Grădina doamnei colonel Hortensia Costescu avea câteva tufe de liliac mov și două sălcii ce primăvara își desfăceau pufuleții lor argintii exact de sărbătoarea Floriilor. Motiv pentru care toți vecinii, ba și alții de pe străzile învecinate, pentru că sălciile se aflau lângă gard, rupeau de aici crenguțe pentru a merge cu ele la biserică. Erau și vreo doi caiși din cei cu fructe mărunte numiți pe alocuri zarzări. Aveau coroana chircită ca niște copii speriați că or să fie bine scuturați de urechi, deoarece au fost prinși la furat de fructe verzi din pom. Cât mai erau fructe verzi sau coapte în caiși, se găseau și copii cățărați în pomi, poate mai mult de dragul cățăratului. Un cireș cu fructe amare din care se făcea dulceață, își desfăcea coroana ca un păun coada, lângă gardul din partea vecinilor. Mai erau și doi tineri meri, sădiți de tata. O tufă de hortensii rezistase peste ani, înfoindu-și inflorescențele roz printre ierburi sălbatice și mărăcini. Într-un colț, ascunsă după un castan bătrân, învelită în trandafiri agățători roșii, era o căsuță așa cum erau pe vremuri desenate casele în cărțile cu povești pentru copii. Aici locuia doamna colonel Hortensia Costescu. Când se prezenta, se străduia să adopte o poziție dreaptă, milităroasă, să se vadă că fusese soție de ofițer. Altfel, o bătrână mărunțică și slabă, ce arăta ca o hârtie mototolită în pumn pentru a fi aruncată la coș. Oasele parcă-i erau curbate după forma ghemotocului, în special în zona spatelui și învelite într-o piele ca o foiță creponată îngălbenită de vreme. Și în timp ce prezentul părea că se depărtează devenind viitor necunoscut, trecutul rămânea să umple, cu amintirile lui, golul din mintea ce se topea repejor, ca o înghețată de vanilie la soare. Gâtlejul veșnic uscat, scârțâia chinuitor și dureros la fiecare înghițitură de salivă, ce ar fi avut menirea să-l ungă, cum ar fi trebuit unsă și ușa de la intrare, pe care așa o lăsase Teodor când a plecat la spital. Zisese că o să o rezolve el când se întoarce, căci operația se va termina repede și nu va sta mult în spital. Numai că el nu s-a mai întors. Visele de noapte și realitatea zilei începeau de acum să se amestece în capul doamnei colonel. Dimineață avea impresia că tocmai se întorsese cu Toderică de la balul anual de la Cercul Miltar, unde dansase așa de mult încât o dureau picioarele. Vai ce o mai dureau! Toderică făcea duș, ca de obicei, iar ea îi pregătea cafeaua; el trebuia să plece la regiment. Muzica militară îi răsuna în urechile, de altfel aproape surde. Cântau valsul din Romeo și Julieta, de Prokofiev. Vai ce-i mai plăcea! Vocea ei subțirică și tremurată îngâna ceva, ce devenea apoi o rârâială ce se transforma în tuse. Era mulțumită; avusese rochia cea mai frumoasă și o admirase toată lumea. Până și scorțoasa de madame general Popișteanu își pusese lornionul și-și țuguiase buzele. Toate cucoanele credeau că-i adusă de la Paris. Da de unde, o făcuse Tita croitoreasa, după ideile ei; ba chiar lucrase și ea. Îi plăcea să lucreze. Dacă i-ar fi dat voie bărbat-su, ar fi putut să se ocupe de modă precum Coco Chanel. Dar Toderică, nu:
-- Stai cuminte Sia dragă, suntem în România și tu ești femeie serioasă, soție de colonel, mâine-poimâine general. Ce-ți trebuie croitorie? Hai, lasă copilăriile.
Și picioarele care nu vor să o mai asculte... Sunt niște cai bătrâni și surzi; în zadar strigi la ei, când de fapt nici tu ăl din trăsură nu mai auzi ce spui. Poate ai zis noapte bună, deși s-ar putea să fie încă soare afară. Dar pentru tine este de acum o întunecime și o umezeală rece, a ploaie, mereu. Uneori parcă se mai luminează, dar ochelarii aștia tot nu mai sunt buni la citit. Nu se mai fac ochelari ca pe vremuri, dar și vremurile nu mai sunt la fel.
Da, la ce se gândea? A, la trăsură. La trăsura cea împodobită; ba nu, era sanie. O sanie splendidă trasă de doi cai albi cu pompoane și clopoței. Ea, în rochie albă de mireasă și cu o blană de vulpe la fel de albă. Voalul ei flutura cu vântul și părea țesut din fulgii de zăpadă, iar Toderică stătea țeapăn lângă ea și mândru ca un cocoș.
Parcă trebuia să vină Ramona, nepoata cea dragă, de fapt, singura. De unde altă nepoată dacă nu au avut copii? Era fiica soră-sii Lucica. Ramona nu vine niciodată când spune și e nervoasă și țipă să-și scoată vata din urechi, „căci de ce dracul și-o mai pune după ce că e surdă”. Auzi la ea! Nu înțelege că ei îi e frig în urechi, fără vată. Cuvintele Ramonei le simte atunci mai abitir ca niște bucățele ascuțite de gheață puse într-un pahar cu ceai învechit. Ceaiul e acru, dar nu de la lămâie,.. de când nu a mai văzut așa ceva. A rugat-o pe Ramona să-i aducă; a spus că nu se găsește. Nu se mai găsește nimic din ce ar vrea și ea să mănânce. Da,.. și-ar dori mititei aburinzi și o halbă mică cu bere,.. una mică și cu multă spumă. Și țiganii cântau numai pentru ea, puși de Toderică când îi făcea curte, cântecul acela la modă, Zaraza. Toți clienții de la Mon Jardin o priveau. Și Toderică avea așa o privire tâmpă de bărbat îndrăgostit, încât pe ea o pufnea râsul; dar în suflet era fericită. Și ce mai dansau,.. Doamne ce mai dansa; tot ce era la modă, inclusiv charleston. Toată lumea din local o aplauda.
Ramona! Plecase nebuna de mamă-sa la niciun an după ce o născuse. Fugise cu un biciclist când a fost nu știu ce cursă internațională. Lucica juca tenis; ajunsese parcă și campioană în Franța. A avut o grămadă de soți, până și prin Brazilia ; nu mai zic câți iubiți. Întotdeauna i-au plăcut bărbații mai tineri ca ea. Ultimul era un soi de gigolo pe care îl întreținuse dând lecții de tenis, când se stabilise definitiv la Paris. Dar a dracu, chiar dacă fața i se zbârcise, picioarele tot frumoase îi rămăseseră. Îi trimisese niște fotografii. Câștigase în tinerețe un concurs de frumusețe cu picioarele ei. Avea și o poză, Lucica cu diploma în mână arătându-și picioarele alea lungi de ziceai că-s de lăcustă. Ramona fusese, pentru ea, un „accident”. Se vedea cu un june licean. Sărea gardul seara de la internat și gata. Bietul tata, cât a mai plătit pentru ea și ce o mai răsfăța. La un an după boroboață, pac, a șters-o definitiv cu biciclistul. Multă vreme nu au mai știut nimic de ea. Rar primea câte o scrisoare și aia deschisă de poștă. Dar de trimis nu le-a trimis niciodată nimic. Mai întreba la început ce face Ramona, dar pe urmă probabil se scrântise după tinerelul ei, că nu se mai interesa de fată, povestea doar de el. Pe urmă, iar nu a mai scris nimic. Auzise o vorbă, că ar fi murit de supărare după ce o părăsise iubitul. Iacă așa, a făcut icter, i-a crăpat fierea și a murit. Poți să știi? Poate o fi adevărat, că zdravănă sigur nu era. Să nu îi mai pese ei de copil, ca și cum nici nu ar fi existat! Auzi la ea, „ copilul a fost un accident”, spunea cu buzele alea vopsite în roșu vișiniu. I-a părut rău? Fiecare cum își așterne așa doarme sau, așa moare, cum spunea tanti Aglaia, sora tatii, Dumnezeu să o odihnească.
De ce nu mai apare odată Ramona? Este atât de greu să fii singur; nimeni nu îți mai deschide ușa... Mai venea madame Chițibuș ; cât a mai avut cafea și dulceață de cireșe amare. Acum nu mai are cafea, nici măcar surogat din ăla de-i zice Ramona nechezol; doar ceva dulceață de zarzăre. Coana mare, adică madam Chițibuș, care neam de neamul ei nu visase la așa cinste, să fie primită în casă de colonel, ce ar fi ajuns cu siguranță general dacă mai trăia și nu ar fi venit comuniștii la putere, nu vrea. Auzi domnule, nu vrea:
-- Nu mănânc madame Costescu dulceață de zarzăre, că mi se face gura pungă și mi se sterpezesc dinții.
Care dinți și care gură ! Dinți n-are, iar proteza i-au greșit-o și nu poate nici să o poarte de poză, darămite să mai și mănânce cu ea. Gura oricum îi arată ca o pungă strânsă la capăt, asta ca să fie delicată și să nu zică popular, că seamănă cu un fund de găină după ce s-a găinățat. Foarte bine, o să mănânce singură dulceața pe pâine cu o cană de ceai de mușețel. Ar fi fost mai bun unul de mentă, dar ăla o constipă. Ar fi preferat o savarină, dar nu prea crede să-i aducă Ramona curând.
Ramona lucrează undeva, dar niciodată nu-și poate aminti unde și nici pe Ramona nu mai poate să o întrebe, căci se enervează. Orice o întrebi se enervează și-ți răspunde că ți-a mai zis de zece ori până acum. Știe că îi plac prăjiturile cu frișcă; ce mai mânca la cofetărie la Nestor, câte două-trei. Și ciocolata îi place; cu alune întregi. Toderică nu venea acasă fără o cutie cu bomboane fine de ciocolată, legată cu fundiță aurie. Ce o mai răsfăța... Ramona are un iubit ce sigur o duce cu preșul și nu o să se însoare cu ea. Faptul că nu i l-a prezentat spune multe despre el și intențiile lui. Doamne ce s-a supărat nepoată-sa când i-a spus părerea ei.
-- E de familie bună, ce știi tu. Și se poartă foarte frumos cu mine. Nu mi-a făcut de loc propuneri rușinoase cum insinuezi și apoi ar fi treaba mea. În fond am trecut și de 30 de ani, i-a zis țâfnoasă.
Nu a mai vorbit cu ea o lună. Ca să o împace i-a dat inelul ăla cu rubin de îi plăcea ei; lucrătură veche rusească. Îl luase de la un bijutier rus refugiat la Paris. Ei bine, oricum tot ce are tot ei o să îi dea. Îi face plăcere să i le ofere însă, pe rând. Așa o face să vină mai des, știind că are de luat câte ceva. Numai de nu ar uita unde a ascuns cutia cu bijuterii. În ultima vreme a început să cam uite.