Sergiu Someșan

Topograful


În întunericul profund care domnea în compartiment, întrerupt numai din când în când de pâlpâiri palide de lumină cețoasă venite de la becuri depărtate, am auzit cum se deschide ușa și mâna controlorului îmi scutură ușor umărul:
- Ne apropiem!
Încet, să nu îi deranjez pe ceilalți călători, am început să îmi strâng bagajele. Teodolitul în cutia lui metalică și valiza cu haine. Mi-am căutat pe bâjbâite pantofii sub banchetă, o clipă, o lungă clipă, picioarele mele au căutat în gol și mi-am adus aminte de tânărul din Gara de Nord, care umbla desculț prin zăpada de pe peron, plângându-se că i s-au furat ghetele, apoi picioarele mele neliniștite i-au găsit, s-au strecurat recunoscătoare în ei și m-am ridicat în picioare gata să cobor. Întunericul a început să fie întrerupt tot mai des de becuri puternice, din întuneric se iveau pentru o clipă în fața ochilor vagoane, clădiri și magazii cenușii, pe scurt toate semnele care anunțau apropierea unei gări. Mi-am luat puținele bagaje și am ieșit pe coridor aducându-mi aminte de vorbele șefului înainte de plecare:
- Alex ești singurul fără obligații familiale pe care pot să îl detașez în pustietățile ălea. Se redeschide o mină care acum este în conservare și nu au un specialist să le facă o expertiză. Îți dai seama ce ne așteaptă dacă totul merge bine: subvenții, bani, oportunități … Am dat lovitura, dacă te descurci. Am să te plătesc regește!
Am privit în întunericul cețos de afară în timp ce trenul începea să frâneze, scârțâind din saboții frânelor. Era trei și jumătate dimineața. Nu știam ce părere avea șeful meu despre salariul regilor dar aveam de gând să îl fac să afle cât de curând.
Conductorul a venit să îmi deschidă ușa de la vagon, impresionat poate de inscripțiile argintii de pe cutia teodolitului meu Suunto, în care cuvântul laser revenea obsesiv. Atât de obsesiv încât am stat tot timpul cu ochii pe el, de frică să nu îmi fie furat în Gara de nord de cineva care să îl confunde cu o instalație de produs efecte luminoase într-o discotecă. Va trebui să îi fac totuși o husă într-una din zile, ca să scap de griji.
Am privit de-a lungul trenului în timp ce am coborât: undeva, dintr-un vagon aproape de locomotivă a mai coborât un om, se vede treaba că era localnic pentru că s-a pierdut rapid printre linii înainte de a-mi da seama pe unde a luat-o. Locomotiva a șuierat scurt de trei ori, s-a pus în mișcare, impiegatul care îi dăduse plecarea a privit o clipă spre mine apoi a intrat în căldura biroului de mișcare și în numai câteva clipe am rămas singur pe peronul pustiu. Am dat din umeri: nu era prima data când trebuia să mă descurc prin forțe proprii așa că am pornit-o spre ieșirea din gară. Pustiu! Nici țipenie de om cât vedeai cu ochii de-a lungul străzii.
După un timp din întuneric și ceață s-a desprins o mașină destul de veche care s-a apropiat scârțâind din toate încheieturile până a ajuns în dreptul meu unde a oprit. Din ea a coborât încet și parcă ezitând șoferul:
- Sunteți Topograful?
Printre altele eram și topograf dar nu eram deloc obișnuit să fiu apelat așa. Drept care am ezitat destul de mult cu răspunsul meu. Suficient de mult cât să îl văd pe șofer că se neliniștește dintr-o dată și se apropie dintr-o dată aproape speriat.
- M-a trimis domnul inginer șef Dobrotescu, de la mină, să aștept la trenul acesta un topograf care vine de la București să măsoare în mină… Dumneavoastră sunteți?
Ei da, se pare că eu eram. După ce i-am comunicat asta și șoferului, l-am văzut destinzându-se dintr-o dată, ușurat de parcă ar fi scăpat din cine știe ce primejdie. Cine știe ce zbir de șef mai era și Dobrotescu ăsta dacă putea inspira o asemenea teroare oamenilor lui. Trebuia să fiu atent cu el, mi-am spus eu în timp ce mă instalam cu bagaje cu tot pe bancheta din spate. Deși atunci când am vorbit cu el la telefon să stabilim detaliile părea un om destul de cumsecade. Urma să văd mâine cum voi proceda cu el. După ce porni mașina, șoferul se întoarse ceva mai liniștit parcă spre mine:
- Mi-a spus domnul inginer-șef să vă cazez la hotel și să vin dimineață pe la zece să vă aduc la mină. Dacă este prea devreme să îmi spuneți ora la care vă convine și vin să vă iau…
Am ezitat puțin înainte de a-i da răspunsul. Am fost tentat să îi spun apoi să vină la zece și jumătate, numai pentru a face o breșă în țesătura atât de migălos țesută de Dobrotescu. Dar aducându-mi aminte de panica bietului șofer la simpla mea ezitare, am preferat să nu le dau peste cap planurile, mai ales că acum conducea cu o viteză destul de mare pe străzile pustii.
- E perfect la zece am spus eu, și m-am aplecat peste umărul lui să privesc vitezometrul: peste o sută douăzeci pe oră.
Nu îmi plăcea deloc mai ales că străzile erau înguste și carosabilul destul de umed. Se pare că aceeași părere a avut-o și un agent de poliție pentru că din bezna unei străzi lăturalnice s-a pornit o sirenă și noaptea o fost dintr-o dată luminată de lumina intermitentă a unui girofar. Șoferul a dat oarecum plictisit din umeri și a încetinit în timp ce eram depășiți de o mașină de poliție. A oprit mașina fără să coboare deschizând doar geamul și așteptându-l pe agent să se apropie. Acesta pregătea deja carnetul de amenzi.
- E a doua oară luna asta când depășești viteza legală. De data asta nu te mai iert, făcu agentul morocănos și începu să scrie.
Se vede treaba că se cunoșteau de multă vreme pentru că șoferul meu începu să zâmbească liniștit și se aplecă puțin pe gemul deschis.
- Nu te mai chinui cu hârtiile… Sunt cu Topograful…
Nici dacă ar fi spus că este cu regina Angliei nu ar fi obținut un efect mai dramatic. Carnetul de amenzi a dispărut ca prin farmec și polițistul a încremenit într-o poziție aproximativă de drepți. A aprins lanterna și a încercat să lumineze locul din spate al mașinii apoi poate că și-a dat seama că asta ar însemna un fel de sacrilegiu așa că s-a mulțumit să lumineze roțile mașinii înclinându-se spre locul unde bănuia că aș fi eu.
- Să trăiți! îmi salută el respectuos teodolitul, care tronând pe valiză părea mult mai impresionant decât mine în penumbra din mașină.
S-a întors apoi aspru spre șofer:
- Cu atât mai mult trebuie să ai grijă! La hotel mergeți? Urmați-mă! Vă conduc până acolo.
Cu sirena și girofarul pornite a pornit înaintea noastră destrămând liniștea micului orășel. Norocul meu era că hotelul era situat destul de aproape. O clădire mică, cu patru etaje, în care luminile s-au aprins ca prin farmec atunci când șoferul a deschis ușa mașinii ca și cum am fi fost așteptați.
O femeie între două vârste, elegantă se ridică de la recepție și veni în întâmpinarea noastră. În mână avea o cheie:
- Vă așteptam domnule Popescu, poftiți pe aici, am fost anunțați de sosirea dumneavoastră, uitați cheia de la cameră. Cea mai bună cameră pe care o avem. Restul formalităților le vom îndeplini mâine sau când va fi timp.
Se întoarse spre șoferul care încremenise cu teodolitul și valiza mea în mână.
- Poți să pleci! De acum ne ocupăm noi. Anunță că domnul Popescu a ajuns cu bine!
A așteptat până când șoferul a închis ușa apoi s-a întors iar spre mine:
- Dacă ar fi fost după ei ar fi trebuit să coborâți încă din noaptea asta în mină să o măsurați, a spus ea puțin ironic. E timp pentru toate, nu-i așa? mă întrebă dar cum întrebarea părea să fie pur retorică, nu i-am răspuns și am privit cheia încercând să aflu cam unde ar putea fi camera 101. Văzându-mi nedumerirea zâmbi:
- Am să vă dau pe cineva să vă ajute la bagaje și să vă arate camera, spuse ea și se îndreptă spre birou unde apăsă pe o sonerie.
Dintr-o cameră din spate ieși o fată somnoroasă, căscând și frecându-se la ochi.
- Trezește-te Angela. Nu o să îți țin toată noaptea locul. Condu-l pe domnul la camera 101 și ia-l pe băiat să vă ajute la bagaje. Ai grijă cum te porți adăugă ea în șoaptă, dar suficient de tare ca să aud și eu. E Topograful!
Nici dacă ar fi primit în plină figură o cană de apă rece Angela nu s-ar fi trezit mai repede. Privindu-mă cu ochi mari și înspăimântați, apucă pe bâjbâite valiza și teodolitul și o luă înainte șoptind abia auzit spre ea:
- Am înțeles, doamnă directoare!
Apoi întorcându-se din mers spre mine:
- Urmați-mă domnule.
Am început să urc scările în urma ei, apoi, după ce am dat colțul i-am luat valiza și teodolitul din mână, nu suport să îmi ducă o femeie bagajele și se vedea treaba că ea uitase că trebuia să cheme pe cineva să ne ajute. În timp ce o urmam ce mă întrebam dacă nu cumva mamele din oraș își speriau copii mici cu vorbele: „ Culcă-te că dacă nu, chem Topograful!”
Ei bine, Topograful venise, era mort de somn și habar nu avea ce se întâmplă. Dar din câte îl cunoșteam era hotărât să afle.
Angela îmi deschisese ușa camerei, eu am așezat valiza și teodolitul în debaraua de lângă ușă, apoi îmi arătă baia, șifonierul unde să îmi așez hainele și voi să plece.
Am prins-o de mână.
- Așteaptă puțin Angela. Vreau să te rog ceva…
Roși toată și își trase mâna.
- Nu se poate domnule… Eu sunt măritată. Dar la șapte mă schimbă Valerica, și ea nu este…
Am început să râd din toată inima și m-am așezat pe pat făcându-i semn să se așeze alături.
- Nu despre asta este vorba Angela. Voiam pur și simplu să te întreb ce naiba este cu oamenii din orașul acesta?
Făcu ochii mari și mă privi mută fără să înțeleagă.
Am scuturat exasperat din cap.
- Angela, toți oamenii pe care i-am întâlnit se poartă cu mine de parcă aș fi prințul moștenitor. De ce? Sunt un simplu topograf. Am să măsor galeriile minei o lună, două, trei, cât o să fie nevoie, o să actualizez planurile apoi voi pleca să-mi văd de ale mele. De ce se poartă așa cu mine?
Angela plecă capul și începu să așeze o cută inexistentă pe pătură. Mă privi o clipă fugar apoi plecă iar ochii:
- A… asta era? Știți mina a fost închisă cu peste șase ani în urmă. A fost trecută în conservare… Și tot orașul depinde de ea. Toți bărbații care lucrau în mină sunt șomeri. Acum veniți și măsurați mina… Dacă găsiți totul în regulă, avu o ezitare și mă privi iar cu coada ochiului, mina se va deschide din nou. Cred că vor să vă câștige bunăvoința…
M-am ridicat în picioare, m-am apropiat de teodolit și i l-am arătat:
- Ar trebui atunci să câștige mai degrabă bunăvoința acestui mic instrument. Dacă el zice că galeriile sunt drepte, sunt drepte. Iar dacă sunt contorsionate de trecerea timpul sunt și gata. Nici eu nici el nu putem minți, așa că ar fi bine ca toți să se poarte normal cu mine.
A dat să plece dar în ușă s-a oprit și a privit la ceas apoi s-a întors roșind spre mine:
- E numai patru… Până la ora șapte nu ne deranjează nimeni. Dacă vreți rămân cu dumneavoastră să vă țin de urât.
Am privit-o cum își frământa neliniștită mâinile sub șorțulețul alb, ca de subretă. Două șuvițe rebele îi încadrau fața, dându-i un farmec aparte. M-am apropiat încet de ea și ezitând am apucat-o de bărbie încercând să-mi înving oboseala. Avea pielea albă, mătăsoasă și o simțeam tremurând.
- Angela dragă, am călătorit toată noaptea cu trenul. Sunt obosit și tot ce vreau este să dorm. Și apoi nimeni, crede-mă, nimeni nu mă va poate face să măsluiesc rezultatele măsurătorilor. Nici măcar o fată atât de drăguță ca tine. Ce va fi, va fi…
Am sărutat-o cât de cast am putut eu pe frunte și m-am uitat la ea cum a plecat întorcând capul și privindu-mă încă o dată din ușă cu niște ochi mari, căprui, nedumeriți și parcă vinovați, lăsându-mă și pe mine la fel de nedumerit: era prima fată pe care o sărutasem fie și pe frunte. Senzația nu fusese chiar atât de dezagreabilă cum mă așteptasem. Cum somnul îmi fugise cu totul am ieșit în balcon să privesc orașul. La numai trei sute de metri în fața mea se zărea gara. Era legată de oraș de o pasarelă care traversa liniile de cale ferată și peste care aș fi putut trece să ajung la hotel în numai trei minute. În loc să îmi arate cineva drumul au preferat să deranjeze un șofer, pe directoarea hotelului și mai știu eu pe cine pentru a-mi câștiga bunăvoința. Sau din cu totul alt motiv. Pe care eram ferm hotărât să îl aflu a doua zi. Mai ales că din câte știam eu nu gradul de conservare al unor galerii hotăra redeschiderea unei mine. Ci cantitatea de cărbune, calitatea lui și costul de extragere. Prea mă credeau copil sau poate că îmi scăpa mie ceva.


*


M-am trezit ușor, fără să fie nevoie să mă scoale cineva cam pe la nouă dimineața, am făcut un duș rapid m-am îmbrăcat și am coborât în restaurantul hotelului, nu înainte de a-mi pregăti teodolitul și un rucsac mic, ușor de purtat în care am pus restul instrumentelor de care urma să am nevoie în mină. Am luat o masă ușoară, dacă trebuia să cobor astăzi în mină nu voiam să fiu prea plin, apoi am rugat pe fata de la recepție, bănuiam că ea trebuia să fie Valerica, pentru că mă privea mereu curioasă în timp ce vorbeam cu ea, să sune la mină să vadă dacă pot să trimită mai repede șoferul după mine.
- Nu-i nevoie domnule Popescu. Șoferul așteaptă deja afară… știți în cazul că vreți să ajungeți mai repede.
I-am întins cheia de la cameră și am privit-o mai bine. Era o roșcată sprințară și veselă care m-a făcut să-mi pară bine că nu a fost ea de serviciu azi noapte. O clipă mâinile ni s-au atins când i-am dat cheia și ochii ni s-au întâlnit iar ea a zâmbit ușor perfect conștientă de farmecul ei. Într-o bună zi, când va afla va fi foarte dezamăgită dar simțeam nevoia să amân cât mai mult acest moment.
A înclinat capul și a făcut semn unui tânăr care aștepta prin apropiere și acesta s-a repezit afară de unde a sosit însoțit de șofer.
- Bună dimineața, a spus acesta repezindu-se vesel spre mine. Cum ați dormit? întrebă el și arătă cu un semn pe care credea că l-am văzut numai eu spre recepționeră.
- A dormit foarte bine, a răspuns țâfnoasă în locul meu, Valerica. Și nu cred că este problema ta cu cine a dormit, dacă asta voiai cumva să întrebi, l-a pus ea la punct.
Am încercat să îmi ascund un zâmbet și l-am urmat pe șofer afară. Cum orășelul era destul de mic se pare că toată lumea se cunoștea cu toată lumea și mai ales își cunoșteau destul de bine unul altuia ocupațiile din timpul liber.
Acum am văzut mai bine mașina de astă noapte: era un Mercedes vechi dar bine întreținut. Văzându-mi privirea șoferul mi-a deschis ușa și a oftat:
- Acum câțiva ani schimbam mașinile de două ori pe an. Cum i se părea directorului că nu mai lucește, gata luam alta. Pe vremea aia mina mergea din plin și pe acolo se învârteau banii cu lopata.
A așteptat până m-am așezat comod apoi înainte de a porni m-a privit în oglinda retrovizoare, spunând:
- Acum că ați venit dumneavoastră, poate că se vor întoarce iar vremurile bune.
Am privit la orașul care își defila monoton clădirile dezolante pe lângă noi. Totul lăsa impresia de paragină, de loc de la capătul lumii. Oare chiar toți oamenii care locuiau acolo își legau speranțele de prezența mea în oraș?
L-am atins pe șofer pe umăr ca să îl fac atent:
- Eu am venit aici să măsor niște galerii vechi! De ce toată lumea crede altceva?
Mi-a căutat privirea în oglinda retrovizoare și a râs mânzește când mi-a întâlnit-o:
- Mai știm și noi câte ceva, a zis el enigmatic și a început să claxoneze pentru că ajunsesem deja la poarta minei.
Uite un om pe care avea fie foarte greu să îl conving că nu mă culcasem cu Valerica și că nu eu eram cel sortit să salvez orașul.



*


Când l-am întâlnit pe Dobrotescu, inginerul-șef al minei, primul lucru pe care l-am întrebat după ne-am salutat a fost:
- Vreți să îmi spuneți și mie de ce toată lumea mă crede salvatorul orașului?
Râsul lui nu mi s-a părut foarte sincer dar era un râs totuși. Speram ca după râs să vină și o explicație.
Mi-a făcut semn să mă așez, s-a așezat și el , apoi a comandat două cafele și numai după ce au sosit a început să îmi vorbească.
- Domnule Popescu, așa cum am vorbit și la telefon sarcina dumneavoastră este să ridicați planurile din galeriile pe care vi le indicăm noi. Este posibil ca în cinci ani cât a fost în conservare galeriile să fi suferit schimbări, tasări și alte modificări. Atât! Ce nu știe lumea este că indiferent cum arată aceste galerii mina tot se va deschide. De fapt a fost o greșeală faptul că s-a închis. Aici este cărbune de o calitate excepțională care cu puțin efort poate deveni perfect exploatabil.
A mai sorbit o gură de cafea, a privit pe geam unde un grup de mineri încercau să pună pe roate câteva vagonete ruginite, apoi s-a întors iar spre mine:
- Deja au început să lucreze cam două sute de mineri. Deocamdată nu avem producție, lucrează la amenajări, deschid galerii prăbușite, amenajează suitoarele de aeraj, măsoară nivelul metanului, toate chestiile de rutină de care este nevoie ca mina să învie din nou. Așa că indiferent de ceea ce veți măsura, peste numai câteva luni aici vor lucra mii de oameni… Cineva acolo sus s-a trezit în sfârșit la realitate și a văzut că este mai ieftin să extragi cărbune aici în țară decât să îl cumperi pe bani grei din afară…
Auzisem toate astea la plecarea din București. Și mai știam că atunci când mina va funcționa din plin, va fi înființat un nou compartiment de investiții cu zeci de topografi. Dar până atunci mai aveam o nedumerire:
- Dacă toate astea se cunosc, de ce mă privesc oamenii din oraș ca pe Mesia?
Inginerul-șef m-a privit pe furiș, a pus cana de cafea deoparte și s-a ridicat de la masă privind pe geam afară.
- E greu de crezut, a început el într-un târziu să vorbească, că la începutul mileniului trei oamenii mai cred încă în tot felul de superstiții, dar am impresia că ei cred că dumneata ești cel care ești sortit să deschizi mina. Încă de când am dus tratative cu firma dumitale să ne trimită un topograf s-a răspândit zvonul acesta. Eu să fiu în locul dumitale aș profita din plin de treaba asta cât aș rămâne pe aici. Nu mai sunt eu foarte tânăr dar tot am văzut că orașul are fete frumoase…Poate unele dintre el cred că norocul este molipsitor și se transmite prin fricțiune … și râsul lui gros la gluma în doi peri m-a urmărit multă vreme.


*



După instructaj când am coborât în mină mi l-au dat pe Milu să mă însoțească și să-mi care teodolitul.
- E băiat de treabă, mi-a spus inginerul-șef zâmbindu-mi complice. Și cunoaște mina ca nimeni altul, a mai adăugat el privind oarecum jenat într-o parte. Numai că ar trebui să aveți grijă de el și mai ales să nu prea băgați în seamă ce spune… Apropo de superstițiile care încă mai bântuie prin zona noastră…
Contrariat puțin de această contradicție, Milu ar trebui să mă poarte prin mină dar cu condiția ca eu să am grijă de el, am plecat să îl întâlnesc. Îmi era frică să nu fie vreun împătimit al paharului ținut prin mină mai mult din milă, ca să nu fie dat afară.
Dar când l-am văzut cum ne aștepta în sala de pontaj sprijinit de perete și privind cu ochii mari și albaștri în gol am priceput pe dată despre ce este vorba.
- Milu… Milule, l-a strigat inginerul-șef.
S-a desprins de perete cu o mișcare înceată a privit în jur apoi când l-a descoperit pe cel care l-a strigat a pornit să se apropie cu pași mari. Era un tânăr la vreo 25 de ani și totul părea la el uriaș. S-a oprit în fața noastră privind când la mine când la șef.
- Milule, a început el să-i spună tare, așa cum i-ai vorbi unui surd, de astăzi mergi cu domnul Alex prin mină. Îi cari instrumentele și îi arăți pe unde să o ia. Și să ai grijă de el, ai înțeles Milule?
Milu dădu fericit din cap de parcă ar fi fost pus să o însoțească pe Pamela Anderson pe plaja din Malibu. I-am dat teodolitul și rucsacul în care așezasem compasul Suunto, ruletele, nivelele și clinometrul, preferând să păstrez eu schițele. Avându-le la îndemână, la o adică aș fi putut ieși și singur din mină.
- Hai ia-o înainte, să-mi arăți drumul, l-am îndemnat după ce am rămas singuri.
În loc să o luăm spre galeria care ducea în mină a luat-o prin spatele clădirii sălii de pontaj.
După câțiva pași m-am oprit nedumerit:
- Păi ce facem Milule, nu intrăm? l-am întrebat eu și am arătat spre galeria de coastă care intra în dealul din fața noastră.
M-a privit înspăimântat ca și cum ar fi făcut greșeala vieții lui. A lăsat jos teodolitul și a început să își frământe neliniștit mâinile privind țintă în ochii mei. Un timp a încercat în zadar să îmi spună ceva și abia într-un târziu a reușit să mă întrebe:
- Lampă și mască nu luăm?
M-am făcut că nu îi aud vocea peltică și bâlbâită și mi-am dat o palmă peste frunte și am izbucnit în râs. Apoi m-am apropiat de el și l-am prins de umeri.
- Milule, băiatule dragă… Eu cobor pentru prima dată în mină așa că tu trebuie să ai grijă de mine și să îmi spui tot ce trebuie să fac. Ai înțeles?
Ideea că cineva este mai neajutorat ca el a pătruns greu până la mintea lui dar odată ajunsă acolo i-a luminat ochii albaștrii și i-a adus un surâs timid pe buze.
- Bun, am spus eu mai liniștit, atunci să mergem.
La instructajul făcut cu numai o oră înainte mi s-au înfățișat pe parcursul a câteva minute nesârșite toate modurile în care poți muri intrând în mină încât mă și miram că la terminarea șutului mai ieșea vreun miner viu din mină.
- Aveți grijă, ne spunea solemn bătrânul miner ciung care ținea instructajul. Nu atingeți cu mâna firul conductor al locomotivei electrice. Nu sunt decât 110 volți dar în mină la câtă umezeală este ajunge și atât. Dacă simțiți un miros cât de cât suspect, puneți imediat masca si anunțați dispecerul de la primul telefon. Nu părăsiți podețul de la marginea galeriilor și nu mergeți pe linii. Chiar dacă vagonetele de mină sunt mici, liniile sunt alunecoase și repede puteți ajunge așa ca mine, și ne scutură prin fața ochilor înspăimântați ciontul roșu al mâinii retezate aproape de cot. În sala de instructaj fusesem numai eu și încă doi specialiști veniți de la Centrală.
- Și mai ales, își încheie el pomelnicul, nu uitați că aveți statutul de vizitatori. Nu faceți nici un singur pas dincolo de intrarea minei fără să fiți însoțiți de un miner adevărat…
Am luat-o încet după minerul meu adevărat și am intrat în lămpărie. O sală imensă, plină de rafturi pe care se odihneau lămpi de mină și măști.
Văzând că Milu dă fetei de la intrare bucățica mică de metal care o ținuse la brelocul de chei am căutat-o și eu marca pe care mi-o dăduse inginerul-șef.
- Vizitator? mă întrebă ea văzând inscripția de pe ea.
La răspunsul meu afirmativ mi-a arătat un raft de lângă intrare:
- Luați o lampă și o mască de acolo și veniți să vă înregistrez seria.
Lampa avea în spate un fel de priză și am extras-o destul de greu din ea. Am luat și o mască și în timp de fata îmi nota într-un registru numerele și numele, am spus așa mai mult ca să fac conversație.
- Dar știu că aveți măsuri de securitate serioase aici nu glumă!
- E pentru securitatea dumneavoastră domnule nu pentru a noastră. Acumulatorii lămpii țin zece ore… Dacă în timpul ăsta lampa nu ajunge înapoi în raft la încărcat atunci știm că vi s-a întâmplat ceva și anunțăm salvatorii să vină după dumneavoastră. Puneți-vă și casca asta vă rog…
Încurajat astfel am început să mă uit îngrijorat după Milu. Verifica lumina lămpii cu gesturi experte apoi cu mișcări la fel de sigure își prinse masca la centură la spate că să nu îl incomodeze la mers. Văzându-mi privirea fata de la birou mă întrebă:
- Intrați cu Milu?
La răspunsul meu afirmativ dădu liniștită din cap:
- Atunci sunteți în siguranță. Milu cunoaște mina ca nimeni altul. Parcă s-a născut în ea…
Cum se apropiase și Milu între timp i-a spus în timp ce închidea registru:
- Milule să ai grijă de domnul, ai auzit? Că dacă ieșiți întregi, de bucurie poate mă invită pe urmă la o cafea.
Milu o privi lung, apoi plecă privirea:
- Domnul Alex este Topograful!
A spus-o pe tonul pe care ar fi spus: „ Domnul Alex este Dumnezeu!”
Am privit-o pe fată în ochi așteptând să văd ceea ce deja eram obișnuit: curiozitate, dorința de a-mi fi pe plac, sau numai simpatie. În loc de asta am văzut cum își mușcă buzele și în ochii ei am citit doar o sfâșietoare tristețe. Se întoarse spre Milu care se uita la ea cu o rugăminte mută. Își strânse buzele ca și cum ar fi vrut să spună ceva apoi se opri brusc. Se uită pe furiș în jur apoi mă prinse de braț și spuse într-o șoaptă precipitată:
— Nu coborâți azi în mină. Pentru numele lui Dumnezeu nu coborâți azi cu nici un preț în mină!
Intrigat, am vrut să o privesc mai bine dar de după rafturi apăru chiar inginerul-șef care o privi încruntat:
— Vă așteaptă cei de la controlul măștilor în biroul din spate doamna Magda!
O conduse cu privirea până se convinsese că a intrat în birou apoi se întoarse zâmbind spre noi:
— Am vrut doar să mă asigur că totul se desfășoară în ordine. Vă doresc spor la treabă și … noroc bun!
Am ieșit afară din lămpărie urmăriți de privirea scrutătoare a directorului. Oare de ce mi se părea că Dobrotescu ăsta avea azi un zâmbet atât de fals!?
L-am urmat pe Milu care chicotea încântat afară din lămpărie de parcă uitase deja toată întâmplarea:
- Magdei îi place de dumneavoastră…
M-am împiedicat de niște eclise și crampoane ruginite și abandonate în mijlocul drumului în timp ce intram în întunericul cald al minei.
- A glumit numai Milule… a zis așa ca să îmi facă curaj.
După vreo 40-50 de metri de la intrare când deja lumina de afară scăzuse simțitor s-a oprit, s-a întors spre mine și și-a aprins lampa îndemnându-mă și pe mine să fac la fel.
- O cunosc pe Magda, a spus el pornind-o înaintea mea. Nu a glumit deloc, a adăugat el serios și apoi nu a mai spus nimic aproape un kilometru până am ajuns la puțul principal.
În fața noastră mai așteptau câțiva mineri care întârziaseră ca să ia burghiele de la ascuțit, un artificier cu ajutorul lui pe care i-am cunoscut după geanta neagră plină cu dinamită și după capetele capselor care le ieșeau din buzunare. Mai întâi au intrat în colivie minerii. Și-au așezat burghiele pe podeaua coliviei care mi se părea mai șubredă ca o foaie de carton găurită de ape, apoi unul din ei a spus semnalistului care aștepta lângă puț:
- Dă-i drumul. La orizontul trei.
- Noroc bun, a răspuns acesta și a tras de un mâner.
Trei sunete lungi și trei scurte au sfâșiat tăcerea și colivia a pornit ca o săgeată în întunericul fără fund al puțului.
După un timp care mi s-a părut fără sfârșit, din străfunduri și-a făcut apariția înjghebarea de fiare și plase de sârme în care urma să mergem și noi. Când a ajuns în dreptul nostru, semnalistul a deschis ușa din plasa de sârmă și l-a poftit pe artificier și pe ajutor. A privit de-a lungul galeriei apoi la Milu ca și cum eu nu aș fi existat:
- Tot la orizontul cinci mergeți?
Milu a dat numai ușor din cap și a arătat spre mine:
- Este Topograful!
Semnalistul ne-a făcut semn să intrăm:
- Repede atunci, până nu vine cineva.
A închis ușa în spatele nostru și a început să transmită un cod complicat de semnale până când într-un târziu, convinsă, colivia a pornit-o brusc în jos.
M-am apucat strâns de o bară:
- Nu mergem cam repede?
Ajutorul artificierului, un băiat cam la vreo douăzeci de ani mă privi chiorâș apoi spuse răstit:
- Când transportă explozibil, colivia merge numai cu doi metri pe secundă. În rest merge cu șase…
Am privit la întunericul din fața mea. După viteza cu care defilau prin fața noastră capete de țevi, bare ruginite și din loc în loc câte o galerie nu prea îmi păreau mie doi metri pe secundă dar am preferat să tac.
Cum timpul trecea încet și defilarea de umbre și lumini din fața noastră părea că nu se mai sfârșește am întrebat iar:
- Și de ce nu a vrut să ne lase și pe noi în colivia asta daca tot mergeam în același loc?
Puștiul de lângă artificier ridică puțin lampa să îmi lumineze fața. Ridică din umeri apoi întrebă:
- Nu v-a spus la instructaj? Dinamita se transportă numai cu artificierul și ajutorul în colivie…
Mai țineam eu minte câte mi-a spus ciungul! Dar acum eram hotărât să aflu:
- Bine, bine dar de ce?
Puștiul privi spre artificier și nu spuse nimic. Acesta scuipă scârbit în întunericul din fața noastră apoi se întoarse spre mine.
- Oricât de bine ar fi stabilizată, dinamita din când în când mai și explodează. Așa din senin… Din cauza impurităților, a înghețului sau mai știu eu de ce din când în când bubuie fără nici un motiv la cel mai mic șoc… Sau capsele pocnesc de la curenți vagabonzi…
- Aha, am spus eu și am înghițit în sec. Pentru limitarea pierderilor de vieți omenești în caz că…
Artificierul încuviință ușor din cap și se întoarse spre perete.
Milu mă trase ușor de mânecă și m-am întors nedumerit spre el.
- Dacă nu veneam acum odată cu ei, am fi pierdut o grămadă de timp. Colivia ar fi ajuns sus înapoi numai peste vreo jumătate de oră.
Am dat din cap și m-am bucurat când în sfârșit am ajuns jos. Cei doi și-au luat în spate gențile cu dinamită și capse apoi s-au pierdut în întunericul palid al galeriei, nu înainte de a arunca spre noi un posomorât:
- Noroc bun!
- Noroc bun! le-am răspuns eu apoi m-am întors spre Milu:
- Auzi Milule, de unde își dau toți seama că eu sunt un vizitator?
Milu mă privi lung, parcă cu milă apoi se întinse și îmi luă casca din cap și mi-o arătă:
- După asta! E galbenă, ca să se vadă de departe. Așa au căștile toți vizitatorii. Și poate după salopete că sunt prea noi…
Am zâmbit abătut și mi-am pus casca înapoi pe cap:
- Bine-bine, m-ai liniștit. Am crezut că am eu o mutră de fraier!
M-am făcut că nu văd cum zâmbește și pe o băncuță de lângă puț, sub un bec anemic am desfăcut planurile și i-am arătat unde voia inginerul șef să ajungem. La vreo trei kilometri depărtare la niște galerii părăsite de câțiva ani buni și pe care conducerea minei voia să le redeschidă cu prioritate. După numai vreo sută de metri becurile au început să fie tot mai rare apoi au dispărut cu totul așa că a trebuit să ne bazăm numai pe lămpile noastre de miner. Spre deosebire de minerii care le purtau atașate la cască, Milu purta cordonul lămpii pe după gât iar lampa îi atârna undeva pe la cotul mâinii drepte. Deși putea părea o poziție incomodă se pare că după un timp înveți destul de ușor să îi dirijezi lumina acolo unde ai nevoie prin mișcări imperceptibile ale brațului. Am făcut și eu ca el și destul de repede am ajuns să pot să țin pasul cu Milu, fără să mă mai împiedic de micile ridicături care ieșeau pe neașteptate din podețul de lemn pe care mergeam. În curând aspectul galeriilor a început să se schimbe: din tavanul jos și umed a început să atârne un fel de firișoare subțiri pe care praful se așezase netulburat ani de zile astfel că acum avea o înfățișare de fuioare de ceață care se sfâșiau la cea mai mică atingere. Milu ridicase de pe jos o coadă veche de târnăcop și acolo unde erau prea dese le sfâșia fără nici o milă, lăsând în urma noastră un loc gol pe mijlocul galeriei de parcă ar fi fost siajul unei nave. După aprecierile mele ar fi trebui să mai avem vreo două, trei sute de metri când Milu s-a oprit brusc, a întins mâna în spate să mă oprească și mi-a spus șoptit:
- Stați! Să stingem lămpile! și fără să mai aștepte să vadă ce fac eu, el a stins-o pe a lui.
Am bâjbâit o vreme și eu după buton, în cele din urmă l-am găsit și am stins-o iar în jurul nostru s-a lăsat un întuneric ca la începutul vremurilor. Un timp în fața ochilor mi-au jucat fosfene luminoase în formă de filament de bec, privisem la lampă chiar înainte de a o stinge, apoi după un timp au dispărut și ele. De undeva din tavan se auzea picurând apă. Sunetul ritmic al picăturilor căpăta în întuneric rezonanțe cosmice.
- Ce s-a întâmplat Milule? De ce să stingem lămpile? am întrebat eu în șoaptă.
- Nu spuneți nimic, domnu Alex. Tăceți și priviți numai atent în față!
Un timp nu am văzut nimic. Apoi, la fel de palidă ca fosfenele dinainte, am văzut o luminiță în capătul galeriei. Încetul cu încetul s-a făcut mai mare, mai luminoasă și după mișcări părea lampa unui miner care se apropia de noi. Din față se auzeau niște zgomote ritmice ca și cum cel care se apropia ar fi ciocănit cu un ciocan în peretele galerei. Zgomotul se auzea înfundat din cauza distanței dar se auzea clar. Apoi a dispărut și lumina și zgomotul și l-am auzit pe Milu gemând înspăimântat:
— Închideți ochii domnu Alex și nu-i deschideți până nu vă spun eu.
Am dat să îl întreb de ce dar de undeva din față s-a auzit un zgomot nou ca și când un câine uriaș s-ar fi apropiat prin întuneric de noi. Înspăimântat am dat să deschid ochii și să aprind lampa dar ca și cum ar fi simțit ce vreau să fac Milu m-a atins prin întuneric pe umăr și mi-a șoptit:
— Aduceți-vă aminte de nevasta lui Lot!
Poate că nici o altă frază nu ar fi avut un asemenea efect: am închis cu putere ochii și m-am gândit în sinea mea că de mâine voi fi doar un nou Milu plimbându-mă senin și nepăsător prin lume.
Zgomotul s-a apropiat mai mult și în jurul nostru a început să miroase a mâl vechi și a încă ceva ca și cum cineva ar fi presărat mosc și scorțișoară în jurul nostru. Îmi venea să strănut și numai îndemnul biblic al lui Milu m-a făcut să stau nemișcat și cu ochii închiși când ceva mare care părea imens cât toată galeria a părut să se apropie de mine și să mă amușine pe îndelete. Apoi după o clipă lungă cât veșnicia ființa din fața mea a pufnit nemulțumită și a trecut la Milu de unde a trecut imediat mai departe cu același pufnet de nemulțumire. Un timp s-a așternut tăcerea apoi ceva a părut să se frece de pereții galeriei și să se întoarcă mârâind și pufnind în întunericul din adâncul minei. Un urlet prelung și scrâșnit a părut să se audă de undeva din depărtările întunecate ale galeriei dar poate că doar mi s-a părut.
M-am simțit apucat cu putere de cot și Milu s-a apropiat și mai mult în întuneric de mine, șoptindu-mi:
- Să ne întoarcem și să plecăm domnu Alex. Acum! Vă rog!
Din vocea șovăielnică și bâlbâită a lui Milu nu mai rămăsese nimic. Am vrut să protestez dar Milu mă împingea deja cu forță, înapoi pe drumul pe care venisem.
- Întinde-ți mână în față și pipăiți cablul telefonic din perete ca să vă ghidați. Încă nu putem aprinde lămpile…
Impresionat de spaima din vocea lui nu am îndrăznit să protestez și multă vreme am mers așa orbecăind prin întuneric. După un timp care mi s-a părut fără sfârșit am zărit în depărtare luminile puțului. Abia atunci am aprins lampa și m-am oprit întorcându-mă spre Milu.
- Nu mai fac nici un pas mai departe Milule până nu îmi spui ce se întâmplă.
Am privit mai bine la el:
- Și mi-ai lăsat și bunătatea de teodolit cu laser acolo. Trebuie să ne întoarcem să îl luăm.
Milu a scuturat încăpățânat din cap:
- Astăzi nu se poate domnul Alex. Vâlva băii s-a întors… E m-am întâlnit odată cu ea… De atunci mă bâlbâi și… nu mai pot …vorbi cu nici o fată.
Avea o voce pierită și slabă și cât era el de mare se muiase ca o cârpă. I-am privit fața albă ca varul și am încercat să îl încurajez.
- Ei haide Milule, suntem în mileniul trei, nu poți să mai crezi în fantome, strigoi și vâlve ale băilor. Precis am fost intoxicați cu vreun gaz toxic… cine știe ce reziduuri gazoase s-au adunat în șase ani în adâncurile minei.
- S-a întors domnule Alex… Trebuie să mergem repede sus să îi spunem domnului inginer. După teodolit, venim mâine mai mulți dacă avem noroc. Dacă suntem mai mulți ne lasă în pace.
M-am îndreptat cu pași grăbiți spre lumina puțului:
- Bine Milule să mergem, Chiar sunt curios ce o să spună inginerul șef despre poveste asta. Teodolitul trebuie recuperat altfel, mi-l impută cei de la firmă… și costă o avere.
Cu Milu tăcut și abătut am ajuns la puț. A pus mâna pe mânerul semnalului și a început să emită un cod complicat de semnale evitând să privească la mine.
Într-un târziu a venit și colivia și noi am urcat, cu Milu la fel de tăcut și evitând în continuare să mă privească. Când am ajuns sus la galeria de coastă semnalistul ne-a privit întrebător:
- Așa de repede?
- Da, a mormăit morocănos Milu și a trecut grăbit pe lângă el.
Deși nu mi-am dat seama când, în timpul acelei plimbări subterane nereușite timpul trecuse pe neobservate astfel că atunci când am ieșit din galeria de coastă soarele scăpătase după deal aruncând umbre lungi în fața noastră atunci când ne-am îndreptat spre lămpărie.
În timp de ne puneam în rastele măștile și lămpile, de după rafturi a apărut și Magda.
- Ei cum e? a întrebat ea dar a privit mai mult spre Milu.
Milu a privit într-o parte la mine apoi s-a apropiat de ea. A încercat să vorbească în șoaptă dar și-a dat seama că tot o sa aud. Și nu aveam nici un chef să plec așa că a început să îi povestească.
- Am văzut-o! Cum am intrat la orizontul cinci, în galeria părăsită a și venit. E nerăbdătoare tare… Nici măcar nu a așteptat să ajungem la ort.
Am desfăcut în timpul acesta planurile pe masa Magdei.
— Nu este nici o enigmă: priviți aici, la capătul galeriei este un suitor de aeraj. Dacă cineva a intrat pe acolo să măsoare concentrația gazelor?
Milu și Magda s-au privit o clipă unul pe altul apoi Milu mi-a explicat:
- Toate suitoarele sunt surpate…
A vrut să mai spună ceva dar s-a oprit. Vorbea iar greu și peltic ca atunci când l-am întâlnit. Mi-am adus aminte de izul de scorțișoară și mosc din adâncuri și m-am înfiorat și m-am șters pe față de parcă aș mai fi simțit pe piele răsuflarea fierbinte și umedă din adâncuri. Am scuturat din cap: precis au fost ceva gaze care ne-au intoxicat.
Am privit spre Magda și am arătat spre telefonul de pe biroul ei.
- Te rog… vreau să vorbesc cu inginerul-șef dacă se poate.
A format un număr și mi-a întins receptorul:
- Am făcut legătura la secretara dumnealui…
La solicitarea mea mi-a răspuns o voce de femeie, părea să fie aceeași care ne-a adus cafelele când eram în biroul inginerului-șef.
-A plecat din oraș… Numai mâine dimineață la opt îl mai puteți găsi.
Nu mai era nimic de făcut astăzi. Am lăsat rucsacul cu echipamente și planurile Magdei să ni le încuie în dulap până mâine apoi am plecat cu Milu la baie. O sală imensă, se vede că fusese construită să se poată îmbăia mii de oameni în același timp. Acum din șirurile lungi de dușuri funcționau numai câte unul două, ici-colea. Mi-am pus salopetele noi în dulapul lui Milu apoi ne-am îmbrăcat și am pornit cu el spre poarta minei.
- Milule, te-aș chema la o bere dar sunt prea obosit pentru asta…
M-a privit nedumerit apoi a spus cu greutate:
- Nu se poate!
- De ce să nu poată? Cine ne-ar putea opri?
- Vă așteaptă Magda să o duceți la cafea…
Am dat din mână a lehamite:
- Magda m-a și uitat între timp Milule. Nu știai că așa sunt toate femeile?
Nici nu am terminat bine vorba și am văzut-o. Stătuse în ghereta portarului să se adăpostească de burnița ușoară care se pornise pe neașteptate. Mi-a ieșit în față, deschizând umbrela.
- Dacă invitația aceea mai rămâne valabilă, am să vă apăr cu umbrela mea, a spus ea zâmbind malițios. De ploaie și de ce o mai fi nevoie…
Se pare că vorbitul în doi peri era specialitatea de bază a locuitorilor din acest oraș. Mă pregăteam să-i dau o replică caustică, când a mai făcut un pas, a ridicat umbrela și la adăpostul ei, m-a luat de braț în timp ce Milu se depărta zâmbind complice.
- Să mergem, a spus ea ferm și am simțit cum mă conduce ușor spre o străduță lăturalnică.
Am încercat să salvez aparențele:
- Ei bine invitația la cafea rămâne valabile dar ar trebui să îmi arăți o cofetărie sau un bar pentru după cum îți dai seama nu prea cunosc orașul…
A mers câțiva pași fără să scoată nici un cuvânt apoi a privit pe furiș în jur înainte de a vorbi:
- Am o idee chiar mai bună! Putem bea cafeaua la mine acasă… Deși poate că nu este la fel de bună ca cea făcută de Valerica.
Nimic de zis vorbele circulau repede în micul orășel. Am urmat-o tăcut până pe la o casă mică cu o curte minusculă dar bine îngrijită în față. Un câine lup ne-a lătrat de câteva ori vesel și ne-a condus până la intrarea în casă.
- Numai câteva minute am să te rog să mă aștepți până fac cafeaua și mai pregătesc o surpriză.
A dispărut în bucătărie iar eu m-am instalat comod pe unul din cele două fotolii. Nu am avut timp să mă uit prea bine în jur dar am văzut câteva cristale de stâncă într-o vitrină, câteva cărți și așezat într-un colț un teodolit. Tocmai am dat să mă scol să-l privesc mai bine părea un model mai vechi dar bun când Magda a intrat cu cafeaua. A așezat-o pe măsuța din fața mea s-a așezat și ea în celălalt fotoliu apoi a arătat spre teodolit.
- A fost al soțului meu…
Nu știam cum să reacționez. Exista un soț, mai bine zis un fost soț ținând seama de folosirea trecutului. Cum a dispărut din viața Magdei nu puteam decât să presupun. Divorț sau deces.
Parcă ghicindu-mi frământările Magda a adăugat sec:
- A murit acum șase ani.
- Condoleanțe, am șoptit eu și am lăsat joc cana de cafea. Mi se părea indecent să sorb nesimțitor din cana cu cafea în timp ce discutam despre decesul fostului soț al Magdei.
Ea nu părea foarte afectată de discuție pentru că scotocea preocupată după ceva în sertarul măsuței pe care se afla cafeaua. Abia când găsi ce căuta, se opri: era un dosar. Ridică ochii spre mine și am văzut că îi avea înlăcrimați. A scos o tăietură de ziar din dosar și mi-o întinse:
- Citește asta te rog, îmi spuse ea cu glasul șoptit și căută o batistă în același sertar în care căutase și dosarul și își șterse ochii.
Am luat încurcat din mâna ei bucățica veche de ziar și am citit:
„ Tânărul topograf Vladimir Dima, sosit zilele trecute de la București pentru ridicarea planografică a galeriilor în vederea deschiderii minei și-a pierdut viața într-un tragic accident. Părăsind galeria de coastă și pătrunzând fără însoțitor într-un sector periculos a provocat o prăbușire deasupra unui puț părăsit. În ciuda eforturilor trupul tânărului topograf nu a mai fost găsit, specialiștii apreciind că este îngropat la o adâncime de 200 de metri într-un puț părăsit care nu va mai fi folosit niciodată. Conducerea minei a stabilit o pensie de urmaș pentru tânăra lui văduvă, Magda Dima și i-a oferit un loc de muncă.”
Magda m-a privit peste margine cănii de cafea. Citind în ochii mei neînțelegerea a spus:
- Soțul meu a fost primul Topograf care a murit… au mai urmat și alții.
Mi-a mai întins o tăietură din ziar, apoi alta și alta.
Următorul tânăr tipograf dispăruse cu totul într-o excursie în munți , altul plecase fără să lase nici un semn, încă un accident în mină în același puț, și tot așa șase topografi dispăruți sau morți în fiecare an câte unul.
- Tu ești al șaptelea și din câte speră ei ultimul… a mai spus Magda și a rămas privind lung la mine.
Nu știam ce să spun. Tăieturile din ziare demonstrau că șase topografi și-au pierdut viața în împrejurări curioase. Trebuia să mă simt amenințat? În mod sigur că da cel puțin după părerea Magdei dar eu consideram că dacă aveam grijă nu avea să mi se întâmple nimic.
- Nu cred că mă amenință o primejdie directă, am spus eu precaut. Mai ales acum că sunt avertizat.
Magda a scuturat exasperată din cap:
- Nu înțelegi nu-i așa? Eu trăiesc aici de șase ani lungi și am avut timp să observ totul… în orașele miniere există o mentalitate specială pe care cineva venit din afară greu o poate pătrunde…
Nu aveam nimic împotrivă să aflu așa că am sorbit din cafea și m-am pregătit să ascult. Magda a arătat spre cărțile din bibliotecă și a spus:
- Uite ca să înțelegi tot ce am să-ți spun eu ar trebui să citești toate cărțile astea. Am să încerc să îți fac un scurt rezumat dar nu sunt sigură că am să te conving.
A băut și ea scurt din cafea apoi a adus un teanc de cărți dar am oprit-o:
- Nu, te rog nu-mi arăta nimic. Doar spune-mi, am să încerc să te urmăresc…
A oftat greu și a început să vorbească:
- Problema este că eu cred că încă se mai fac sacrificii umane. Știi Eliade era de părere că în toate credințele trebuia să, stai să caut măcar asta pe urmă am să citez din memorie.
Scotoci prin grămada de cărți și scoase una și mi-o dădu. Era „ Făurari și alchimiști” și îmi arătă un pasaj: „ Sensul profund al tuturor acestor mituri este destul de clar: creația este un sacrificiu! Nu reușești să însuflețești decât transmițându-ți propria-ți viață (sânge, lacrimi, spermă,suflet, etc.) „
Văzând că am terminat de citit continuă:
- Antropologi la fel de serioși confirmă că din toată înșiruirea de mai sus cea mai valabilă jertfă era cea de sânge… celelalte nu erau decât substitute care uneori dădeau dar de cele mai multe ori nu dădeau rezultate. Și după cum deja bănuiești mehirele, turnurile și catedralele nu sunt decât simboluri falice iar la baza lor trebuia îngropată o reprezentantă a sexului opus și cel mai cunoscut exemplu de la noi este cel al Anei lui Manole.
Mai ridică o carte din grămadă și spuse:
- Bineînțeles că orice groapă, furnal, mină sau adâncitură era considerată un simbol feminin și pentru a prinde viață, a rezista și a trăi trebuia să i se aducă jertfe bărbătești, principiul viril… De aici legendele cu vâlvele băilor care vor flăcăi tineri, șapte ani la rând vor să le fie sacrificat câte un flăcău tânăr și pentru asta vor face ca mina să aibă parte de șapte ani de prosperitate… dar văd că îmi bat gura de pomană se răsti ea la mine și se ridică ea brusc trântind cărțile pe care le ținea în brațe.
M-am ridicat și eu încercând să-mi șterg zâmbetul de pe față:
- Scuză-mă Magda, te rog să mă ierți, nu râdeam de tine și de ceea ce spui ci de caraghiosul situației.
- Despre ce vorbești? întrebă ea încă supărată.
Am ezitat un timp. În ciuda relaxării legilor și a mentalităților nu-mi venea ușor să mărturisesc adevărul nici măcar unei fete deschise la nou cum părea a fi Magda. Dar dacă urma să mai stau mult aici urma să-l chem și pe Mihai să locuiască cu mine și apoi refuzul repetat al serviciilor totale prestate de Valerica de la hotel îi va lămuri destul de repede. Mi-am luat inima în dinți:
- Știi Magda, am râs când te-am auzit că e vorba de sacrificiul principiului viril… eu sunt …, vezi tu mie îmi plac băieții la fel de mult ca ție și trăiesc de ani buni împreună cu un băiat pe care chiar vreau să-l aduc aici … și dintre noi doi eu sunt cel care, știi tu…, așa că de unde naiba principiu viril la mine?
Spre ușurarea mea Magda a primit destul de ușor vestea și a prins și ea să râdă:
- Trebuia să-mi dau seama de asta că prea ești frumușel… după o clipă de tăcere adăugă: a deci de asta ai refuzat-o pe Valerica? O să răsufle ușurată când o să afle motivul pentru că probabil începuse să creadă că își pierde farmecele. Dar asta nu schimbă cu nimic problema. Homosexual sau nu ăștia or să-ți dea una în cap și te vor arunca în același puț în care a ajuns și Vladimir și chiar dacă ar afla cred că puțin o să le pese … pe dinafară arăți ca un bărbat. Mai bine pleacă cât mai ești întreg.
Am dat din umeri:
- Magda pune-te te rog în locul meu. Cum să mă duc șefului meu să-i spun că nu mai stau aici pentru că localnicii vor să mă aducă jertfă zeiței feminine a minei? Și așa situația mea la firmă este destul de precară, chiar dacă lucrez cât doi și după cum vezi nici nu port inel pe degetul mic, nu mă rujez și nici nu mă îmbrac fistichiu tocmai pentru a menaja susceptibilitățile colegilor. Și chiar și așa îmi este greu pentru că întotdeauna sunt trimis când este vorba de detașări îndelungate pentru că… tot nu am familie.
Am stat câteva ore bune de vorbă aproape fără să simțim cum a trecut timpul. Am întrebat-o și de ce este nevoie să fie adus un străin pentru a fi sacrificat și a căutat iar prin cărți și mi-a arătat că există credința că între Vâlva unei băi și oamenii locului se produce un fel de impregnare ca și cum ar fi copii ei așa că are nevoie de străini pentru sacrificii. Eram destins și oarecum eliberat că știa adevărul despre mine și mai ales că îl acceptase atât de ușor. Din păcate în restul problemelor nu am căzut la fel de ușor de acord. Ea susținea în continuare că ar trebui să găsesc o cale să plec din localitate înainte să mi se întâmple ceva rău iar eu eram convins că acum când știam despre ce este vorba voi putea să mă feresc fără nici o problemă. Când am ieșit din casă se făcuse noapte târziu dar ploaia se oprise așa că am refuzat umbrela pe care voia să mi-o împrumute în cazul în care se pornește iar. Cerul se înseninase și se lăsase rece dar de la poarta ei se zăreau luminile hotelului.
— Dacă o iei pe străduțele din cartier faci cam zece minute până la hotel dar sunt foarte întortocheata așa că ai grijă să nu te rătăcești. Poate că ar fi mai bine să te duci mai întâi până în gară și de acolo să treci pasarela spre hotel.
I-am mulțumit pentru grija ce mi-o purta și am pornit să înfrunt voinicește întunericul străduțelor din cartier.
Milu a apărut brusc din întuneric și în prima clipă, amintindu-mi de avertizările Magdei, m-am speriat: dacă îl trimiseseră să pună mâna pe mine și să rezolve o dată pentru totdeauna cu sacrificiul pentru Valva băilor. Parcă mi-ar fi ghicit gândul Milu se mi apropie un pas și chiar m-a apucat de mână. Am dat să mi-o retrag când l-am văzut la lumina slabă a stelelor că plângea.
— Ce este Milule? L-am întrebat eu neliniștit dintr-odată. Ce s-a mai întâmplat?
S-a șters cu mâneca la nas și printre sughițuri de plâns și-a cerut iertare pentru că m-a
condus la Vâlva băilor. El nu ar fi vrut dar a fost amenințat ba i s-a promis că dacă mă duce pe galeria aceea când va veni Vâlva băilor drept mulțumire că m-a dus pe mine acolo îi va reda puterile și se va putea însura și el ca toți băieții.
L-am liniștit cu greu și l-am trimis acasă pentru că voiam să rămân singur și să-mi pun ordine în gânduri iar străzile pustii și întunecate păreau propice meditației. Am pornit încet spre hotelul ale cărui lumini se zăreau în depărtare. Dacă nu ar fi strălucit stelele atât de viu deasupra mea m-aș fi putut crede tot în întunericul minei. Mergeam încet și mă gândeam pe îndelete la întâmplările din galerie: voiam cu toată tăria să cred că erau urmarea unei intoxicații cu gazele acumulate de-a lungul anilor în vechile galerii.
— Halucinații, fără îndoială am șoptit și în aceeași clipă stelele s-au făcut puțin mai mari apoi au dispărut cu totul.
Un întuneric ca de început de lume m-a înconjurat și doar o frântură de gând mi-a mai trecut prin minte înainte de a mă prăbuși: „ A venit Vâlva băilor după mine!”


*


Când m-am trezit soarele bătea vesel în fereastră și după înălțimea la care se afla părea că era destul de aproape de amiază. Am dus ușor mâna la cap și am găsit un pansament: sub el capul îmi pulsa de parcă s-ar fi aflat pe un ring de dans dar nu asta mă trezise. Parca chiar înainte de a lua contact cu realitate am simțit un tremur ușor dar nu părea să fi fost un cutremur. Dar era ca și când s-ar fi cutremurat lumea în întregul ei și nu doar pământul. Și mi s-a părut că aud un îndepărtat și uriaș oftat eliberator care mi-a adus aminte fără să vreau de pufnetul de nemulțumire din adâncul minei. Am respirat adânc și am privit în jur: o cameră simplă dar care nu părea a fi una de spital după mobilier și după patul în care mă aflam. Eram îmbrăcat în niște pijamale cu cel puțin două numere mai mari. Poate că mă răpise Vâlva băilor mi-a trecut o clipă prin minte! Lângă ușă se afla un cuier în care am văzut cu coada ochiului o uniformă albastră și un șorțuleț alb atârnat pe ea. Oricât de tare îmi pulsa capul am zâmbit fără să vreau la imaginea unei Vâlve a băilor îmbrăcată în uniformă și șorțuleț de cameristă. Mintea mea zdruncinată tocmai încerca să facă unele asociații când ușa s-a deschis și a intrat Angela, camerista de la hotel cu un ceainic aburind. Văzându-mi zâmbetul uitat încă pe buze a așezat ceaiul pe o măsuță și s-a așezat veselă lângă mine pe pat și mi-a prin mâinile în palme într-un gest de bucurie sinceră:
— Ce bine îmi pare că v-ați revenit! Ați fost atacat aseară chiar lângă poarta noastră și când i-am zis cine sunteți bunicul meu a spus că mai bine să vă aducem la noi decât să vă ducem la spital. I-a fost teamă că dacă o să vă ducem la spital cei de acolo o să vă anestezieze și o să vă ducă în mine pentru…știți dumneavoastră.
— Să măsor galeriile? am făcut eu pe inocentul.
— Nu, nici vorbă, spuse ea. Pentru… pentru…
Se vedea că îi venea greu să vorbească așa că am completat-o eu:
— Sacrificiu pentru Vâlva băilor.
— Da, spuse ea abia șoptit și îmi lăsă mâinile privindu-mă vinovat. Eu am vrut să vă
spun din prima seară când v-am văzut dar doamna directoare m-a amenințat că dacă fac asta oamenii îl vor duce pe bunicul meu în mină. Și el este singurul care mi-a mai rămas după ce părinții mei au murit.
A început să plângă și singurul lucru l-a care m-am priceput a fost să o aplec spre mine și să o strâng în brațe. M-a luat și ea în brațe și a trecut destul de mult timp până să ne dăm seama că în cameră mai intrase cineva. Era un bătrân înalt ciolănos și cu o barbă albă și bogată ca de patriarh care se sprijinea parcă mai mult simbolic într-un baston solid.
I-am făcut semn Angelei și ea când l-a văzut i s-a repezit bucuroasă în brațe:
— Bunicule și-a revenit, a spus ea la care bătrânul a început a râde ușurel.
— Acu’ eu ce să zic dragă fată? Din câte știu eu chiar dacă l-ai pus pe picioare asta nu înseamnă că este deja al tău așa că nu-l mai strânge așa de tare în brațe că poate nu îi place.
Angela a dat să zică ceva apoi a roșit și a început să-și facă de lucru cu ceainicul și cu cănile de ceai iar bătrânul a făcut doi pași spre mine și mi-a strâns mâna cu putere.
— Mă bucur să te văd sănătos dragă domnule. Văd că îți stă bine în pijamalele mele. Aseară când t-am auzit strigând am ieșit la poartă și am văzut doi tinerei cum încercau să te buzunărească dar nu au reușit pentru că am strigat la ei și le-am și îndoit câteva bastoane pe spinare. Te-am adus în casă și te-am culcat în patul Angelei pentru că ea era de noapte la hotel. Rana poate că o fi dureroasă dar nu era periculoasă așa că am socotit după toate câte se vorbesc prin oraș că ar fi mai bine să te las să îți revii aici decât să te duc la spital. După ce a venit Angela de la lucru te-a doftoricit cum s-a priceput, ți-a dat un ceai de plante, dacă mai bei acum unul în numai câteva ceasuri o să fii ca nou. T-am lăsat pe mâna ei și apoi eu am plecat în oraș să aflu vești.
Luă un scaun și îl așeză în fața patului, așeză bastonul lângă el apoi îi făcu semn Angelei să îmi aducă ceaiul pe care a trebuit să îl beau așa fierbinte. Nu știu din ce plante era făcut, poate că era puțin cam amar după gustul meu dar în mod sigur capul a încetat să îmi mai pulseze după numai câteva înghițituri.
Bătrânul a privit atent toată scena apoi după ce am terminat ceaiul și i-am dat cana Angelei a tras puțin scaunul mai aproape și a spus:
— În schimb veștile nu sunt deloc bune.
A privit spre Angela ca și cum ar fi vrut să îi spună să iasă din cameră apoi s-a răzgândit
și a continuat.
— De dimineață a venit de la București să te caute un prieten, vorbește lumea că Mihai îl chema. S-a cazat la același hotel și când s-a aflat că te caută pe dumneata i s-a spus că ai intrat deja în mină dar că fiind prieteni o să i se aranjeze o vizită în galeria unde lucrezi dumneata.
Se întrerupse ca să își pună și el o cană de ceai apoi continuă:
— La nici o oră după ce a intrat în mină au început să sune sirenele.
La figura mea nedumerită Angela mă lămuri:
— Sirenele de la mină sună atunci când este surpare, foc de mină sau când a murit
cineva în subteran.
— Așa este, completă bunicul ei, numai că de data asta nu era nici o surpare și nici un
incendiu în mină. Au chemat salvatorii care s-au întors în mai puțin de o oră cu vestea că prietenul dumitale a căzut în puțul cinci în urma unei accident și a fost îngropat într-o grămadă de steril la peste 600 de metri adâncime.
— L-au ucis pe Mihai, am șoptit eu dar erau doar niște vorbe pentru că în sufletul meu nu simțeam încă nimic.
Bătrânul încuviință doar din capul cărunt și privi gânditor pe fereastră. Pe stradă se auzea zgomot de oameni care treceau și vorbeau cu voce tare.
— Curios lucru, spuse el și se apropie mai mult de fereastră. Asta era o străduță liniștită până acum. Unde s-or fi ducând toți?
Își luă bastonul de lângă patul meu și se îndreptă spre ușă.
— Eu mă duc până la mină să văd ce se întâmplă că văd că toată lumea se îndreaptă într-acolo. Dumneata rămâi aici să-ți mai refaci puterile și la noapte poate reușim să te scoatem din oraș dacă vedem că mai ești în pericol.
Am încuviințat doar ușor din cap dar parcă nu mă mai durea nimic și bătrânul a plecat iar Angela a încercat să mai îmi pună o cană de ceai.
— Nu mai pot bea nici măcar o picătură dragă Angela. Mai bine spune-mi unde este soțul tău?
— Soțul meu? Se miră ea sincer.
— Ai uitat? În prima noapte când ne-am întâlnit la hotel ai spus că tu nu poți să rămâi cu
mine pentru că ești măritată.
— A, asta era, spuse ea și roși ușor. Păi mi s-a părut mai ușor să spun asta decât să dau explicații că eu nu sunt ca Valerica.
Am prins-o ușor de mână și am tras-o lângă mine pe pat. S-a împotrivit ușor dar nu mai mult decât m-aș fi așteptat. Am culcat-o pe perna unde fusesem eu și m-am aplecat deasupra ei nedumerit. Mă simțeam atras de buzele ei roșii și palmele mele pentru prima dată au strâns un sân de fată în timp ce ea a închis ochii și și-a strâns mâna peste palma mea.
— Acum că am aflat asta, am spus eu răgușit dintr-o dată, nu știu dacă o să-ți mai dau
drumul.
A deschis ochii căprui și m-a privit cu ei încețoșați și m-a strâns puțin mai tare:
— Oricum trebuia să se întâmple până la urmă, mai bine să o fac cu cineva care îmi place
așa ca…
Vorbele noastre au început să se întretaie fără să mai spună nimic în aerul devenit dintr-o dată greu și încins…

*

— Oricum trebuia să se întâmple până la urmă, am șoptit eu lăsându-mă pe spate în timp ce Angela se ridică de lângă mine să se îmbrace. Era roșie la față, privea rușinos în pământ dar pe buze îi flutura un zâmbet triumfător. Am privit cum rând pe rând părțile din corpul ei alb pe care cu numai câteva minute le strânsesem în brațe sunt acoperite de haine. Lângă mine pe cearșaf o pată roșie de sânge m-a făcut să mă întreb ce se întâmplase cu adevărat în mină cu Mihai. Și oare ce s-a întâmplat cu mine? Priveam pata și mă gândeam fără să găsesc nici o explicați când Angela m-a dat fără menajamente jos din pat și a strâns cearceaful:
— Mai bine să îl strâng că dacă vine bunicul și îl vede te pune să mă iei de nevastă.
— Și asta ar fi chiar așa de rău? am întrebat-o eu și am tras-o iar lângă mine dar s-a
strecurat pe sub brațul meu și a intrat în baie.
Am auzit apa curgând și în același timp gândurile mele mi se păreau la fel de lichide ca și apa. Ieri încă îl iubeam pe Mihai, la un moment dat chiar am plănuit să emigrăm ca să ne putem căsători iar acum mă trezisem aproape cerând în căsătorie o fată pe care o cunoscusem cu numai două zile înainte. Era frumoasă, dulce și inocentă dar sentimentele mele față de ea erau amestecate. Poate din cauză că era prima fată din viața mea pe care o priveam ca pe o fată.
Când a revenit am vrut să reiau discuție dar nu am apucat să continuăm pentru că s-a auzit poarta.
Ne-am îndepărtat vinovați unul de altul, Angela a aranjat grăbită patul și am sperat ca bătrânul să nu observe prea multe așa că am tras iar pe mine pijamalele lui, m-am așezat iar în pat și mi-am tras pătura până la gât. S-a auzit un ciocănit și după ce Angela a deschis ușa în cameră a intrat bătrânul urmat de Milu. Bunicul fete părea răvășit și nici Milu nu arăta prea bine.
— Am fost până la mină, a început să povestească bătrânul. În curtea minei s-au adunat toți foștii mineri și acum o țin tot într-un chef și o petrecere.
— Bine, bine dar ce motiv au?
Bătrânul ridică din umeri:
— Am fost miner zeci de ani dar așa ceva nu am mai pomenit: în orice galerie intri dai
numai de straturi peste straturi de cărbune. Chiar acolo unde cu o zi înainte era numai steril. Până și dealurile din jurul orașului au crăpat și au dat la iveală cărbune din belșug. Toți spun că au fost scoase la iveală de cutremurul de azi dimineață…
— Angela asta trebuie sărbătorit. Hai cu mine să căutăm sticla aia veche de rachiu de
talpa ursului…
În timp ce bătrânul cu Angela au plecat să caute sticla Milu s-a apropiat cu ochi
strălucitori de mine:
— Domnul Alex, nu am nici o vină în legătură cu prietenul dumneavastră. Inginerul șef a intrat cu el în mină.
Bietul Mihai deja uitasem de el prins în vârtejul evenimentelor. Dar Milu mai avea să mai îmi spună ceva fiindcă după ce privi precaut în jur se apropie de urechea mea și șopti:
— Vâlva… Vâlva s-a ținut de cuvânt. Mi-am recăpătat puterile.
— Păi și cum ai aflat așa de repede? am făcut eu ochii mari.
— Am fost la Valerica, păi cum altfel. De mult voiam eu s-o…
A trebuit să se întrerupă pentru că în cameră a intrat bătrânul urmat de Angela care ducea
triumfătoare o sticlă de rachiu și câteva pahare.
Am băut toți câte un pahar, apoi încă unul, am vărsat o picătură pentru Mihai apoi când alcoolul a început să îmi alerge prin vene neobișnuit cum eram cu alcoolul am scuturat ușor din cap încercând să îmi revin.
— Te mai doare capul? m-a întrebat îngrijorată Angela mângâindu-mă ușor pe frunte și cu coada ochiului am văzut că bătrânul și Milu au schimbat pe furiș cât o privire amuzați parcă de brusca familiaritate a Angelei față de mine.
Cu mișcări nesigure am umplut încă odată paharele apoi privind spre bătrân am început să vorbesc cam împleticit:
— Stimate domnule … am rămas blocat când mi-am dat seama că nu știu cum îl cheamă. Noroc cu Angela care mi-a șoptit: „Marcu” așa că am reluat plin de curaj:
— Stimate domnule Marcu, am deosebita onoare să cer mâna nepoate dumneavoastră de care m-am îndrăgostit foarte tare.
Angela m-a privit o clipă cu ochi mari apoi mi s-a aruncat în brațe vărsându-mi paharul de rachiu pe pijamalele bătrânului.
— Apoi dragă domnule văd că asta-i așa mai mult un fel de formalitate așa că eu ce pot să zic decât să fie într-un ceas bun.
— Să fie într-un ceas bun, îngână și Milu dar eu mai aveam ceva de spus.
Am umplut iar paharul, i-am făcut semn Angelei să fie cuminte și m-am întors spre
bătrân:
— După ce ne căsătorim bineînțeles, aș vrea să facem un băiețel la care să îi punem numele Mihai.
— Asta tot cu ea trebuie să aranjezi dragă domnule, arătă bătrânul spre Angela și abia după ce fata a mai răsturnat odată paharul pe mine un plâns eliberator m-a cuprins și parcă dincolo de hohotele mele de plâns auzeam un hohot ușor de râs și în sinea mea m-am hotărât că indiferent ce se va întâmpla mai departe noi va trebui să părăsim orașul înainte ca băiețelul nostru să împlinească șapte ani.