Bătrânul lăsă barda și-și înălță ochii către cerul străveziu. Soarele se rădicase taman în mijlocul namiezii și cuprindea tot locul cu brațele sale. Își scoase clopul lăsând suflarea vântului să-i mângâie pletele cărunte. Apoi luă șlengherul și-l trecu peste față, petrecându-l peste ceafă după care îl lăsă să zăbovească prin plete, răscolindu-le și bușumându-le. Și se văzu tânăr fecior alături de ceata junilor cântând pe la hore ori pe la șezători “părul meu nu trebe tuns, numa retezat și uns”...da, vremuri și timpuri de demult. Dădu roată jur împrejur, măsurând și cântărind dealurile domoale, aurite de soare, ce se strecurau până sub poale de pădure, apa cea clară și neostenită a Ieudului ce strângea roată toate pâraiele și izvoarele pentru a se petrece sub brațul cel ocrotitor al Izei și dacă s-ar fi încumetat să se nalțe până-n calea vântului ar fi zărit și Botiza cu apele ei cele sclipitoare, ar fi bătut din aripă și-ar fi ajuns până-n sufletul munților cărunților. Dar orișicât colindase lumea giur-împregiur nu aflase loc mai fain ca aista și nici ochi mai mândri ca ai Măriei lui, ochi întrebători și iscoditori ce-l străpungeau până-n adâncul sufletului aducând la primenire toată înecăciunea și-ntristarea. Că doară nu degeaba se luaseră ei cu drag și nădejde. Și iată că și Domnul le ținuse partea și le dăduse din plin câte multe din fiecare. Și tot ea fusese cea care-l sprijinise atunci când alesese pârloaga de sub poala muntelui taman în capul satului că dară numai așa putea simți suflarea pădurii și cântecul lemnului. Că dacă ar ști lumea câte taine îi suflă la ureche lemnul, s-ar cruci și s-ar minuna. Că numai așa izbutise el în fiece trebușoară, ascultând și mângâind lemnul, iar acesta nu se ferea că știa că nu da cu răutate. Și nu erea om să nu se minuneze de-așa potriveală și îndrăzneală. Iar ca să-i mai taie lemnului setea cea mare numai ce-l ungea cu zeamă din sămânță de in și-apoi numai ce se aurea lemnul de părea că-i poleit. Se-ntoarse el de pe cărările amintirilor și mai petrecu odată locurile. De unde ierea el se vedea tăt satul ca-n palma și mai la o parte către răsărit pe colina dulce a Dealului Mare se afla casa lui. Totul mustea de viață, de la cetinile ce se lăsau până către el și până la iarba deasă ce-ascunde sumedenie de gâze înaripare ori târâtoare ori câte și mai câte minuni lăsate de Domnul pe pământ. Lângă el odihneau cele trei trunchiuri pe care le tocmise ca să ridice troița de-o arvunise a lu Pălimariu. Și de fiecare dată mângâia lemnul și-i șopotea vorbe de cele potrivite, și-acesta se lăsa pe mâna lui, fără-mpotrivire. În toată lucrarea strecurase coardele de viță că dară nu degeaba spune la Cartea Sfântă că “Eu sunt calea, adevarul și viața” și tot acolo se arăta prin icoanele cele mici Domnul din rana căruia crește vița de vie pomenită de toți “Isus cu vița de vie”. Și-așa cum se-nălța coarda înfășurată în jurul troiței tot așa se-aromește Sfântul Duh peste tăt locul ce-o poartă. Și pe brațele troiței se-nălțau altoaiele de-o parte și de alta a trunchiului ce aveau să însemne lemnul cu Sfânta Cruce iar sus de tot alintând toate trei capetele troița se termena cu coroana cea dătătoare de speranță întregii suflări omenești.
“Ei moșnege, moșnege, te lăsași pe seama amintirilor amăgitoare și uitași că ziua încă nu s-o gătat” își zise și se aplecă să-și ridice barda ca să mai strunjească oleacă în carnea lemnului. De unde, de neunde se abătu așa pe la coada ochiului o mișcare ca o umbră și până să ridice bine ochii numai ce se pomenește drept în față cu napârstocul cela de Pătru, nepotul de-al treilea de la feciorul al mijlociu. Era tot o rujă-n obraji și sufla ca berbecele cel pornit să sfarme munții. Se lăsă pe genunche și desfăcu brațele ca să-și primească partea. Suflarea băietului se-amesteca cu barba și cu pletele moșneagului stârnindu-i zâmbete și din toată strânsoarea brațelor miculuțe răzbătu vocea cristalină:
- Bunicule! mă lași și pe mine să dau cu bărdița ca să curăț bârna aista de coajă?
- Da ce-i cu tine aici mai copile? Au n-ai treabă pe-acasă?
- Ba aș avea io dar nu mă-ndur să nu te cat...
- Și ce treabă ai avea mă rog?
- Apoi trebe să merg până la stână să aduc cașurile cele crude că le tot cere buna să le aivă pentru pomenirea morților.
- Apoi și ea le cere așa cu o săptămână-nainte?
- Apoi o zis că vrea să le puie ca să tragă ceva sare...
- No măi copile, io te-aș lăsa să te joci cu bărdița da tare mi-i că ne-a scoate bună-ta pe prag la noapte de nu-i faci pe plac.
- Apoi m-oi duce, că-i timp până-n sară, da numa o țâră să șed cu tine, că tare mi-i drag lemnul cu miroazna lui ce-a crudă și nevinovată.
- Apoi cum poa să miroasă un lemn vinovat măi copile?
- Păi cam cum îi mirosul de la mesele din crâșma hanului.
- Zău mă?
- Da bunule, așa crez io.
- Da lemnul de la iesle, oare cum mai miroase?
- Apoi miroase a bot umed și-a iarbă de cea grasă că doar nu poa să miroasă a stricăciune.
- I-auzi bre. Și solzii de șindrilă de pe șură cam cum ar mai mirosi?
- Apoi aceia miros a soare și-a pârjol, a ploaie și-a omat, amestecate...da tot a nevinovăție miros.
- Și-alceva ce mai știi tu despre lemn?
- Apoi io nu știu mai nica, da tăt vreau să-nvăț, că vreau de la tălica toati secretele de le știi. Că tare mi-i drag lemnul. Nu-ș cum să spui, dar de drag ce-mi ie parcă m-aș nunti cu iel, m-aș îmbrăca în straiul lui și m-aș face copac.
- Măi copile măi, ai de grijă ce spui că Dumnezau îi mare. El le-aude pă toate și le știe mai înainte de a fi gândite...
- Apoi Bunule, io știu ce spui, doar că mi-i drag, că-l simț cum să zbate să scape de tot prisosul cela și să iasă la lumină. Facă-se dară voia Domnului, că doară nimic nu să face pa lume fară voie de sus...și mai știu că nimic nu trece albia timpului de n-are și-um-pic de suflet.
- Păi și ce-ai să te faci măi prâsleo? O să-ți rămâie trupu gol fără-um-pic de suflet în iel?
- Apoi nu rămâne el gol, de izbeliște, că dară și sufletu-i ca apa de izvor...din ce dai d-aia curge mai strașnic...și-apoi la izvorul curat nici măcar seceta cea cruntă nu-i poate stârpi cărarea.
- Și de ce-ai vrea tu măi copile să furi meșteșugul de la mine?
- Apoi Bunule nimic nu-i mai mândru pă lume ca poarta pă care intri, casa în care te petreci și biserica prin care te înalți la ceruri în Împărăția Lui, și de drag ce-mi ie numai aș sta să cioplesc toată ziulica.
- Apoi dacă-i așa, o să cerem învoire de la ai tăi părinți și-o să te ieu ucenic pe lângă mine să-mi cari desaga cu cele de trebuință, barda, cuțitoaia, sfredelu, dalta și brișca.
- Chiar o să vorbești Bunule?
- Da mă știi tu pe mine pamblicar și vorbă-n traistă?
- Apoi Bunule, numai marele Dumnezeu în mila lui m-o cernut pe-aci pe la tălică.
- Așa-i măi copile, că doar toate ne vin de la el: și gândurile, și visele și pornirile, toate bunătățile numai de la El ne vin.
- Amu parcă-mi vine să zbor așa ca paserile, numa o clipită și-oi fi la stână și-alta-n bătaie de aripă și m-oi înturna.
- Apoi, poartă-ți de grijă să nu-mi vi beteag că io ucenici neputincioși nu-mi iau.
- N-ai de grijă Bunule!
Lemnul încruzit sub gura lacomă a bărdiței strălucea în bătaia soarelui. Bătrânul lăsă bărdița să-și potolească râvna de la răcoarea pământului și se-așeză mângâind lemnul cald. Clopul piciului ba se pierdea printre tufane și iarba ‘naltă ba apărea țopăind ca o jivină de cea fără de astâmpăr. Dintre toți, el Pătru era primul care venea singur. Pe toți ceilalți îi îndemnase și-i firitisise trăgând nădejdea ca unul să-i ia urma, dar iată că Domnul poartă tuturor lucrurilor de grijă. Ar fi fost pacat ca să se piarză meșteșugul prin streini. Că numai cine n-o cioplit roata vieții, mare cât pita-n vatră și chipul mândrului Soare rătăcitoriu pe cerurile verii și nu și-o strecurat îndemânarea printre vițele și coardele meșteșugit învăluite, acela nu poate spune că s-o ucenicit și s-o meșterit în tainele vieții. Dar și dacă siluiești lemnul fără să fi trecut chipul bradului în carnea lui nu ți se iartă în veci și hodină nu ți-oi găsi câtu-i veacul împăratul. Din neguri de timp se desprinse o altă icoană dragă lui, Moș Gorun, bunica-su.
Hăt demult, pe când era și el o zvârlugă de băietan se trăsese pe lânga Moșu’ său care știa a potrivi toate tainele lemnului și nu era lucru închipuit sau măcar râvnit pe care să nu se priceapă a-l face, dar cele mai mândre lucrări iereau tot cele mari care măcinau luni de tocmeală și potriveală. Bunul său meșterise de unul singur făr de ajutori mândrețea de biserică din poalele târgului din Groși, să aivă și credincioșii ceia loc de adunare și îmbărbătare, loc de pomenire și de închinare. Numai că toată munculița lui s-o dus pe apa sâmbetei când gheneralul cela, trimisul grofilor s-o pus cu bombardele pe carnea cea mândră a lemnului de-o prăpădit totul într-o zi. Și ce jelanie o fost atunci, că plângeau și cerurile nu numa oamenii adunați jur-împregiur. Dar cu toata râvna și bicisnicia lui, tot n-o putut opri gheneralu și jandarii lui mulțimea de popor ce intra în biserică să-și ceară iertare de cumpăna și surparea ce urmau. Fiecare strângea pe sub suman ori pieptar ba o icoană, ba o năframă, ba o carte sfântă și curând biserica își dete obștescul sfârșit în fața oamenilor. În taină, pe cărări de munte și poteci umbrite fiecare suflet își dete obolul și Moșu-său tocmise și ridicase o altă lucrare din lemn, mai micuță dar la fel de inimoasă și toate odoarele și lucrurile cele sfinte își aflară locaș curat și sfintit cu lacrimă de smirnă și tămâie. Ehei, multe mai trecuseră oamenii locurilor și multe mai înduraseră. Că amu dacă nu le mai era dat să aiva locașuri în sat printre căși și ogrăzi ci numa ascunse prin sihle de codri de cei grei și bătrâni ca însăși vremea, apoi fiecare om se strângea din una sau din alta și fiecare tocmea mester de-i strunjea porți de cele mari, împărătești și când intra în ogradă pășea cu sfială ca atunci când intri în sfântul Altar, iar toți ai casei erau la fel de neprețăluit ca și sfinții din icoane. Toate astea numai cu iertare de la Dumnăzău să putea că El le dăduse oamenilor dezlegare să-și ferece comorile în spatele porților. De aceea orice om cu credință-n suflet și dragoste de neam când își tocmea casa punea mester mare să-i tocmească și poartă împărăteasca. Și de fiecare parte se rădica mândrul soare ca lumina lui sâ nu sece în curtea-aceia, jur împrejurul stâlpilor se ridicau coarde de viță pentru ca totul să-i rodească asemeni, iar veselia și bunăstarea să se pogoare asupra. Și mai era și nelipsitul brad, copacul-frate ce-nsoțește omul în drumul său de la naștere prin poarta cea mare a nuntirii și apoi pe drumul de scăpătat către cealalta lume. Și tot acolo se găsea și pita pentru ca ea să nu lipsească omului. Mai era și șarpele casei, înțeleptul, ce le ducea pe toate și bune și rele, după cum i se poruncise încă de la zidire și fiecare meșter mai adăuga sau mai scotea după cum era cererea. De la Moșu-său deslușise el tainele înfrățirii dintre lemnul de gorun și cel de brad, despre îndințarea în coadă de rândunică, despre borte și cuie, ghinturi și însăilări, despre cernerea firului la streșini și cătarea șindrilei, dar câte nu aflase și câte nu avea de spus. Bine că i-o scos în cale Domnul Dumnezău pe mânzocul aista de Pătru că prea săgeta și sângera în adâncuri. Măcar așa știa că nu trudise de pomană și că meșteșugul său trăia între aceleași hotare, că doară nu degeaba vorbesc meșterii și întelepții cei din vechime că dacă nu sădești lângă biserica cea nouă de-o pornești un puiandru de gorun sau de brad ca să se-frățească lemnul viu cu cel truditor la zidire și să-i ieie sufletul sub aripa cea vie a coroanei sale, apoi lemnul cela din biserică se tocmește morții și pieirii și dacă nu-l trăznește însăși Domnul apoi sigur îl macină carii și putregaiurile. Și-așa cum toți morții și trecuții își fac veacul în curtea bisericii la umbra vârtoasă a copacilor ce-mpresoară mândrul locaș cu taina trăirii tot așa și meșterul se strecoară la umbra calfelor și-a ucenicilor trăind în veac de veac.
Gandurile îl purtară mai apoi și mai departe pe când i-o venit vremea ca să se ieie în fața lumii și-a lui Dumnezeu. Și-atunci și-o luat inima-n dinți și s-o-ncercat mai întâi la poarta Comanilor pe-a căror mândră copilă, Maria, o plăcuse încă de la-nceput. Ei i-o mărturisit mai întâi jarul și pălălaia inimii și tot ei i-o și spus: “Mărie, fată dragă, știi bine că te-am așezat în mijlocul sufletului ca pe-o sfântă icoană aducătoare de pace și liniște, iar focurile inimii nu-mi dau pace și m-aduc tăt împrejurul porților să-ți mai văd mersul, să-ți mai aud glasul. Io una însă-ți spui, că io mi-s frate cu lemnul și de meseria me nu m-oi lăsa. Din asta pricină io oi fi mai mult plecat prin drumurile mele și tu tot stâlp și reazem casei oi fi. Dacă tu crezi că-i cu putirință și c-a fi bine așe, apoi io m-oi îndrezni să te cer la tătâne-tău sși mumă-ta ca să-mi fi soață credincioasă, iar de zici ba apoi Dumnezou să-ți deie sănătate că io nu te stric din trebile tale.” Atât io spus ș-o privit cu strângere de inimă chipul fetei. Da nici ea n-o stat mult pă gânduri și s-o-ncuvințat la astă giuruire. Ș-o vinit nunta, și-apoi împreună s-au rânduit de-au rădicat casa, el o tocmit poarta cea mare prin care or intrat ei în rândul lumii, tot el o tocmit și stâlpii fântânii și coperiș drănițit în două ape, o rădicat alăturea și o troiță de-nchinare și mulțumire Domnului, pentru toate câte le-a da și-apoi și-o tocmit meșteșugul ca să-și poată îndestula casa și sufletele ce i le-a da în grije Domnul. Și-apoi poartă după poartă și biserică după biserică or ieșit din mânurile lui. Și cu toate drumurile și priponirile avute, tot i-o-nvrednicit Domnul cu cinci coconi, care mai de care mai mândru dar din toti cinci unul nu i s-o strecurat în palmă ca să-i fure meșteșugul. Și toată viața o fost alăturea de ea și ea io fost alăturea tot timpul și niciunul n-o avut cuvânt de lăcrimare sau pricină de-ndoială. Uneori i se făcea de ducă, și-apoi pleca acolo unde-l ducea Ãl de Sus, ba în câte-o poiană, ba în câte un afund de pădure sau pe lângă o coastă de piatră dezgolită și acolo îți croia bordei și până nu termina lucrarea ce-i apăsa sufletul nu pleca. Și de fiecare dată se pomenea cu ea alăturea cu traista plină cu de-ale gurii și de schimburi de primeneală și de câte ori o-ntreba cum de l-o găsit, ea tăcea și doar îi lua mâna și i-o apăsa pe coșul chieptului, acolo unde se zgribulește inima ca o păsăruică în plină spaimă. Nici nu apuca să-și termine lucrarea, care fie ca iera o bisericuță ori o troiță cu o chilioară alături că se și ducea vestea și popor de suflete venea care cu o lucrătură aleasă, care cu o icoană, care cu o cădelniță, care cu ceară de cea curată și de fiecare dată se găsea un suflet chinuit ce lua zidirea și o primenea și o păstra în bună cuviință. Peste ani se afla că o nouă adăpostire, ori un schit mai micuț se strângea pe lângă zidirile sale. Dar mai iereau și sate de cele ce-și doreau cu râvnă s-aducă înlăuntrul lor cuvântul Domnului și atunci îl chemau ca să ieie măsurile, să cântărească toate cele de trebuință, să tocmească și sa cerceteze tălpile cele groase, trunchiurile pentru bârne, lemnele de grinzi, de coaste, până și trunchiurile pentru sindrilă. De fiecare dată era rugat să găsească și locul potrivit. Și tot timpul cât se preumbla, asculta cum șuieră vântul, cerceta după cum arde soarele, întreba despre cum bate ploaia și omătul, unde se strânge și cum s-adună la câte o viforniță. Și după ce tropotea pământul ca să-i asculte și lui oful se hotăra ba pe o coastă de deal ori chiar pe creastă în calea vânturilor, ori într-o fundătură a satului ce da într-un luminiș iar uneori îndemna oamenii să-i ierte îndrăzneala și se strecura pe poteci de pădure până în inima câte unei poieni largi în mijlocul căreia iera câte o bătrânețe de copac ce-și aștepta zidirea și-nfrățirea. Și acolo unde hotăra el, acolo se punea. Ș-poi lăsa lemnul ales așa ca până prin al treilea an, cam cât îi trebuia să-și dreagă dorul și să-și cate drumurile în zirire și-l tot cerceta până când se ridicau țincușe din coajă, parcă întrebătoare, parcă nehotărâte, dar nu-l lăsa nici prea mult răstimp în zăcere și așteptare. În tot aist timp, suflarea satului strângea pietre de cele turtite și săpau în trupul pământului șanțurile așa după cum le desena el cu urma. Apoi sătenii aduceau lut de cel galben și gras pe care-l așterneau ca o broboadă și-abia apoi sub conducerea meșterilor pietrari tocmeau pietrele cele mari ca să steie singure fără sprijinire și stricare. Apoi croiau un șorț de lemn și turnau așa ca o pojghiță de-o palma de pietriș mărunțel mestecat cu nisip uscat, după care umpleau tot șantul cela cu lut de cel galben ca să ție furișarea boalelor cât mai departe de zidire. Abia apoi strecurau ceară de cea curată mestecată cu rășină și astfel se-nfierbânta temelia cea de piatra și se ferea de năvălirea apelor sau a gazelor stricăcioase. Și-abia de-acum venea rândul lui să-și depene meșteșugul potrivind și tocmind, strunjind și strunind, crestând și sfredelind carnea lemnului și toate se făceau în liniște și pace, fără de pricină sau zaveră. Și lumea stătea și căsca gura și nu îi venea să creadă că din carnea lemnului ce-a iute pieritoare sub patima focului, poate să se nască așa mândrețe de locaș numai bun de sfințit și-mpodobit. Și nu iera o țincușă ieșită în afară, nu iera un căpătâi de cui care să strice luciul, nu iera ieșitură sau îmbucătură ca să zgârâie vederea, privegherea sau mângâierea. De fiecare dată la terminare se-nchina în fața zidirii, săruta carnea încă tremurătoare a lemnului și-și cerea iertare pentru durerea pricinuită, apoi cu smerenie își cerea iertare în fața Domnului pentru îndrăzneala de-a se apropia de cerurile Lui. Căci din vârful turlei vedea cum cerul își lăsa capul ostenit de așteptare și-mpreună petrec ceasul de taina al îndurări. Așa se face că peste tot locul își afla pomenire. Și poate că la finele tuturor timpurilor, numele său va fi trecut cu litere de viață veșnică în cărțile cele mari ale judecății. Așa s-a petrecut timpul și nu poate spune că i-a fost viața fără de căpătâi sau fără de reazem. Mulțămită brațelor sale și credinței că toate le poate îndura și împlini cu ajutorul lui Christos, își văzuse coconii ridicați, fiecare pe la casa lui și în bună stare cu nuntă și hore, își văzu nepoții și nepoatele, își aflase tihna alături de femeia vieții, dar iată că focul viu nu-i dădea pace și-l făcea încă să se cațere pe schele caselor, printre coaste de biserică, ori călare pe câte un stâlp ce nădusea sub apăsarea palmelor sale...
Iar amu îi dete Domnul și-un flăcăiaș din neam pe care să-l pornească pe drumul tainelor știute și neștiute, spuse și nespuse, crescute odată cu el în carnea palmelor...și da, Pătru se vedea a fi și el frate cu bradul și suflet în suflet lemnului și simțea că meșteșugul său o să treacă anii și veacurile. Din cerurile ce poate că s-or îndura ca să-l primească, o să-și petreacă cu drag toate zidirile atât cele din carnea lemnului cât și cele din carne vie ce i le-o dat Domnul, ca doară așa se scrie istoria neamului, în carnea stâlpilor de poartă, în taina locașurilor de adunare și-nchinăciune și-n lacrima troițelor ce stăpânesc înălțimile și răspântiile...