, în toată această anchetă în care probele materiale erau extrem de puține, credibilitatea martorilor era punctul slab sau punctul forte al bătăliei.
Nici coana Puica n-a scăpat, cel puțin extrajudiciar, de terfeleală. Reușind să repet figura cu administrarea somniferului, am avut ocazia să ascult la emisiunea binecunoscută apelul unei consătence a onorabilei, care a dezvăluit în direct cum îl bătea la tălpi Tigruța pe bunicul Vili, „ca să nu se mai cace pe el toată ziua” când acesta paralizase. Femeia care povestea văzuse scenele pe fereastra camerei unde zăcea bătrânul. În plus, coana Puica nu numai că era unica moștenitoare a gospodăriei, dar semna de primire și pentru pensia tatălui vitreg, însușindu-și-o integral. Având în vedere omul și caracterul, nimic suprinzător, conchidea interlocutoarea, ca Tigruța să fi fost capabilă de crimă.
Revenind la princina mea, am început să fac cu avocatul meu scenarii despre cum puteam dovedi că tata avusese nevoie de ajutor medical și că soția lui nu i-l oferise. Faptul că Lucian se enervase din pricina mea fusese recunoscut de coana Puica când descrisese împrejurările faptei. Din păcate pentru cauză, cele câteva ore scurse între enervare și baia fatală nu puteau neapărat justifica o legătură între o creștere de tensiune momentană și agravarea ei prin baia fierbinte. Dacă am fi putut dovedi – cumva – că tata avusese mai multe pusee sau că tensiunea se menținuse ridicată și că el îi spusese Puicăi că se simte rău, atunci da, aveam cheia problemei. Și mai bine, dacă să zicem, cineva, vreun vecin ar fi venit atunci în vizită și l-ar fi văzut că se simte rău, sau ar fi auzit ceva din care să se înțeleagă că-i este rău, atunci Puica ar fi fost în culpă. M-am gândit imediat la madam Ioanițoaia. Nu se declarase ea dispusă să mă ajute cu orice minciunică nevinovată? Iată că se ivea momentul. În viziunea mea, vecina putea declara că l-a auzit pe Lucian înjurând-o pe Puica și strigând la ea „cheamă salvarea, nenorocito, că mi-e rău” de mai multe ori. Dar mai întâi, era bine ca dl avocat să o interpeleze pe Puica, să vadă că nu e sat fără câini și să obținem de la ea în clar mărturia că nu a sunat la salvare. Desigur, planul era murdar dar ce era asta în comparație cu murdăria coanei Puica?
Între timp, a trebuit să mă ocup și de dosarul dispariției în care nu aveam nici acum o concluzie clară. Omul care declara că Mama fusese luată de un securist se prezentase și ca martor, dar mărturia lui nu făcea decât s-o disculpe pe Puica, care astfel se putea pune la adăpost că nu avusese legătură cu răpirea. Deși știam că o să mi se pună la nota de plată, întru liniștea mea sufletească am cerut organelor de anchetă (care erau ale Poliției nu ale procuraturii) să ordone să se facă săpături în curtea cofetăriei și a casei unde locuia fratele Puicăi și să se facă cercetări în fântâna acestora. După cum îmi și imaginam, nu a fost găsit nimic, niciun schelet îngropat sau aruncat. Am cerut de asemenea să se facă investigații la toate azilele de bătrâni și sanatoriile din țară. Nimic – numele Vera Postolache nu se găsea pe rolul niciuneia. De asemenea, mi s-a spus că din documente nu rezulta ca numele Mamei să fi fost dat în consemn la frontiere, nici nu se cunoștea ca vreo persoană cu semnalmentele ei să fi fost reținută pentru trecere frauduloasă.
A urmat apoi venirea verii și vacanța de vară. Procurorii au luat vacanță și ei, dl Ovidiu a plecat în concediu, Rita s-a întors la maică-sa și s-a dus cu ea undeva în provincie, iar eu am fost lăsată la vatră. Martha și Hans au plecat două săptămâni în Germania, apoi Martha s-a întors la amicii ei, la concertele de rock, la cluburi și la o tabără de creație.
Eu am vizitat-o pe doamna Ioanițoaia, i-am expus planul meu și i-am dat tainul. Tot la două săptămâni o vizitam și-i dădeam bani. Mi se părea cu adevărat că văcărelile ei au ceva substrat, părea îmbătrânită rău și bonavă. Apoi spre mijlocul verii am plecat toți trei într-o vizită la mătușa Helga și la unchiul Karl în orașul lor, și asta a fost o mare bucurie – singura după atâta timp și atâta deprimare. Într-un moment de intimitate mi-am pus capul în poalele mătușii și am plâns ca un copil după care i-am povestit în ceea ce mă implicasem.
- Hm, draga mea, pot să-ți dau un sfat din meseria mea – nu de profesoară de muzică, a zâmbit – nu, de artileristă. Ca să lovești o țintă care fuge mereu, trage în fața ei, nu acolo unde se află acum, ci unde crezi că se va afla când o ajunge proiectilul. Adică cu alte cuvinte, pândește-i mișcările, vezi ce declară și așteapt-o acolo unde nu se așteaptă.
I-am spus că Puica fusese mereu cu o mutare în fața mea, pentru că ea știa prin avocatul ei tot ce plănuiam eu. Am adăugat că acum șansele se egalaseră, că mă reprezenta și pe mine cineva. I-am povestit cum îl cunoscusem pe dl Ovidiu.
- Și ai încredere în avocatul ăsta?
Era o întrebare de baraj. N-am știut ce să zic.

În toamnă, toată nebunia s-a reluat. În primul rând avocatul meu o interpelase pe coana Puica și aflase fără echivoc că nu fusese chemat niciun medic. Fosta mea mamă vitregă susținea sus și tare că Lucian Postolache se înfuriase și avusese apoi doar o stare de frig. Dl Ovidiu a cerut să fie audiată vecina mea. De-a lungul a două săptămâni am auzit însă că aceasta nu se prezentase. M-am gândit că mă trădase. Îmi luase banii și acum, desigur, se sustrăgea fiindcă probabil nu mai avea nevoie de alții. Poate că se întorsese băiatul ei. Mi-am propus să-i fac o vizită ca să mă lămuresc îndată ce am timp.
Un alt atac al bolii m-a făcut să amân însă. De ceva timp mă durea tot timpul între sâni, aveam ca un fir roșu care ardea în anumite poziții. Încercasem să-mi dau seama ce ar putea fi. Noul atac m-a luat însă prin surpindere, a fost din nou aceeași stare de tahicahrdie, transpirație și amețeală.
Am făcut un EKG care a ieșit normal. O ușoară tulburare de repolarizare. Mi-am făcut analize de sânge – nimic. Am făcut o eco-cardiografie și inima era normală. Mi s-a spus că totul e de la stres și eu am crezut. Era ipoteza cea mai plauzibilă. Nu avea rost să iau betablocante, mi-a spus medicul, pentru că în general tensiunea mea era normală. Mi-a dat însă un pumn de calmante. Aveam să am nevoie de ele din belșug, pentru că procurorii s-au hotărât în fine să dea rechizitoriul în instanță pentru acuzația de fals și uz de fals în dosarul biletul de adio. Urma să fiu chemată ca martor în curând. În paralel, se reluase și circul TV. Armata de invitați a disecat scena descrisă de Puica ca petrecută fiind între Mama și frățiorul ei biologic precum și urmările acesteia. La sfârșitul halucinant al unui ciclu de patru emisiuni, asezonat cu mărturii și luări de poziție, au fost trase concluziile.
Scenariul era așadar următorul: frățiorul îndrăgostit dă peste un bilet vechi în casa lui Willi Helmans, îl contraface și-l lasă la vedere, ca s-o inducă în eroare pe Puica și pe tatăl ei vitreg și să-i împiedice să-l mai judece așa de aspru. Cu alte cuvinte, nu era un stricat dornic de aventuri cu o femeie măritată, ci un om cu intenții cinstite față de Vera, care, iată că biletul o dovedea, din proprie inițiativă își părăsise soțul și copiii. Se întâmplă însă ca Vera să dispară, din varii motive, iar familia ei chiar crede că aceasta a șters-o cu vreunul dintre mulții ei curtezani. Natural, Puica e lovită de amnezie și nu mai ține minte că un bilet identic l-a mai primit o dată de la sora sa vitregă și nu-i ridică suspiciuni stilul. Tot natural, frățiorul, abordat la telefon de moderator, refuză să dea declarații, cu alte cuvinte nu recunoaște fapta – și ce dovezi ar fi împotriva lui? – dar povestea asta frumos legată cu ață oferă o alternativă plauzibilă la vinovăția Puicăi în problema falsului. Oare se va sacrifica frățiorul să vină ca martor la proces și să-și asume o vinovăție falsă? Oare el, risca ceva? Atâta vreme cât el uzase de fals chipurile doar pentru a-și îmbunătăți reputația în fața a două persoane din familie și nu cu consecințe juridice, era puțin probabil. Mi se părea că totul este sumbru și închis la culoare.
Așteptând deschiderea procesului, în zilele libere ieșeam în curte. Aveam o curte cu copaci și un gard de beton mascat cu vegetație, ca un fel de trestie.
Copacul din curte îngălbenise brusc. Din casă se auzea o melodie pe care Martha o tot punea mereu și mereu. Era de pe discul (acum CD-ul) lui Hannelore, cel lansat cândva la barul din Constanța. Strofele triste se revărsau din CD player:
Weh, weh, mein Herz ist schwer
Gab im Frühling meinen Liebsten her
Seine wilde Rose blüht nicht mehr
Era un cântec german vechi, atât de vechi, care povestea despre un războinic ce-i dăruise iubitei un trandafir sălbatic drept talisman. Când războinicul a murit într-un tărâm îndepărtat, trandafirul iubitei s-a veștejit, iar ea a știut atunci instantaneu nenorocirea. Și Martha avea predilecție și preferință pentru asemenea povești, pe teme existențiale și triste, care se reflectau în „arta” ei.
În ziua când am ascultat cântecul acesta, am sunat-o pe doamna Ioanițoaia. Nu mi-a răspuns. M-am hotărât brusc să mă duc în cartier să o văd, cu orice risc.
De la distanță am văzut o salvare oprită în fața blocului. Am văzut o femeie palidă, în capod și papuci, nepieptănată, dusă încet-încet de braț de un bărbat între două vârste către acea salvare și abia când m-am apropiat am avut un șoc recunoscând-o. M-a recunoscut și ea și n-o să uit spaima acută din privire. Era doamna Ioanițoaia, iar bărbatul probabil fiul ei. N-am apucat să mai vorbesc cu ea, dar am intuit, cu un șoc înghețat că i se întâmplase ceva foarte rău și că n-o s-o mai revăd niciodată. Planul meu era sortit să moară odată cu ea.