Se făcea că trăiam într-o seră, ca un acvariu întors. Cu toate că eram destul de izolați, sera ne proteja pe deasupra de toate relele. Nici măcar virușii ăia pe care îi aruncau periodic nu puteau să ne ajungă. Aveam de toate, chiar și roșii de-alea bune pe care le culegeam ca pe mere. Riscând să ne plictisim de-atâta bine și astfel să devenim sedentari, ne-am gândit să înotăm puțin în mare, cu seră cu tot. Părea o idee bună, un mod de mișcare inedit să ne mențină în formă. Rechinii din Marea Neagră nu sunt periculoși, așa că ne-am permis să ne avântăm, fără nicio grijă că am putea deveni în calitate de turiști micul dejun pentru ei. Relaxați, ne-am oprit să contemplăm. Eram entuziasmați. Uitându-ne în jur, chiar ne-am mirat de căt de mult înotasem. Ne simțeam în formă, liberi. Orizont cât cuprinde. Poate chiar prea mult, țărmul devenise o panglică tăiată de valuri. Brusc am simțit un fior pe șira spinării. Am realizat că natural, pe nesimțite, curentul ne trăsese în larg și probabil încă o făcea, așa că nu mai era timp de priveliști admirative. Instinctiv am început să înotăm înapoi spre țărmul nostru cenușiu. Adrenalina am simțit-o cu adevărat abia în momentul când după o cursă relativ în forță, oprindu-ne un pic să ne tragem sufletul, am constatat că nu avansasem mai deloc, ba mai mult, ni se părea că țărmul abia se mai vedea. Parcă se micșorase și mai mult. Ne-am dat seama că sera ne îngreuna și clar n-o să ieșim niciodată din mare cu ea în spinare. De disperare, panicați, complet expuși de data asta la toți virușii de deasupra de care nu numai că nici măcar nu auzisem, dar nici măcar nu-i puteam vedea, am abandonat sera în derivă. Eliberați de povară, ”am lopătat” către mal cu toate forțele. Epuizați, câțiva mai puternici, înotători cu oarecare experiență, au reușit cumva să atingă malul și să simtă nisipul sub picioare. Câteva momente chiar am crezut că am învins curentul care ne trăgea spre pierzanie. Nu mai recunoșteam însă țărmul, totul era schimbat. Cineva chiar sugerase ideea că poate suntem pe Insula Șerpilor. Contrariat, nu se vedea niciun șarpe, decât un cotor de măr aruncat, într-un acces de isterie că scăpasem, am avut un impuls să râd de afirmație. Am reușit să scot doar un gâjâit, ca un scâncet sinistru amestecat cu un început de tuse seacă. Cu ultimele puteri, m-am târât spre ceea ce părea un post de prim ajutor, sau o farmacie. Am recunoscut-o mai mult după crucea aia verde, dar roșie, că scria în altă limbă, apusă. Era deschis - ca o casă albă. A fost un efort inutil însă și pentru mine și pentru amabilitatea involutivă a halatului alb. Toți bănuții mei rămăseseră în sera aia nenorocită, îngrășând acum fundul mării. Lipit de pământ și întins pe spate, cu ochii încă pe crucea aia luminată distorsionat care începuse să semene cu o sondă răsturnată, m-am jurat că o să-mi schimb zodia de apă cu una mai puțin complicată.