poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-05-16 | | Fiind într-o fază post glaciară, după mesaj mi-a răspuns la telefon. Mi-a răspuns avertizându-mă din start că nu are nimic de-a face cu nici o altă întâmplare din viața mea, în care ea nu a fost, sau nu este prezentă. Cu alte cuvinte să nu întreb nimic, că nu are nimic de spus, eventual va închide telefonul, din nou. - Operația reușită, pacientul decedat, cam așa-i asta, îl îngropăm și gata, fără întrebări, fără anchetă… eu cred că pute tare urât povestea asta. Mă conformez dintr-un singur motiv, îmi era tare dor de tine, de alintările tale, de respirația ta, poate nu știi, dar când vorbim la telefon îți simt respirația, îți simt și parfumul, dimineața, rar când te sun înainte de a pleca la muncă, ai un parfum suav și discret, seara, când abia ai sosit, ești ostenită, se simte asta și prin porii tăi, și eu simt, când ești relaxată, la țară, mai ales când aveai cățelul acela credincios, aveai cel mai frumos parfum, miroseai a flori de primăvară, liliacul și narcisele erau dominante, vara miroși a fân proaspăt cosit, era foarte puternic mirosul fânului când vorbeam vara, toamna, toamna erai frumoasă, vedeam împlinirea ta, împăcarea, când vorbeai de strugurii tăi, de merele pomilor din livada grădinii tale, și atunci semănam foarte tare, noi doi, toamna ma simțeam cel mai mult in grădina ta. - Foarte frumos ce spui tu, dar de unde știi cum miros eu de-a lungul anotimpurilor, de-a lungul zilelor? De fapt tu știi mult mai multe decât mine, așa că, poate, ai dreptate. - Doria, și acum îți simt parfumul, nu-l identific, dar îl simt, te simt lângă mine, ești mirată, chiar intrigată, amestec de piper si scorțișoară, crede-mă îmi ești foarte aproape, livada ta o știu pe dinafară, merii ți-i cunosc, chiar dacă nu i-am curățat niciodată, cunosc aroma toamnelor adunată în merele tale roșii, Gustav, Dublu Delicios, Yonathan, ai și mere galbene, Ponice, Batule, pe toate le știu, le simt mirosul, florilor din grădinuța dintre casă și magazie le simt mirosul în fiecare dimineață când privesc de la etajul doi al blocului în care îmi omor zilele. Știi bine că zeci de ani am avut și eu livadă, m-am ocupat intens de ea, aveam nouă soiuri de mere, cinci de pere și șapte de struguri. Cunosc nerăbdarea primăverii să explodeze în muguri, a mugurilor să râda în floare, a florilor să se adune în fruct. Am trăit ani la rând lecția de răbdare necesară împlinirii fructului, creșterii și desăvârșirii lui, de la pistilul cât bobul de mazăre ce-și leapădă veșmântul trecător al florii, ademenitorul iubirii, la pârguitul rod al toamnei, pentru mine toamna era anotimpul numărul unu, pentru tine, și e firesc să fie așa, cu un suflet ca al tău, primăvara era esențială, determinantă, știu când îmi spuneai că dacă ratezi explozia de floare a livezii tale, ești tristă multă vreme, așteptarea următoarei primăveri, fiind prea îndelungată. Împlinirea supremă a toamnei se regăsește, după mine, în struguri, floarea ce precede strugurii este modestă, miroase plăcut, fără să o vezi, vizual nu are impact, forța ei se transferă în rod, parcă dinadins nu se risipește cromatic și olfactiv, păstrându-se pentru toamnă, când la mine în podgorie mirosea a struguri de cum intrai pe poarta grădinii. Eu am o vorbă, toate se întâmplă când le vine vremea, nimic nu există sub soarele nostru blând care să și-o ia sieși înainte, nerăbdarea noastră, a naturii, întotdeauna se lovește de ceva, se izbește de zidul firescului în ordinea lumii. Iar am vorbit mult, ca de obicei, nu mai spun nimic, vorbește-mi despre tine, cum ești, ce mai faci? - Nu prea fac mare lucru, pe-aici, pe la bucătărie. - Ce gătești bun? - Pilaf cu carne de pui. - Bun pilaful cu pui! Folosești bulion la pilaf? - Nu, niciodată, cum să pun bulion în orez? - Cu sticla, se înclină sticla până curge… Dar usturoi, folosești? - Nu! Pentru că nu curge din sticlă! - Uite, ca să fii tu liniștită, nici eu nu folosesc roșii în pilaf, dar usturoiul, călit la început, cu ceapa la un loc, își lasă aroma în toată mâncarea, doar că îl călesc în bucăți mari, să-l pot scoate, altfel se face amar. Cum stai cu pomii, i-ai curățat? - Îi curăță vecinul acela care mi-a cules merele și strugurii… - Știu, cel care ți-a dat cinșpe kile de vin și cinci de țuică, asta după ce a cosit și iarba și otava, e profesionist, vecinul tău… - Da, e muncitor, și are și grijă de casă… - Muncitor, da, ca la C.A.P., te-a furat de te-a rupt, habar n-ai câte mere au fost în livada ta, așteaptă-mă duminică la tren, mă duci la țară, mă lași acolo, nu-mi trebuie nimic, tu mergi la muncă, îți vezi de școală, eu stau în casa de la țară și-ți pun la punct livada, îți sădesc pomi noi, îți tai viîa de vie și-ți aranjez și grădina de flori dintre casă și magazie. Nici mâncare nu trebuie să-mi dai, doar patul pentru odihnă, în câteva zile termin, vii să-ți iei în primire lucrarea și mă duci la gară, revenind acolo, mai la vară, când trebuie cosită iarba și îngrijită via în verde. - Daaa… bine, vii tu să-mi îngrijești livada… - Eu am vorbit foarte serios, spune-mi acum că vrei, și duminică sunt la Deva, mergem să-ți văd proprietatea, tu te întorci la Hunedoara și pe mine mă lași acolo, la țară. Cred că joi seara va trebui să vii și să mă duci la tren, cam patru zile mi-ar trebui, cred acum. - Nici nu poate fi vorba! - Fă-o pentru mine, dacă pentru tine nu vrei, oferă-mi mie bucuria să te văd și să-ți fiu de folos, gândește în acești termeni, fă-mă pe mine fericit. - Bine, mă mai gândesc. S-a gândit vreo trei zile, în care nu mi-a răspuns la telefon. “- Alo!.. - Sunt la priveghi. -Mă suni când se termină? - Nu știu, nu cred, nu pot, sunt cu mai mulți... - Dumnezeule mare, morții sunt mai importanți decât viii, pentru tine, nu mai pot! .... - Bună seara! - Bună de seara! Nu pot să stau prea mult la telefon, am invitați... - Tu niciodată nu poți să stai, sau ești la parastas, sau la priveghi, sau nu ai timp, ai proiecte... m-am săturat, puteai să incepi mai cald dialogul, ne știm de atata vreme...” După acest ultim dialog, tensionat, ca vai de el, nu mi-a mai răspuns deloc, vreme de trei zile am sunat-o zilnic la ore diferite, dar degeaba. Începuse o nouă eră glaciară, nu știam, nu aveam cum să știu cât va dura, după prima săptămână de tăcere am mai sunat-o o dată fără rezultat, apoi, a doua zi, calm și înțelept, i-am scris un ultim text, așa credeam, atunci: “Sărut mâna! M-ai renegat încă o dată? Dacă da, te înțeleg, nu te condamn nici un pic, dintr-un singur motiv: simt pentru tine atâta iubire încât nici tăcerea ta nu o poate șterge. Sentimentele mele au crescut, încet dar viguros, ce-ți spun acum, voiam să-ți spun de mai multă vreme, dar, ca un neghiob ce sunt, așteptam un semn de confirmare literară, sa pot veni în fața ta cu un mic buchet de năzuințe împlinite, valabile pentru amândoi, credeam eu. Cu tine în inimă am dobândit un sens, voiam să-ți spun asta și mai voiam o seamă de lucruri concrete: să vin la tine, după ce aș fi primit răspunsul, pozitiv - speram eu, știu și orele trenurilor dus-întors, te-aș fi căutat într-o duminică, 8:51 sosire în Deva, 17:04 plecare înapoi, opt ore pentru noi, opt ore în care aș fi vrut să te văd, să-ți ating obrajii, să-ți sărut ochii, să te îmbrățișez, să-ți văd casa de la țară, apoi, dacă nu m-ai fi respins din start, să te rog să-mi găsești ceva de lucru la Hunedoara, orice, chiar orice, urmând, în timp, să mă așez mai bine lângă tine. Toate astea cu condiția să-mi fi făcut un locșor în inima ta, așa cum te-am rugat de ceva timp. Dacă am așteptat prea mult timp, iertare, dacă te-am sâcâit mereu, iertare, voi face așa cum vei dori tu. Gânduri bune!” Sperând ca lectura textului să-i fi schimbat atitudinea, am mai sunat-o o dată, seara, la fel, fără răspuns, scriindu-i chiar un ultim text: “Gata! Am băgat la cap, nu te mai sun și acum îți scriu un ultim mesaj. Ce caraghioasă-i viața! Dezamăgit de mesajul primit de la editor, duminică dimineața, la cafeaua ce speram să o bem împreună, voiam să-ți spun toate lucrurile ce ți le-am scris ieri, solicitându-ți o întâlnire duminica viitoare... Dar... ostilitatea ce o simțeam în ultima vreme în glasul tău, a fost mai puternică, a învins. Ce neghiob sunt! Mă și vedeam curățindu-ți pomii, eram nerăbdător să o fac, mai era doar întâlnirea noastră, pe care am amânat-o doar în speranța unui succes cu cartea mea. Așa e viața, imprevizibilă, te lovește mereu când te aștepți mai puțin. Îmi va fi tare greu să mă dezvăț de tine, mă voi minți, cum o fac și acum, că nu ceva mai profund, ci doar neghiobia mea, te-a îndepărtat, nepriceperea și vorbăria mea sunt cauzele răului meu. Ești o femeie extraordinară, mă bucur sincer că te-am cunoscut, îți mulțumesc pentru clipele virtuale petrecute împreună, pentru tot ce am construit mental, de când ai reapărut, și-ți doresc din toată ființa mea ca viața să fie blândă și generoasă cu tine, să te împlinești afectiv și spiritual, mai mult decât ai crezut că s-ar putea alături de mine! Gata! Dumnezeu să te ajute!” Mă simțeam învins, într-o luptă fără adversar. Ce m-a învins, oare? Nu înțelegeam cu nici un efort, cât de mare ar fi fost el, eram depășit de tot ce mi se întâmpla, experiența mea nu era suficientă pentru a dezlega misterul tăcerii, fugii Doriei, fugii ei de o realitate la îndemână, promițătoare de bucurii și fericire, și asta nu doar potrivit așteptărilor mele, ci potrivit pledoariei ei de la începuturile relației noastre virtuale. M-a învins teama ei de ceva? Nu știam de ce se temea, de mine, de ce? M-a învins orgoliul ei? Da, orgoliul ei de femeie inteligentă, la o vârstă ce presupunea anumite suferințe fizice și psihice, cândva am comentat această trădare a "hoitului" omului, eu am adus această expresie în discuție, hoitul îmbătrânea, și, spiritul, și mai ales, sufletul, rămâneau tinere, o femeie neputând să accepte apariția în fața iubitului, cu trupul marcat de suferințe și timp. – Cam așa ceva… a răspuns ea, încet, rupându-și cu greu cuvintele din inimă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate