Să cunoști a evoca umbre într-o scenografie a apaticului, pare a fi o artă superbisimă. Și asta mai ales când reușești să le aduci în fibra iluzivă, mișcarea. Ele te cuprind grațios și te copiază grosier, apoi filă cu filă te dezvelesc ție însuți, ca pe o păpușă anemică trasă de infinite ațe invizibile care au un singur capăt: pumnul tău mereu strâns, pentru că a încerca să evadezi din brațele propriilor fațete ale personalității, pare a fi ceva abia gândit, abstract, dar un abstract fără forme, numai cu nuanțe acide sau bazice de trăiri. Emotiv din fire, încerci să intri la loc și constați, după zeci de ani, că tu, de fapt, nici o clipă nu ai ieșit de acolo.
- Te doare, Victore, când spun asta?
-Da. Mă doare, dar nu strig. Uite că dispar o clipă din raza ta vizuală. Am de susținut un spectacol cu multe, multe ziduri, prin care trec firesc bilele evadate din zâmbetul meu. Stai puțin să-mi gândesc întreaga acțiune, atitudinea. Tu încearcă să-mi imiți măcar puțin, munca. Măcar puțin...

******

Câtă simpatie poate manifesta un clovn atunci când tu te rostogolești odată cu el în imaginar, apoi el te cuprinde în brațe, scoate uneori din coif câte o floare, te prinde iar și iar în jocul lui. Imitație să-i fie acel dans, sau poate că tocmai dansul lui este dansul tău real printre toate câte trăiești, cerni, analizezi, guști, împuști zilnic râzând/ plângând cu fiecare cuvânt căruia îi dai viață rostindu-l, scriindu-l, cerșindu-l neîncetat...?
Am intrat odată tiptil în umbra lui Victor. M-a prins bineînțeles, dar nu înainte să-l văd cum își ridica brațele spre cer căutându-l, chiar dacă știa că întreg cerul este în el și-l hrănește.
Degeaba încerca să-mi explice că el își pregătește jongleriile. Privea mereu spre un punct care atunci îmi părea foarte ciudat pentru că dacă îl priveam cu cel de al treilea ochi părea un uriaș laborator alchimic, un spațiu în care nici un pas nu se face decât cu inima, iar respirația este o metaforă complexă în care, dacă nu ești lucid, te rătăcești. Dacă îl priveam cu inima, vedeam clar cum în mâinile lui Victor se întindea lejer un vas alchimic, iar pistilul era simpla dar complexa lui privire.
Am vrut să-l întreb ceva aproape imposibil de definit, de explicat în cuvinte, pentru ca mintea mea să pătrundă profund toate cotloanele sensurilor adevărului tainic al propriei mele ființe. Am tăcut și l-am așteptat să-și termine călătoria.
Când a terminat m-a privit lung și am simțit că mă învelește cu un strat de culoarea aurului vechi. Mai întâi m-am speriat și frica m-a coborât într-un inel gros negru din ale cărui margini se desprindeau încet încet raze de culoarea acelui aur vechi. În acele momente am reținut numai culoarea care creștea și creștea în jurul meu. Simțeam că mă sufoc tot mai mult.
Când totul s-a umplut de acea culoare, am început să plâng ca un copil disperat. M-am strâns în mine și m-am așezat pe covor cu genunchii la gură, îmbrățișându-i cu brațele, ascunzându-mi chipul în spațiul dintre coapse. Nu știu cât am stat așa, dar când mi-am revenit am râs și am plâns și am început să umblu mai ușor prin casă, nemaisimțindu-mi picioarele ca de plumb, dureroase și parcă nu eram acasă la mine ci sus, în casa copilăriei, la mama și la tata, alergând după mirosul tainic al echilibrului pe care numai acolo l-am regăsit întotdeauna.
Mai târziu, citind mai mult despre aurul vechi, am înțeles că era vorba de Sfântul Duh, că practic acea culoare era bucuria deplină a ființei mele că fusesem acceptată în acel spațiu profund, dens, care de fapt era tot al meu, doar că eu nu-l cunoscusem cu toate instrumentele uimitoare cu care Domnul mă ajuta mereu să transcend cerurile interioare. Atunci am cunoscut a doua oară o infimă celulă din care se naște libertatea ființei. O cunoscusem prima dată când am făcut saltul dincolo de tunelul prin care am călătorit după nașterea celui de-al doilea fiu al meu. Acel spațiu infinit unde câmpul și cerul sunt un întreg, sau poate un unu uriaș în care nu te simți înghițit, ci mai degrabă ești și tu la rându-ți una cu elementele vieții de după moarte a ființei.
Victor tace sau mai degrabă îmi așteaptă întrebările. Nu îndrăznesc să tulbur acea liniște de cristal în care amândoi ne simțim senini, iar eu copleșită de ceea ce percepeam că va urma.
- Victor, este posibil să numești subconștientul ca fiind laboratorul alchimic al spiritului, iar sufletul ca fiind vasul lui alchimic?
- Anna, de unde ți-a mai venit și gândul ăsta? Bineînțeles că da.
- Tu mă întrebi de unde mi-a venit gândul?
Victor mă privește șmecherește pe sub coiful lui ascuțit și îi simt în tot corpul fizic zâmbetul. Iar mă învelește apoi mă dezvelește ca într-un joc infantil. Îmi place. Simt cum las tot mai mult la picioare haina grea a frământărilor și tac ascuțit, parcă încercând să-l înțep un pic cu vârful sabiei mele de carton alb lucios. El râde și îi simt întreaga bucurie a jocului adunată iar într-o lacrimă din roua frumuseții lui.
Totuși vreau să îi pictez în cuvinte imaginea văzută, aproape palpată de ochii fizici, a evoluției mele de când am pornit călătoria alături de el, conștientă de existența lui.
Îl întreb mai departe...
- Victor, este bine să privesc toate acestea ca pe un tablou infinit în care eu descriu mereu spirale pe drumul dăruit de Domnul, de existență pentru a redeveni acel fluture de foc din inima soarelui pornit spre pământ pentru a-mi continua creșterea?
- Poți, dacă asta îți aduce un strop de liniște în plus, poți. Dar nu o lua pe câmpii neumblate și încearcă să-ți păstrezi și rațiunea intactă și mai ales, să înțelegi pas cu pas totul așa cum este firesc să fie și este.
- Bine. Atunci hai să-ți spun cum gândesc, apoi tu îmi vei dezamorsa rând pe rând greșelile. Sper să nu aduc supărare și să dispari printre ceruri mai mult timp. Iar mă lași fără aer în închisoarea asta în care mă tot zbat de zeci de ani.
Pentru că în subconștient adunăm toate cele trăite acum și în toată viața ființei, și pentru că subconștientul este forța supremă a ființei, spun că acolo este laboratorul alchimic al spiritului, de fapt al tău, Victore. Mai departe, toate cele adunate de trup ca informație lunecă după analize îndelungate în suflet. Sufletul primește totul ca un vas alchimic extrem de cuminte, analizează toate cele prin care trece și a trecut ființa, cerne, esențializează totul pentru ca mai departe, inima să le cearnă și ea la rându-i atent. Când comunicarea devine liberă cu adevărat și vorbesc aici de comunicarea ființei de toate genurile, totul merge în al treilea ochi, mai departe coroana le primește deja esențe pure cu oarecare rămășiță de lesturi. Bagheta magică își face simțită acțiunea în cea de a doua chakră superioară aflată în creștet, devenită funcțională numai când ființa umană acceptă călătoria spirituală cu deplinătatea ei, acceptând și binele și răul care decurge din ea pentru transformarea ei, pentru creșterea ei.
Am văzut acel labirint uriaș, subconștientul, dar n-am avut curaj să pătrund prea mult în el, chiar dacă știam că tu ești mereu cu mine. Am mai văzut și simțit acut în viața mea de acum câțiva ani, cum din el, la un moment dat, se ridicau multe din cele lăsate de mine să lunece mai repede sau mai încet, într-o disperată speranță că mă protejez. Poate că nu a fost o greșeală atunci, totuși acum nu mai pot accepta aceste gesturi ale mentalului meu. Simt că mă otrăvesc singură, că mă îmbolnăvesc. Prin ele adaug picături de superficialitate care mă aruncă înapoi cu un număr uriaș de trepte pe care poate că nici nu le-am atins, dar să fi pus vreodată toată talpa sufletului pe ele. Crește frica de câte ori evit să văd toate acele - eu le spun pietre de moară - depuse pas cu pas în acel laborator, labirint uriaș. Totuși vezi, dacă nu le-aș trece prin furcile caudine ale laboratorului tău, ar rămâne neșlefuite și mult mai greu de înghițit sau pur și simplu de drămuit atunci când se ridică la suprafața gândirii, a trăirilor, ca lava unui vulcan nicicând stins.

Anne Marie Bejliu, iulie 2016