Mai rouă ca roua sufletul tău și eu nu știam...
Douăzecișinouă a lunii a șaptea ora patru din zori.
Senin chipul tău părea de copil adormit cu mânuța sub obrazul întors. Cum te ajutasem c-o jumătate de oră să te întorci pe partea stângă te-am lăsat să dormi și m-am dus să-mi fac obișnuita cafea. Era, ca de multă vreme, ora la care pentru mine începe o nouă zi. În fumul țigării gândeam că pe-ntâi va fi ziua ta și iar vom fi numai noi că toți se leapădă și fug de omul bolnav. Frumos era înainte.Ne adunam,la un pahar de vin și-o mâncare bună cum știai s-o faci numai tu, glumeam, povesteam, visam...Cum s-a mai dus de repede tinerețea, îmi ziceam, și câte renunțări și câte amânări au tot fost...
Dintr-o suflare am scris "regret tardiv" și l-am postat. Mă-ntreb acum oare ce m-a mânat?

Doar tubușorul subțire de plastic de la nasul tău la aparatul de oxigen amintea că sănătate nu-ți este deplină. M-am culcușit iar lângă tine. M-ai simțit, te-ai trezit și ușurel m-ai tras de mustață. Am râs. "Da fata mea, bună dimineața..."
Ai întins mâna până pe umărul meu și mâna ta aluneca pe mâna mea blând și ușor, mi-ai luat palma și-ai pus-o spre inima ta.
Perfuziile cu toate din ele, mi-am zis, făcut-au minuni, faceai un act voluntar după luni și luni... Þi-am așezat o șuviță de păr.Ai făcut la fel și cu mâna cealaltă ducând-o pe obraz. Mă bucuram, Doamne, cât mă bucuram că în creierul tău o lumină iar s-a trezit și speram... Dar eu nu știam că tu mulțumeai mâinilor care te-au îngrijit.

Era ora șapte și-am dat drumul la tv pentru știri. Te-am spălat, primenit, pieptănat. Era devreme pentru micul dejun și totuși mi-am zis...
Așezată-n fotoliu, cu babețica la gât ai luat pastiluța dizolvată din linguriță, ai luat și-un pic de iaurt.La a doua linguriță ai pus boticul. Era felul tău de a spune că nu. "Bine, fata mea,mai târziu,cum vrei tu." Cuminte ai stat să-ți verific și să-ți tai unghiile de la picioare și mâini.
Obosiseși, mă priveai cu capul plecat. "Hai sus pui de urs" și "hopa, hopa Penelopa". Te-am luat în brațe, rușinându-mă parcă de vlaga mea și te-am așezat în pat,pe dreapta, cu fața la mine. Am tras fotoliu mai aproape să te pot ține de mână. Ai adormit.Rămăsese pampersul ud la capătul patului. L-am dus la punga de gunoi și-am revenit.

Părea că dormi.Aveai respirația abdominală și expirarea se teremina cu spasm în plexul solar.Nu era bine.Am dat aparatul la trei și te-am ridicat pe pernă apoi mai sus cu încă o pernă.Þi-am făcut taponajul ca atunci când ai avut prima criză apneică de m-ai băgat în toți sperieții. În fund între perne părea că respirația ți-a revenit la normal.
Îți citeam o spaimă în ochi.Am dat telefon la urgență.Știau unde să vină. În ultima lună veniseră de două ori.Mi-au spus să fiu calm, să-ți iau tensiunea... 13,7 cu 8,2. Fruntea ți s-a umplut de sudoare.Þi-am pus termometru. 37,2. pulsul 107.Mult...Aud la capătul străzii salvarea,ce bine... Cu prosopelul tău plușat îți șerg fruntea, fața,gâtul și pieptul.Și eu nu știam că șterg neputincios sudorile morții...

Ai întins mâna. Mâna ți-am dat-o și degetele mi-ai strâns.Ochii tăi mă priveau insistent parcă voiau să mă-ntrebe, să-mi spună ceva.Ca o gaură neagră într-un univers în colaps pupila ta s-a mărit parcă vrând în ea să-ncapă toate luminile lumii.Respirai de parcă nu mai era aer deloc pe pământ.Ca o ploaie de plumb pe sufletul meu și-am știut că te pierd. "Doamne,Nuuu..." Coardele tale vocale, mute de-amar de vreme, într-un ultim efort au scos un ah dureros și, moale capul ți-a lunecat pe o parte cu ochii deschiși.

Soneria... "e deschis,repede că moare"...

"Stinge lumânarea și du-te de-ți dă cu apă pe ochi,măi nene, că n-am venit pentru dumneata..."

Te-au întins pe covor.Unu a început masajul cardiac,
celălalt cu pompa de aer,fata te-a conectat la aparat și ți-a injectat adrenalină. Era ora opt. Cinci adrenaline,întubată și 45 de minute de efort făra ca inima ta să mai vrea să mai bată....

Mai rouă ca roua sufletul tău a plecat. Năuc privesc spre tavan. Nu-l văd dar poate că și acum plutește deasupra patului iubirilor noastre...

Scriu, scriu deslânat dar ce mai contează când îmi vine să urlu...