Cuvântul autorului

Cartea de față are deja o istorie, a împlinit mai mult de 35 de ani de când
zace prin sertare. Azi oricine se poate lăuda că a publicat un volum, vreau să
spun că nu mai reprezintă „mare brânză”, un lucru de ispravă.
Eu am început să scriu povestiri în anul 1970 după ce am terminat
facultatea. Dornic să le fac cunoscute și să culeg impresii le citeam unor călători
în tren, la câte-o fată pe care o curtam, mamei când o vizitam la Vulturești,
îngrijitoarei sau paznicului unde lucram. Toți îmi spuneau cam același lucru,
„când te ascult parcă sunt la televizor, trăiesc întâmplarea”. Le-am citit și unui
prieten intelectual, filosof, George Purdea, membru al grupului de la Păltiniș,
subalternul meu la serviciu, azi predă la Institutul "Sigmund Freud" din Viena. El
mă încuraja: „Te invidiez pentru talentul tău literar, știi cum se spune în popor,
ai” … și strângea palmele în pumni și-mi arăta: „atâta”! „Ce faci aici, în acest
muzeu, e pierdere de timp, dă-ți demisia și ocupă-te de literatură”. Cum puteam
să fac asta? Profesia mea era de inginer și, ca să fiu sincer, credeam că George
exagerează, doar eram șeful lui. Continuam să scriu iar el mă invita să merg la
Păltiniș să-l cunosc pe Constantin Noica. De ce n-am onorat această
oportunitate? Viața, în tumultul ei, mă acaparase în alte direcții, dar astfel de
aprecieri m-au susținut în tentativa mea să le public fără să reușesc însă: la
revista Luceafărul am trimis "Sus pe deal", la România literară "Într-o sâmbătă
noaptea" și…surpriză!? După ceva vreme a apărut un volum al unuia din
redactorii ultimei reviste cu titlul "După amiază de sâmbătă". Era structurat pe
ideile din povestirea mea.
Prin 1984 am propus editurii Ion Creangă volumul "La gura povernei".
Redactorul de acolo, Gheorghe Zarafu, m-a invitat la o discuție și mi-a spus că
directorul editurii, domnul Gafița, ar dori să schimb eroul principal în…pionier!
"Nu pot să fac asta"... am încercat să explic eu, stric atmosfera din poveste, dacă
vreți întâmplări cu pionieri, scriu altele... că am fost chiar comandant de grupă!
Gica Iuteș, fost redactor la revista "Luceafărul", mai înțelegătoare, m-a
debutat în "Almanahul Copiilor", tipărit de "Asociația scriitorilor" din București, cred că prin 1984, cu povestirea "La gura
povernei". Mi-a transmis atunci, printr-o secretară că vrea să mă cunoască. La
întâlnire mi-a mărturisit: „N-am citit în ultimii 30 de ani o povestire mai vie,
mai proaspătă!! literatura de azi pentru copii este din păcate vitregită”.
După un timp a apărut pe piață un alt volum "Povarna și alte povestiri", al
unui oarecare, oricât m-am străduit să-l citesc mi-a fost imposibil. Autorul își
însușise ideile din povestirea mea și tipărise o maculatură!
1
Doamna Iuteș a continuat să-mi publice și alte povestiri în acele
almanahuri ("Sus pe deal", "Supărarea Lupșei", "Gâsca submarin"...) și mi-a făcut o
frumoasă recomandare pentru Editura "Ion Creangă", dar degeaba. Am mai
întâlnit totuși un domn amabil, a zis că dacă accept să fiu doar coautor și el
primul nume, într-un an, volumul va apare. Cum pe vremea aceea consideram
că singura mea bogăție o reprezintă terfeloagele dintr-un geamantan, n-am
acceptat. Așa că am continuat să citesc poveștile cui voia să mă asculte! M-am
întrebat atunci și mă întreb și azi, ce i-a lipsit volumului meu pentru a fi tipărit
la Editura "Ion Creangă"?
De fapt, prima oară când mi s-a acordat o atenție „literară” încurajatoare a
fost pe vremea armatei (aveam 27 de ani – amânasem serviciul militar cu
sprijinul șefului Centrului de recrutare al sectorului 2, București. După o lungă
discuție, el mi-a spus: “Scapă-mă de câinele lup din curte că nu lasă pe un vecin,
ministru, să doarmă, urlă toată noaptea„. M-am pricopsit cu ditamai animalul pe
care l-am plasat, cu mare greutate, unei prietene farmaciste, ea locuia la curte,
eu într-o garsonieră). Eram 30 de fizicieni și ingineri în pluton și seara, la ora
21, când se dădea stingerea în dormitor, îi țineam treji cu tot felul de povești. La
început am crezut că mă ironizează, că fac haz de mine, când terminam o
„născocire”, așa o numeau ei, mai vroiau una, încă una, neapărat o întâmplare
cu mine!
Mai târziu, Delia, fetița mea de trei ani, mă ruga tot așa, să-i mai spun o
poveste adevărată de când eram eu mic. Când a mai crescut și-a învățat să
citească, o ruga pe nevastă-mea să-i dea terfelogul lui tata cu întâmplările pe
care le ascultase interpretate de mine, prin viu grai, gesturi și onomatopee.
În orgoliul meu de virtual scriitor, am tras o primă concluzie, povestirile
mele sunt valabile pentru cei mici, pentru cei mari, pentru toată lumea!
Uneori intram în butoiul cu melancolie, că nimeni nu stă mereu pe un val
de entuziasm, și-atunci mergeam la Cenaclul "Mihail Sadoveanu" care se ținea la
"Casa Corpului Didactic", undeva pe lângă celebrul parc "Cișmigiu". Acolo mă îmbăiam în
atâtea laude că mă țineau „treaz” două-trei luni. Nu că aș fi fost un insomniac,
precum Emil Cioran, dar până la acea dată nu reușisem nimic spectaculos, ca
inginer nu brevetasem vreo invenție, ca director viziunea mea privind un "Muzeu
Tehnic Național" nu primise aprobarea proiectului deși lucrasem la acesta ani de
zile. Credeam că nu e nimic de capul meu și aveam nevoie de acele laude, sau,
să le spun, confirmări, ca să-mi pot continua munca de fiecare zi.
Acum să nu vă închipuiți că toată lumea de la cenaclu îmi adresa
aprecieri, doamnele Dudu Ioachim și Andreea Pora, mamă și fiică, pe care le
ironizasem într-un comentariu de-al meu, ("Proză cu multe personaje") mă
înfierau cu destulă „forță” literară. Și totuși, doamna Munteanu, profesoară de
limba română la o școală din Drumul Taberei, membră a aceluiași cenaclu, m-a
invitat să citesc două povestiri la clasa unde era dirigintă, "Piramida lui Keops" și
"Vițelul", iar copiii din clasa a VII-a, au comentat, cu nedisimulat interes,
„creațiile mele literare”.
2
Pe tărâmul controverselor literare de la cenaclu, echilibra lucrurile
doamna Sărățeanu, poetă și fostă profesoară de fizică la Liceul "Gheorghe Șincai"
din București. Ea spunea: „Diaconescu e talentat: în câteva propoziții
creionează o atmosferă; personajele lui trăiesc, sunt vii; păcat că îi lipsește
cultura, ne delectează doar cu țărănismele din Vulturești!”. N-o contraziceam.
Ce rost ar fi avut să le povestesc despre discuțiile mele cu soția privind operele
unor zei ca: Bulgakov, Soljenițîn, Eminescu, Voiculescu, Steinbeck, Jack
London, Tolstoi cu personajul său androgin Ana Karenina. Sau despre viziunea
artistică din Narcis și Golmund, romanul lui Herman Hesse asupra căreia
niciodată nu cădeam de acord...
Nu rareori eram, în sinea mea, dezorientat: cum să devii scriitor dacă nu
te consacri în totalitate scrisului? Jack London până nu a renunțat la muncile
istovitoare necesare traiului zilnic, nu a putut crea capodopere. Iar eu, ca să-mi
cumpăr o locuință, umblam dintr-un capăt al altuia al Bucureștiului, dam
meditații la matematică și adormeam vorbind sau explicând o derivată, o
integrală. Și iarăși reveneam la dilemele din "Jocul cu mărgele de sticlă", alt
roman al lui Hesse. Ce cale să urmez? Mă atrăgea studiul, mă înscrisesem la un
doctorat în științe tehnice, sub îndrumarea profesorului academician Ion
Antoniu (l-am susținut cu teza: "Contribuții la studiul poluării electromagnetice a
mediului"). Dar după ce rămâneam o vreme între cărți, în bibliotecă, viața mă
chema în afara zidurilor, alergam, iubeam, sufeream.
Adevărata școală a vieții pentru mine a reprezentat-o perigrinarea prin
țară cu stupii, pastoralul. Și după ce mă săturam de hoinăreală reveneam iarăși
între cărți, la masa de scris. Multă vreme m-a urmărit destinul lui Raskolnikov
din "Crimă și pedeapsă", capodopera de tinerețe a lui Dostoievski.
De-a lungul timpului, cel mai constant susținător al meu a fost nevastă-
mea! Oarecum firesc, s-a îndrăgostit văzând în mine un mare talent, eram un
creator unic pentru ea. Cum în apartament, în nopțile de iarnă, temperatura era
de 5-7 grade Celsius, echipați ca pentru o excursie la munte, dormeam
îmbrățișați sub plapumă ca să ne încălzim Ea îmi deschidea o fereastră către
Eminescu povestindu-mi despre Tomiris, despre trădarea fratelui Brigbel... Apoi
îmi spunea să am încredere în părerea ei, povestirile mele au ritm, sonoritate,
chiar o muzicalitate interioară. Ce minunate erau acele nopți chiar dacă
dimineața culegeam țurțuri de la geamurile cu rame metalice. Și astfel, un
muzician și un inginer se întâlneau, la infinit, în dialogul lor despre artă.
Mă întreb azi, ar fi fost în stare vreunul din membrii elitiști ai cenaclului
literar să scrie false cronici muzicale? Eu am scris, nu una, mai multe și „marea
mea dragoste” se arăta mulțumită, „pui diagnosticul corect deși nu ai educație în
domeniu”.
Nu m-au deranjat niciodată diversele etichetări ce mi-au fost atribuite
chiar și în familie. Fiind ultimul copil al tatei din cei nouă, frații și surorile mai
mari mă alintau cu „ăla mic și prost”. Totuși, după ce am citit povestirea "Când
ne plimbam pe Titiră", prin noiembrie 1988, doamna Dudu Ioachim mi-a
3
recomandat, între patru ochi, să ascund acel text, să nu-l mai arăt niciodată, la
nimeni! Eu n-am prea înțeles care ar fi primejdia, însă, soția mi-a escamotat și
ea o altă povestire, pe care n-am mai recuperat-o. Întâmplarea se petrecea într-o
școală militară unde dispăruse o pușcă mitralieră și, după ce a fost căutată
pretutindeni, cadeții au secat o baltă aruncând apa cu palmele, în timp ce
coloneii, comandantul școlii și un general în funcție la cel mai înalt nivel politic,
fratele președintelui, se holbau de pe margine că doar-doar o apare de undeva
corpul delict.
Și am continuat să recidivez! Prin 2005, spre uluirea mea, o altă
povestire, "Tainica mea iubire" (de fapt un pamflet) a fost cenzurată pe un site
literar sub motivul „refuzat pentru corectură”.
Mai puțin criticat eram la rarele noastre întruniri familiale când citeam
câte o poveste. Surorile, cumnatul meu Florin Grigorescu, fostul șef al baroului
de avocați din Pitești, le ascultau încântați și mi-au sugerat din nou să le public.
Eu mereu aveam altceva mai bun de făcut. Și-apoi cartea aceasta am depus-o
încă odată la Editura "Ion Creangă" în 1991, tot fără succes. Ba mai mult, Dan
Silviu Boerescu, șeful cenaclului de la "Muzeul Literaturii Române", "Rotonda 13",
mi-a spus: „textele dumitale sunt învechite, prăfuite, nu interesează pe nimeni,
bune de aruncat la coș”. Nu m-a afectat prea mult părerea exprimată fără
menajamente, îl consider și acum un creator minor, fără talent. În schimb,
criticul Alexandru Ștefănescu m-a planificat să citesc la "Biblioteca Municipală
Mihail Sadoveanu" din București, unde conducea un cenaclu literar. Acest fapt l-
am perceput ca pe o recunoaștere valorică, motiv pentru care am invitat două
prietene, filoloage, să ia parte la eveniment. Chiar în seara când trebuia ”să
impresionez” un numeros public, sala era plină, multe persoane așteptau în
picioare, ilustrul amfitrion și critic a fost schimbat cu V. A. Acesta, după ce m-a
amânat de mai multe ori, m-a rugat să-l împrumut cu cinci sute de lei, așa că,
din nou, mi-a pierit cheful să mai devin scriitor!
Cum pe sora mea, Ecaterina Grigorescu, am înmormântat-o pe 1 februarie
2017, m-am hotărât, în sfârșit, să public poveștile în regie proprie, că nu se știe
niciodată când părăsim această lume și cei care vin după noi, pentru curățenie,
s-ar putea să nu mai păstreze nimic din terfeloagele care mi-au fost dragi. După
acea zi tristă de iarnă, două săptămâni am bolit, dar azi, povestirile mele sunt la
corectură, am vorbit cu un profesionist. Din exces de zel, cred, (eu sunt inginer,
el filolog) corectorul a intervenit masiv în text. Am făcut din asta o dramă, dar
buna mea soție și prietenă m-a consolat: „să luăm partea pozitivă a întâmplării,
încă odată mi-am dat seama de stilul tău inconfundabil”.
„Acum va trebui să le revăd și eu încă odată” mi-am zis. Am avut însă
noroc, m-a „depanat” cu entuziasm și discernământ profesional reputatul om de
litere Anca Sîrghie.
Ar trebui să mulțumesc multor persoane care, de-a lungul timpului, au
avut răbdarea să-mi asculte poveștile în lectură proprie, sau să mă ajute
dactilografiindu-le. Mă opresc la trei prietene, Cristina Untea, Marilena
4
Pompieru, Mirela Pestrițu, (colegele mele la serviciu), care mi-au rescris, în
diverse variante, textele; eu bat la mașină (azi calculator) doar cu un singur
deget.
Se putea altfel? Mulțumesc soției care mi-a mărturisit că poveștile mele
sunt nemuritoare și aproape sunt dispus să o cred, întrucât ea, chiar și acum,
citește o carte pe zi, iar seara nu adoarme până nu răsfoiește câteva pagini.
Mulțumesc și verișoarei sale Lulu care a dorit ca volumul să conțină 33
de texte în loc de 31 cum planificasem eu. De ce 31? Fiindcă sunt un pic
superstițios și numerele 13 și 31 mi-au purtat noroc de-a lungul timpului (m-am
născut într-o zi de 13, m-am însurat la 31 de ani, am primit locuință pe o stradă
la numărul 13, etc.). De ce 33? Atâția ani a trăit printre noi Cristos, iar Lulu,
după ce și-a pierdut băiatul într-un accident de mașină, apoi părinții și, în mod
cu totul neașteptat, soțul, prietenul meu, Nicolae Iordan Constantinescu, a
devenit mai religioasă.
Un ultim cuvânt despre viziunea mea artistică. Ca să par mai deștept
decât sunt vă fac o mărturisire, am scris cu program, am avut în vedere o
strategie: aceea de a reuși să surprind, într-o formă literară viața în dinamica ei.
Scopul teoretic a fost și rămâne un pariu cu mine însumi.
Adevărul e că n-am avut nicio viziune, nicio strategie, am scris fiindcă
am simțit nevoia să mă exprim. Uneori se adunau în mine, la o intensitate
maximă, de-a valma, furia, desnădejdea, iubirea, frumusețea de nepătruns a
celor ce mă înconjoară. Când mi-e foame mănânc, dacă mi-e sete beau apă.
Când nu mai suportam presiunea celor acumulate mă așezam la masa de scris și
mă eliberam. Multe din povestirile acestui volum s-au petrecut cu 60 de ani în
urmă, dar eu le-am scris la persoana întâi și la timpul prezent pentru că le-am
retrăit așternându-le pe hârtie, ca și cum totul s-ar întâmpla acum. Sper ca după
publicare, volumul care a așteptat atâta amar de ani pentru a ieși la lumină, să
cunoască, și el, o nouă aventură.
P.S.
Până să parcurgă volumul o aventură, am mai trăit eu una! Nu sunt prea
activ pe facebook. Cei de acolo îmi trimit diverse „informații”, momeli, ca să le
răspund. Ultima se referea la faptul că s-a împlinit o cifră rotundă de când m-am
împrietenit, pe facebook, cu Nicolae Iordan Constantinescu. N-aș vrea să-i
transmit un mesaj? „Măi fraierilor” mi-am zis, „bietul de el a murit de ceva
vreme”. Și enervat i-am atenționat printr-un mesaj: „Dumnezeu să-l ierte!” pe
care-l voiam inserat în cronologia fostului meu prieten. Ca să mă învăț minte, a
apărut în cronologia mea! Șoc și panică la Verona, unde nevastă-mea era în
vizită la sora ei, atunci când domnul Vasiliu Zonel a transmis condoleanțe
familiei...
5