Cântă cocoșii. Strigătul vine de undeva de dincolo de pământuri. Altfel, cum l-ar auzi și cei mai puțin vii?! E ceva înfricoșător și nepământesc aici. Iar, când nu este nici noapte, nici zi, sunetele se amplifică, devin un fel de muzică galactică, universală. La început rămâi împietrit. Simți că ceva-ceva s-a insinuat. Îți ții respirația. Spui Tatăl nostru. Mult-prea-omenescul din tine e străfulgerat. Apoi, un firicel de sânge se prelinge până în zona cea mai intimă. Ochii se aprind. Gesturile ies din nemișcare. Încă ți-e teamă, dar simți că poți abandona încleștarea. Cuvintele se adună.
Câlniștea curge de două zile învârtejită și nesigură, ca și cum ar încerca să-și schimbe albia. Ca și când ar vrea să spună ceva. Scafandrii încă mai caută. Ofrandele au fost și nu au fost suficiente. La un moment dat cineva găsise un fel de semn. Urmele pale ale unor tălpi pe o stâncă. Sufletul cerut se aruncase fără să pregete prea mult... Îl trăsese ața! Bătrâna bocise luni în șir. Nu fusese copilul ei. Îl luase de la orfelinat să-și păcălească pustiul. Zi de zi mersese la râu... În tinda întunecată igrasia se tot strângea. Ochii i se împăienjeniseră la un moment dat. Nu a mai văzut... Plânsul se întrerupsese brusc. Din când în când îngăima ceva ca un descântec. La puțin timp, Petrișor ducea o colivă mare, cu bomboane colorate și bucăți de zahăr tos, în fața unui convoi întunecat... Sălciile s-au aplecat de tot în apă. Cucuveaua își ascunde singurătatea în închinăciune. Podul din lemn se hâțână în bătaia unui vânt mai mult imaginar. Respirația șuierată a uriașului frustrat... Moskwicz-ul merge pe bordura strâmtă, ca un acrobat pe frânghie. Cu Tata pilot, nu ne temem de nimic. Tata este un temerar. Puțin inconștient, puțin copil, e întru-totul pe placul nostru. Îl încurajăm constant să nu se schimbe. Câlniștea rămâne în urmă cu neliniștile ei de fată bătrână nedomesticită încă de nimeni... Ne strângem unii într-alții. Ne chemăm pe nume. Ne adunăm. Racii au ochii mici și roșii. Vor sfârși într-un cazan fierbinte. Ca și scoicile. Ea nu mănâncă nimic din toate astea. Le privește. Cu o curiozitate științifică. Poetică pe alocuri. Meditează. Culoarea se desface în zeci de nuanțe. Fiecare desprindere eliberează fiori pe șira spinării...


O trezește Mama. Cu aceeași tandrețe și hotărâre îi aduce numele în dimineața ce-ar vrea să se înstăpânească. La Radio România se dă ora exactă. Cinci. Se înființează ceva nou, ceva pe care Sonia îl va numi de acum înainte „anxietatea de duminică spre luni”. Inima îi bate tare să-i sară din piept. Se autosugestionează ca a dormit suficient de mult și de bine cât să iasă din culise. Că a visat frumos și... Parcă niciodată lumina asta artificială nu a fost atât de artificială. Și artificialul nu poate fi decât un plastic, un gudron, o agonie. Închide ochii. Întunericul este ca o secure. Dar Mama este Zâna Bună. Miraculoasă și mereu tânără, nu obosește niciodată. Nici nu se sperie. Nu se știe de unde, dar are mereu la îndemână bețișoare parfumate cu care împarte licurici și speranță ca pe covrigei. Uniforma albastră păstrează încă mirosul de magazin. Trupul de balerină se zvârle în ea. Într-un buzunar e loc pentru batista albă apretată. Cu semicercuri croșetate și gust de levănțică. Pe celălalt, Sonia îl păstrează ca pe o ascunzătoare. Aici poate încăpea la o adică un tremurat cu toată desfigurarea lui cu tot. Cordonul se înnoadă. Pur și simplu. Nasturele rămâne stingher în inutilitatea lui. Aceleași bucle castanii ondulate, invidiate de alții, adesea vrăjmășite aprig chiar de ea pe motiv de nesupunere. Bentița bleu face minuni. Oglinda reflectă un chip de adolescentă bosumflată, cu ochii puțin măriți și bărbia translucidă. Sângele a urcat vertiginos în obrazul stâng. O căldură ciudată îi inundă trăsăturile. Apoi, frisoane. Oftează adânc și parcă ar plânge. Rujul dăruit de Mama o face să se răzgândească. Prin contrast, paloarea reflectă și mai bine identitatea clipei. Casa începe să miroasă a Acasă mai puternic ca niciodată. Sonia percepe un fel de glas nemaiauzit până atunci. Ceaiul este strident din lămâie, iar dulceața de căpșuni și-a schimbat gustul. Din omoplați, junghiul traversează coloana. „Să ne grăbim!” – se aude glasul Mamei. La sfârșit de septembrie, o regină a nopții întârziată prelungește vara și memoriile ei afective. Un câine latră.

Poarta scârțâie prelung și monoton. Podul construit de Tata, cu șine roșii și bârne multicolore, tresaltă... „Flori, fete, filme sau băieți, melodii sau cântăreți...” Tălpile se colorau în vișiniul dudelor risipite pe jos. Copiii erau neastâmpărați. Doar se jucau. Credeau ceilalți. Numai ei știau cât de mult îi consumau idilele lor. Competițiile. Despărțirile. Înverșunările. Emoția reîmpăcării. Sonia alegea invariabil filme... El cunoaștea toate filmele ei preferate. „Cădeau” mereu împreună spre stupefacția și oftica grupului. Doar ei doi cunoșteau secretul. Îl țineau cu strășnicie.

O nuntă țărănească împrăștie vraja, aerul straniu nepământesc... Un lăutar cântă despre șofran, mândre iubărețe, un neica prins cu mâța-n sac... Acordeonul face ravagii... Sensurile coboară pe pământ, în zona lui cea mai lăuntrică... Miroase a sarmale și a rachiu... Sunetele nu se duc prea departe. E o fericire facilă, intimă, firească, adevărată, vie... Încă puțin până la stația improvizată... „Domnul de la Gaze” a ajuns deja. Are aceeași poftă de vorbă, dispoziția de a-l asculta pe celălalt, de a-i oferi sfaturi. Pentru el, naveta este o nimica toată. Se culcă odată cu păsăretul. Se scoală idem. De fel, nu are insomnii. Își face semnul crucii. Des. Cu gesturi ușor teatrale. Nu-i e teamă de ridicol. Se găndește cât de fericit se va întoarce diseară la orătăniile, acareturile și nevasta lui. La ciorbița caldă și la obrajii rumeniți de febra așteptării...


Un vertij și iată-te din nou acaparată... Cerul este imens, năucitor în nesfârșirea lui. Acolo stelele își păstrează fulgerul în refrigeratoare high-definition. Din când în când, câte un suflet eliberat resetează ordinile. Luceafărul își desprinde lanțurile. Dis-de-dimineață, când încă nu s-a luminat, răsuflarea lui Dumnezeu cade direct în ceafă. Acolo, pe rana aceea. Privirea Lui e gravă. Dacă depășești teama, intervine un fel de apropiere părintească. Și, totuși, ai vrea să plângi. Să iei cu tine măcar o parte din toate. De-abia acum înțelegi că trandafirii nu miros a altceva decât a Acasă... Treptat se ivesc luminițe la geamuri... Cuminți și sfioși, oamenii merg să hrănească vitele. Mănâncă pe apucate. Sar în căruțe. Se înrobesc instinctual zilei... Nu cer socoteală nimănui. Nu se victimizează. Nici nu așteaptă recompense grandioase. Pur și simplu, trăiesc.

Mama a rămas în urmă... Lacrimile nu mai pot fi stăvilite... O batistă albă, impecabil apretată, se colorează în roșu...