A fost odată, că de n-ar fi fost, n-aș fi avut cum să vă povestesc, un rege nemilos și lacom, care își chinuia peste măsură supușii. Oamenii trudeau cât era ziua de lungă pentru bunăstarea stăpânului lor, fără a se putea bucura de vreo agoniseală, căci abia aveau de-ale gurii pentru a-și duce zilele de pe o zi pe alta. Nu puteau nici părăsi regatul pentru că oștenii regelui aveau poruncă să îi scurteze de cap pe toți cei care ar fi avut o astfel de îndrăzneală. Acest rege avea o singură mare teamă: teama de vrăjitoare. Se zvonea că, pe vremea când fusese prunc, o bătrână vizitase palatul părinților săi, prezicând că o vrăjitoare îl va transforma pe vecie. Regele de atunci, tatăl său, dăduse poruncă să fie prinse toate vrăjitoarele din regat și să li se dea foc, sperând că așa, vorbele bătrânei nu vor avea cum să se adeverească. Cu toate acestea, tânărul rege nu putuse scăpa de teama sa, chiar dacă, din câte știa el, în regat nu mai rămăsese urmă de vrăjitoare.
Vezi, însă, că el nu știa bine! La marginea împărăției tatălui său, într-o pădure de brazi, locuia o vrăjitoare ce prinsese drag de un cărbunar și îl luase de soț, scăpând astfel de pedeapsă. Auzind despre soarta celorlalte surate, vrăjitoarea își tăinui puterile, înțelegându-se cu bărbatul ei să facă în așa fel încât nici copila lor să nu afle ceea ce fusese mama ei. Și aveau vrăjitoarea și cărbunarul o copilă, frumoasă ca o zână, harnică, bună și atât de înțeleaptă, încât i se dusese vestea prin tot regatul, oricât încercau părinții ei să o țină cât mai departe de ochii lumii. Auzi și regele acelui ținut despre frumusețea acestei fete și, pentru că sosise vremea să își aleagă o regină, ceru să-i fie înfățișate toate fetele frumoase din regat, mai cu seamă fata cărbunarului.
Sosind ziua pe care o hotărâse pentru alegerea unei soațe, regele deschise porțile palatului său, își chemă căpitanul de oști să-i stea alături și ceru să-i fie aduse toate fetele.
- Să-mi faci semn când apare fata cărbunarului, porunci regele căpitanului de oști.
- Nu va fi nevoie, zise căpitanul, o vei recunoaște singur, căci nu mai e alta ca ea pe întreg pământul, nu numai în regat.
Mai curios decât fusese vreodată, regele făcu semn să intre fetele. Frumusețile regatului începură să treacă prin fața lui una câte una, unele dintre ele nădăjduind să ajungă regine, altele speriate de faima cumplitului rege.
- Care e? Care e? Întreba mereu regele, dar căpitanul de oști nu făcea decât să dea din cap, căci nici una nu semăna măcar cu fata cărbunarului.
Când se isprăvi șirul fetelor, regele sări în picioare de la locul său.
- Unde e fata cărbunarului?
- Se pare că n-a venit, zise cu fereală căpitanul de oști.
- Cum îndrăznește să-mi nesocotească porunca? I s-a dat de veste la timp?
A fost adus în fața regelui mesagerul care fusese la casa cărbunarului, iar acesta povesti, tremurând de spaimă, că făcuse cunoscută porunca regelui chiar nevestei cărbunarului, mama fetei. Mânios peste măsură, regele porunci căpitanului de oști să ia câți oamenii credea de cuviință și să meargă de îndată după fată.
Plecă deci căpitanul cu o mână de oșteni, socotind că pentru o fată nu era nevoie de mai mult. Îi luă două zile până reuși să ajungă în pădurea de brazi în care se afla casa cărbunarului, dar acolo nu o găsi decât pe nevasta acestuia. Femeia nu se sperie de oșteni și își continuă treburile pe lângă casă, ca și când nu i-ar fi văzut.
- Hei, femeie, strigă căpitanul, unde este fiica ta?
- De ce o căutați?
- A primit poruncă să se înfățișeze la palat! De ce nu i-a dat ascultare?
- E bolnavă, răspunse femeia, nu se poate mișca din pat!
- Sănătoasă, bolnavă, cum o fi, avem poruncă dă o ducem regelui.
Cum rosti acele vorbe, căpitanul și intră în casa cărbunarului. Nu trecu mult și ieși foc și pară, căci nu găsise pe nimeni acolo.
- Femeie, te mai întreb odată, unde e fiica ta?
Pentru că nevasta cărbunarului își vedea în continuare de treburile ei fără a mai răspunde, căpitanul de oști porunci oamenilor săi să o prindă pe femeie, căci nu se putea întoarce la rege cu mâna goală.
Regele se mânie și mai tare aflând că oștenii săi nu reușiseră să o găsească pe fată. O întemniță pe femeie și porunci să fie căutat cărbunarul. Nu trecu mult și îl aduseră pe bietul om în fața regelui.
- Unde ție-a fata, cărbunarule? Vreau să aflu adevărul și ai grijă ce spui, altfel ajungi în temniță alături de nevasta ta!
Bărbatul îl privi cu tristețe pe rege, după care își întinse singur mâinile pentru a-i fi legate. Îl întemnițară alături de nevasta lui. După ce se gândi o vreme, regele porunci să fie întemnițat alături de ei un oștean îmbrăcat în haine de cerșetor, care să tragă cu urechea la vorbele celor doi. În noaptea aceea regele nu puse geană pe geană. Nici nu se lumină bine de ziuă și ceru să-i fie adus oșteanul-cerșetor.
- Stăpâne, se aruncă în genunchi oșteanul, nu am auzit nimic, căci am căzut într-un somn greu imediat ce am fost lăsat singur cu cărbunarul și nevasta lui.
După ce îl pedepsi crunt pe acel oștean, regele trimise altul în locul lui. La fel se întâmplă și cu al doilea și cu al treilea oștean. Regele își pierduse de tot răbdarea.
- Stăpâne, îndrăzni căpitanul de oști, poruncește să le dăm drumul și îi vom urmări.
- Ar trebui să faci asta fără să simtă ei, altfel nu ne vor duce la fată.
- Stăpâne, alege un singur om, unul în care să ai deplină încredere!
- Nu am încredere în nimeni!
Până la urmă, regele hotărî să îl trimită chiar pe căpitanul de oști pe urmele cărbunarului și a nevestei sale. Spera ca omul lui, care câștigase zeci de bătălii pentru el și pe care nu reușea să-l înșele nici cel mai șiret dușman, va izbândi în cele din urmă și o va aduce pe fată la palat.
Cât lipsi căpitanul, regele nu coborî din turnul cel mai înalt al palatului. Așteptând cu privirile lipite de drum, nu se gândea decât la cum să o pedepsească pe fata cărbunarului că îndrăznise să nu dea ascultare poruncilor sale. După nu mai puțin de cinci zile de așteptare, căpitanul apăru la palat, de unul singur. Regele o luă la fugă în jos pe scările turnului, gata să îl scurteze pe acesta de cap.
- Nu te mânia pe mine, stăpâne, cărbunarul și nevasta lui s-au întors acasă, dar de acolo nu au mai plecat nicăieri. Trei zile am stat pe lângă casă, dar nu am văzut nici urmă de fată.
Fără să mai stea mult pe gânduri, regele porunci să se dea foc casei cărbunarului și întregii păduri de brazi. Când se apropiară oștenii cu torțe aprinse de pădure, se porni o furtună cumplită, cu tunete, fulgere și o ploaie groasă, care fu cât pe ce să înece toată oastea regelui. Din ce în ce mai mânios, regele trimise din nou după cărbunar și nevasta lui, hotărât să le scurteze lor capetele pentru nesupunere. Oștenii trimiși cu această poruncă, însă, dispărură fără urmă, ultimul loc în care fuseseră văzuți fiind chiar marginea pădurii în care locuia familia cărbunarului.
Spumegând de furie, regele își luă sabia, armura și cel mai bun cal și porni de unul singur să găsească fata și să-i pedepsească pe toți cei din neamul cărbunarului. În drumul său, supușii o luau la goană temându-se să nu-i ajungă cine știe ce năpastă din partea unui stăpân mai negru de furie de cum nu mai avusese vreodată acel regat. Așa se făcu că regele nu avu nici măcar pe cine întreba unde e casa cărbunarului și în care dintre pădurile de brazi ale regatului său ar fi trebuit să se oprească. Rătăcind fără o țintă clară, pe rege îl apucă o sete soră cu moartea. Simțind că îi arde gâtlejul și că și-ar putea da duhul de însetat ce era, începu să caute un izvor din care să poată bea și el și calul său. Locul acela în care ajunsese, însă, părea că nu văzuse o picătură de apă de multă vreme. Soarele pârjolea iarba măruntă de pe pajiști, copacii își aruncau umbrele fierbinți pe pământul uscat, fără ca vreo pasăre să coloreze bucățile de cer senin strecurate prin sita crengilor încremenite. Regele nici nu știa dacă se mai află sau nu în regatul său. Stors de setea nemiloasă, se lăsă să alunece din șa și rămase nemișcat în iarbă.
Într-un târziu, i se păru că o făptură neasemuit de frumoasă apăruse lângă el și îi umezea buzele cu cea mai proaspătă și mai bună apă pe care o gustase vreodată.
- Ești bine? Întrebă o voce mai dulce decât cântecul păsărilor.
Regele clipi mărunt către frumoasa fată care îi ridicase capul pe genunchii ei și îi dădea să bea dintr-o ulcică de lut. Întâlnindu-i privirea de un albastru mai curat decât cerul, regele se simți săgetat de un dor năpraznic căruia n-ar fi putut să-i spună pe nume.
- Cine ești? Întrebă răgușit, privind cum soarele se juca prin părul fetei.
- Codruța.
În râsul fetei, păreau să curgă izvoare răcoroase care puteau să-i topească regelui orice sete l-ar fi încercat vreodată.
- Dar cine sunt eu, știi?
- Un călător însetat?
Sprâncenele aurii ale fetei se ridicară ca aripile unor păsări, după care reveniră cuminți la locul lor.
- Eu sunt regele și tu vei fii regina mea!
Fata râse din nou.
- Dacă se învoiesc maica și taica, eu mă învoiesc bucuroasă.
Regele era sigur că nu exista în tot regatul un supus care să nu se învoiască a se înrudi tocmai cu el. Rămase însă mut când minunea aceea de fată îl duse la ea acasă și acolo îi întâlni pe cărbunar și pe nevasta lui.
- Ești fata cărbunarului!! Răcnetul regelui se auzi până în regatul vecin. Am să te pedepsesc cumplit pentru neascultarea poruncilor mele!
Fata își luă rămas bun de la părinții săi cărora le ceru să nu se opună regelui, după care se lăsă dusă la palat și apoi întemnițată.
- Să fie pusă să spele toate hainele din palat, porunci regele în prima zi.
Fata munci până în asfințit fără să se plângă. Ba, la un moment dat, începu să cânte cu atâta dor că toți supușii care o auzeau începeau să lăcrimeze. Lăcrimă și regele din cel mai înalt turn în care se închisese pentru a nu se lăsa pradă dorinței de a o strânge în brațe pe frumoasa fată.
- Să i se dea să spele toate treptele și podelele palatului, porunci regele în a doua zi.
Fata frecă trepte și podele până în miez de noapte, iar cântecul ei îi făcu pe supuși să râdă și să plângă în același timp. Râse plângând și regele, zbătându-se în patul de care se prinsese cu mâinile pentru a nu se repezi să o sărute pe minunata fată pe care trebuia să o pedepsească.
- Să i se dea să toarcă toate caierele de lână din palat, porunci regele în cea de-a treia zi.
Fata munci până în miez de noapte, când degetele începură să îi sângereze. Cântecul ei din acea zi, era atât de minunat, încât, încet, încet, pe lângă palat începuseră să se adune toți supușii regelui, care îmbrățișau unii pe alții și dansau cu toții, încercând o bucurie cum nu mai încercaseră niciodată. În turnul său, regele se zbătu cât se zbătu în lanțurile cu care se legase și, în cele din urmă, se smulse din legături și se repezi în locul în care era întemnițată fata cărbunarului.
- Vreau să fii regina mea, vreau să-mi trăiesc tot restul vieții alături de tine, vreau să mă iubești așa cum am ajuns să te iubesc eu pe tine!
Fata se opri din cântat și îl privi senină.
- Toți vrem câte ceva. Supușii tăi doresc să trăiască în liniște și bunăstare, liberi să umble după pofta inimii, părinții mei doresc să nu fie deranjați în pădurea lor, păsările doresc să zboare și să cânte, peștii doresc să înoate. Ar trebui ca fiecare să poată obține ceea ce dorește în viață, nu-i așa?
- Tu mă vrei pe mine? Întrebă regele cu îndoială.
- Răspunsul meu, depinde de răspunsul tău, rege al acestui ținut.
Regele se gândi trei zile și trei nopți ce răspuns să îi dea fetei cărbunarului pentru a nu o pierde. Întoarse cuvintele rostite de ea pe toate părțile, înțelegând că nu degeaba se dusese vorba că fata era frumoasă, harnică și mai ales înțeleaptă. Ros de iubirea pentru ea, în cea de-a treia zi, o chemă la sine pentru a-i da un răspuns. Parcă în acea zi, fata era și mai frumoasă decât știa el. Abia găsindu-și cuvintele, regele rosti:
- Răspunsul meu pentru tine este că eu nu pot vorbi în numele altora, dar, ca rege al acestui ținut, pot să fac în așa fel încât acolo unde stăpânesc eu, fiecare suflet, fie el cuvântător sau necuvântător să poată să își urmeze voința.
- Răspunsul meu pentru tine este că mă învoiesc cu drag să fiu regina unui astfel de rege.
Se făcu deci o nuntă cum nu s-a mai văzut vreodată și de atunci, în regatul acela se trăi în pace și bunăstare. Dacă vreodată cineva se întreba cum de fusese transformat regele lor hain într-un rege bun și drept, fiți siguri că nimeni nu punea acest lucru pe seama vreunei vrăjitoare. Eu m-am cocoțat în turnul acelui palat și o astfel de poveste am aflat.