Norbert anticipase de mult că acest moment va sosi; avusese această premoniție, dar sperase să se fi înșelat. Pentru că nu dorea să se întâmple, dar nu avea cum să se opună destinului. Nu știa când, cum, sau ce urma să se întâmple, dar știa sigur că va fi ceva; o voce interioară parcă-l avertizase în legătură cu această problemă. Până atunci, fusese un om normal, ca toți ceilalți, din jurul său, însă din acel moment… Oare în ce avea să se transforme? Era conștient că se va schimba, dar în ce?! Nu avea habar ce va deveni. Ar fi vrut să pună capăt procesului de metamorfoză, dar cum?! Întreaga sa ființă se opunea, cu toată forța, însă degeaba! Nu avea șanse; odată început, nu putea stopa procesul, orice ar fi făcut. Și de fapt, ce ar fi putut face?
Nici măcar nu era ca-n filmele de groază, pe care le vizionase deseori, ca să aibă măcar iluzia că ar ști despre ce ar fi vorba… Nu simțea nici o durere, însă era îngrozit doar la gândul că… Privi neputincios spre mâinile sale; mâinile sale, până atunci frumoase, îngrijite, cu multă atenție. Desigur, totul pornea de la extremități. Iar schimbarea începu cu unghiile, care-i căzură, fără ca el să poată interveni, în nici un fel. Nici să protesteze nu avea putere. Ar fi strigat, cumva, după ajutor, în speranța că ar putea fi auzit, dar orice sunet i se oprea, înăbușit, undeva, în piept, de parcă ar fi uitat cum să vorbească și nu mai putea articula nici un cuvânt. Și atunci?! Tot ce-i rămânea de făcut era să asiste la nedorita-i metamorfoză... Nici o picătură de sânge nu-i cursese, deși rămăsese brusc fără unghii. Apoi, la ambele mâini, cât și la picioare, unul dintre degete, de parcă până atunci ar fi fost în plus, inutil, se retrase, în cele din urmă dispărând. Iar pielea își pierdu elasticitatea, culoarea schimbându-se și ea, treptat, începând de la vârful degetelor, continuând spre brațe, spre umeri, într-o nuanță de gri, continuând cu repeziciune, până ce întreg trupul căpătă aceeași culoare. După care, între cele patru degete subțiri și lunguiețe începu să se contureze o membrană subțire, ce le unea, întocmai ca la unele păsări.
Și dintr-o dată, procesul se acceleră, pe neașteptate. Mâinile i se micșorară, la fel și picioarele, ba chiar întregul trup; din tipul de altădată, înalt, atletic, rămăsese o chestie gri, scundă, cu pielea cenușie și cu câte patru degete la fiecare dintre membrele superioare și inferioare, unite între ele printr-o membrană subțire. Doar capul i se mărise nefiresc, în raport cu trupul firav, lipsit de musculatură, pierzându-și rapid întreaga podoabă capilară, cu care până nu demult se mândrise peste tot; acum îi rămăsese doar o chelie gri, mult alungită la spate, după cum avu ocazia să simtă, ducându-și mâna spre creștet. Nici nu dorea să-și imagineze ce se întâmplase oare cu ochii lui cei albaștri, a căror privire era mereu în căutare de senzații tari și care provocau uimire în jur, în rândul celor ce se încumetau să-i privească… Hainele, care cu doar câteva clipe înainte păreau că vor plezni pe trupul său zvelt, atletic, atârnau acum inert, mult prea lungi și mult prea largi.
Nu avea curaj să se privească în vreo oglindă, deși știa că una se afla în apropiere. Încercă vreo câțiva pași, însă se dezechilibră, neștiind cum să centreze greutatea noului corp, pe picioarele subțirele, lipsite de vlagă, nefăcute parcă pentru mers. Prin urmare, renunță la această tentativă. Se așeză îngândurat, întrebându-se de ce pățise așa ceva? Deși parcă știuse dinainte că astfel se va întâmpla. Cu toate astea, spera să se fi înșelat… Dar mâinile gri, cu patru degete, unite între ele, cât și întregul corp, îi dovedeau că nu se înșelase, deloc. Totul se întâmplase, cu adevărat! Ce urma, din acel moment, nu știa… Rămânea de văzut. Dar cum să iasă astfel în lume? Cum să se prezinte colegilor, prietenilor, tuturor celor ce îl cunoșteau? Însă nu așa… Aceste gânduri și multe altele i se înghesuiră rapid în minte, nedându-i pace. Simțea cum îi zvâcnesc tâmplele, dar nu găsea soluții la aceste probleme ivite pe neașteptate.
În cele din urmă, făcându-și curaj, se ridică totuși în picioare. Dar când să facă un pas, se împiedică în hainele ce atârnau neglijent pe el și era cât pe ce să cadă; ba chiar căzu, cu o bufnitură scurtă, fără a se lovi.
- Ce faci, iubitule? auzi un glas cunoscut, din apropiere.
Ar fi vrut să răspundă, dar se temea că nu știe cum. Tânăra de lângă el întinse mâna, să aprindă veioza. La lumina ei, privi ceasul de la mână. Murmură, ca un fel de reproș:
- E de abia 02.30… Iar de dimineață trebuie să ne trezim foarte devreme… De ce stai pe jos? Ai căzut din pat?
În așteptarea răspunsului, femeia privi nedumerită spre iubitul ei. De abia atunci observă că era agitat. Transpirase abundent și gâfâia, ca și cum ar fi depus cine știe ce efort, cu doar câteva clipe înainte. Se îngrijoră.
- Iubitule… Ai pățit ceva?
- Ãăă… Mâinile mele… picioarele… părul… ochii… reuși el să articuleze, privind înspăimântat spre membrele sale superioare.
- Ce-i cu ele?! nu înțelese tânăra, nezărind nimic în neregulă.
- Ãăă… Nimic, se liniști el, în cele din urmă, privirea limpezindu-i-se și observând că totul era normal, în privința persoanei sale; nu avusese loc nici o metamorfoză, așa cum fusese convins că se întâmplase, deci, nu se transformase în cine știe ce ciudățenie gri, scundă și diformă, așa cum fusese convins cu câteva clipe în urmă.
- Cred că citești prea mult, privi ea spre cartea SF, rămasă deschisă pe noptieră, la o pagină oarecare. Din cauza asta, ai coșmaruri… Ar trebui să treci la locul tău, să încercăm să dormim, totuși. Măcar vreo câteva ore.
- Da. Sigur. Ai dreptate. Ar trebui… o aprobă Norbert, reușind să revină la locul său, lângă ea, în pat, pentru a-și continua somnul.
Iar noaptea își urmă cursul ei firesc…