Ecoul sirenelor la marginea orașului. Paturi răvășite. Cuvinte codate, aruncate prin stația deschisă pe frecvența de apel, care încă se lovesc la o oarecare distanță. Ecouri.
Două valize de lemn deschise. Înăuntru, doar amintiri căptușite cu ziare și nerăbdarea unor părinți ce așteaptă un semn pe un colț de hârtie.
Un cot de burlan care trebuie schimbat la noile ploi. O banală discuție neterminată la apelul de seară. Florile de nuc căzute pe marginea platoului de instrucție. Cuvinte aruncate din cer. Neînțelese.
Orașul celălalt proiectat în peretele din față, adăpost și membrană. Nevoia de a dormi într-o lume mai bună. Două scaune cu spătarul nefiresc de scrijelit. Cuvântul scris cu vopsea roșie AMR 13.
Intruși ... sentimente.
Nu-l puteau părăsi. Din acel loc i s-a născut propria-i melodramă.
Sentimentul datoriei dus până la sacrificiul suprem avea să-l însoțească pe cât de „blând” cu putință.
În ciuda ocupațiilor zilnice îl inspectau circumspect gândurile.
Vechea tabacheră stătea abandonată fără însă a-i altera tonusul la renunțare și meditație.
Ceva s-a schimbat.
Poate zâmbetul ambiguu, imitațiile stângace dispuse ca, la nevoie, să fie certificate de aproape orice prezență, starea încordată ca spinarea unei pisici speciate, chipul bătrânului cu excepția ridurilor ce acoperă fața pământului de odinioară, ușa reparată în pripă, încăperea îngustă pierdută în singurătate.
Toate acestea nu-i stârneau decât o inutilă speranță.
Alcoolul nu era o soluție. Se hotărâse să ceară ajutor.
Cine ar fi putut înțelege? Și de ce ei?
Personal, îmi place să cred că păsările se simt în largul lor, numai să nu le tai aripile.
Cabinetul de psihologie era la etajul al doilea al clădirii. Picioarele însă nu vroiau să urce scările.