Gabriel, Mihai și Maria sunt frați.
Destinul i-a aruncat prematur în linia întâi a frontului vieții.
Și chiar înainte ca acest lucru să se întâmple se simțeau obligați să ia pilda bunicului care a fost greu încercat în timpul războiului. Aproape că-l costase viața pentru a-și sluji și ajuta camarazii.
Mihai era cel mai mare dintre toți.
Era pompier. Comandant de subunitate în provincie.
De pe vremea bunicului viața i-a pus la îndemână o diversitate de variabile.
Într-o zi și-a salvat din fața mașinii colegul de joacă.
O noapte întreagă și-a povestit cu lux de amănunte toate trăirile. Îndeajuns de bine aș zice. Destul de curând însă, din lipsă de acțiune, se plictisise repede. Adrenalina devenise ca un microb fiind căutată pretutindeni. În cele din urmă se hotărâ să se facă pompier.
La începutul anului, cei trei frați ascultau tot mai fascinați sunetele pașilor intersectați pe cărare. Fiecare își construise până la urmă propriu destin țesut cu aceeași culoare – altruismul.
Casa din pădure era tot ce le-a rămas de la bunici. Amintirile trăiau alături de ei exponențial.
Masa de Crăciun.
Bunicul împărțea friptura oprindu-și pentru el partea cu os.
Stătea între ei privindu-i cum așteptau nerăbdători să înceapă festinul. Sau mai degrabă să primească cadourile.
Totul începuse să arate cât de cât normal, jocul fiind acceptat de toți membrii familiei, rămași după teribilul accident.
Colecția de farfurii cu motivul cocoșului impregnat în culori de albastru Voroneț, zăcea într-o tăcere de lut, mărturii ale suferinței prin care trecuse pentru a ajunge la desăvârșire.
Mâinile ridate ale bunicului erau ferme ca și frazele gratuite ale celor trei frați care peste ani se hotărâră să rămână împreună.
Anul Nou.
Gabriel se îndepărtă treptat în colțul său favorit, lăsându-i pe Mihai și Maria în compania zgomotului făcut de cei mici. Îi privește și își spune că numai realitatea te obligă să trăiești cum trebuie.
Voință să ai. Dacă ai căzut, ridică-te. Bunicul din veșnicie îl întâmpinară cu un zâmbet. Cobora scările așa cum făcea seară de seară, pândind o pauză printre fulgii căzuți prin ogradă.
Apoi Învierea Domnului.
Încă o săptămână de stat împreună.
Era pe la sfârșitul serii. Gabriel și Mihai aveau o singură opțiune.
Asta au descoperit după lungi discuții.
Nimic nu este întâmplător. Se poate trăi fără a face apel la rațiune.
Maria refuzase înadins să intre în discuție. Colecția de pălării de vară primită pe facebook era mult mai interesantă. Totuși adăugase:
- Gabriel, feliciări! Până la urmă s-a dovedit științific că mintea umană e capabilă de orice. Se pare că în materie de psihologie trebuie să faci apel la rațiune. Degeaba lucrezi la criminalistică însă dacă nu ai ceva fler și credință în suflet.
Gabriel știa că tehnicile învățate pe băncile școlii aveau să-i fie pietre de căpătâi în carieră. Totuși, la cursuri parcă înadins se scăpase ceva.
Studiile făcute în afara orelor de program, orele lungi la biblioteca instituției, până noaptea târziu, frământările oarecum pentru a găsi explicația plauzibilă, nu i-au putut fi de folos. Răspusul se lăsa așteptat.
A ști era la îndemâna oricui. A înțelege era o capacitate a minții cu care l-a înzestrat natura. Personal. Dar a cunoaște...
Credința moștenită de la bunic era ca un sertar în care toate lucrurile erau așezate metodic, în perfect echilibru.
Dar cum putea să judece cu inima? Și dacă greșea, cum ar fi trăit cu sentimentul vinovăției? Dacă nu ar fi lucrat la secție probabil toate aceste lucruri le-ar fi citit în ziar sau pe site-uri de socializare.
- Oamenilor bolnavi și nefericiți nu le rămân decât o singură opțiune când sunt aproape de moarte. Să o ia de la început pierzând din atenție clipa prezentă...
Gabriel își dorea să fie la fel ca sora lui, hrănindu-se cu afectele cazurilor rezolvate tură de tură, învățând cum să descopere întotdeauna „ultimele frumuseți” ale clipei prezente.
Maria era în aparență invincibilă în uniforma ei roșu galben a unității de primiri urgențe din care făcea parte.