Simte disperarea cum îi curge prin vene. Rămâne singură. Nepăsarea celor din jur o va face uitată, o va epuiza. Diminețile în care va încerca să se integreze fără succes pentru că trufia ce o caracterizează o izolează… Ar da multe să repare, dar sângerează și nu are puterea să mai facă ceva. Pășește cu mâinile în sân și cu lacrimi în ochi, dar nu își uită mândria izvorâtă din durerea că s-a terminat. Mintea ei copilăroasă tânjește după visele care sunt nevoite să apună. O otrăvește, e sensibilă și moare… Se sugrumă și nimănui nu îi pasă. Primele momente petrecute în retragere sunt mai mult decât dezolante. E greu să observe cum toate au rămas la fel, mai puțin viața ei. Și se obișnuise atât de mult, era atât de plăcut… Nu pricepe foarte bine de ce s-a trezit pe alt drum, în pofida faptului că iubește și e iubită. S-a întâmplat brusc și deja e conștientă că prăpastia se adâncește. 24 noiembrie. Zi de toamnă târzie. Frigul a pus deja stăpânire pe tot și atmosfera se încarcă. Tensiunea se degajă prin toate unghierele. Eveniment fericit pentru ea… pregătirea pentru moarte e finalizată cu sânge rece. Ultimul trandafir, mâinile timide care se ating luându-și rămas bun- palma lui întinsă către mâna ei strânsă și ezitantă. Vârful degetelor se unesc cu pumnul slăbit pe suprafața lucioasă a mesei. Descrierea pozei expusă pe un site de socializare surprinde semnul infinitului între 2 inimi, promisiunea unei continuități a dragostei care nu se mai materializează. „ Te iubesc enorm de mult, scumpule!”- astfel se umple cel din urmă spațiu gol de pe cea din urmă filă. Nodurile acestei povești se desfac și punctele de suspensie ce încununează ultimele mărturii ale iubirii cer alte pagini sau cea mai dureroasă resemnare- dragoste purtată doar pe tărâmul gândurilor și al amintirilor. . Abia mai respiră. Mediul o forțează să își păstreze pe cât se poate echilibrul. Atâtea persoane care ar profita dacă i-ar auzi răsuflarea- câtă împlinire le-ar aduce unora, arătându-le cum se îneacă… Ce poate face? Începe un proces de auto-disciplinare. Distrugerea iminentă, ignorarea simțirilor, preocuparea pentru atitudinea avută în preajma inamicilor. Nicio persoană care nu intră în această specie. Îi urăște și ura ei se manifestă prin ignoranță, aroganță. Desigur, prin apropiere se conturează o excepție. Curând, fata află că mai există cineva în afară de el și marele grup numit simplu „nimeni”. Fenomenul de dezumanizare te împiedică să te menajezi și… ea se îndreaptă aproape oarbă către ceva-ul din față. Puțin o interesează ce se petrece dacă riscă. E deja o altă persoană. Se târăște cu greu, rănită și atrasă. E fascinant să primești o nouă lovitură. Îl urăște pe de-o parte, știind că noul venit profită cu multă plăcere de fărâmele care o alcătuiesc. Știe că nu îi poate spune ce simte pentru că detestă regretele ei. Ceea ce are el de oferit nu e iubire fiindcă nefericirea prăzii îi asigură victoria. Și ce noroc a avut… de unde era atât de neînsemnat și nu putea schimba ce nu îi plăcea, dorințele îi sunt ascultate. Fata aceasta îl face să se simtă cu adevărat zeu și pasional se interpune între ea și orice șansă de a readuce la viață fosta ei relație. E decis să nu le mai acorde prilejul de a-și petrece timp împreună și asemenea unei vipere, se duce discret în preajma lor pentru a-i saluta în semn că așteaptă. Mărul discordiei se lasă căzut în centrul dilemei sub înfățișarea celei mai strălucite alternative. . Da, și el e inamic, deci trebuie să îi dovedească că este puternică, foarte puternică. . Zâmbește și nu cu drăgălășenie. Nu e tandrețe ci stare de mulțumire în delir. Intră în joc cu ostilitate. Își bea noul destin la fel cum ar bea alcool de fiecare dată când reflectă la ce era înainte. Nu mai are ce regreta și dă tot. Din ce doare mai mult că a renunțat să fie credincioasă eternității ei, din aia „iubește” mai profund. L-ar strânge de gât, i-ar bloca accesul la aer și chiar o face, pretextând desigur dragostea care o determină să se manifeste ceva mai brutal. Vizitatorul irezistibil trebuie ucis și el, ucis prin contaminare cu sentimentele „sincere” care o fac să devină o plantă parazit care usucă răsadul. Nu se mai desprinde fiindcă acum are o sursă de viață. Sărută de fiecare dată când ar țipa, satirizează ori de câte ori valurile melancoliei o cuprind și râde, râde mult fără râsul ei. Se răzbună pe tot și pe ea însăși. Se cutremură și buzele ei gustă amarul sângelui. Rezistență. Nu se pripește fiindcă ea și acest demon au multe în comun. Amândoi nu suportă solitudinea și în ciuda faptului că au o mulțime de prieteni, duc lipsa a ceva. Au neapărată nevoie de suflete pe care să le golească. Le scade nivelul energiei în același timp. Recent și el trecuse prin aceeași experiență. Se afla în punctul în care lua distanță de vechile persoane apropiate. Duioșia pentru frăția de altădată… Trădat și abandonat, cuibușorul nu mai era primitor, cel puțin nu pentru el. Spirit critic, disprețuiește evoluția tuturor. Trebuie să dispară pe nevăzute și ea este ocazia perfectă, este motivul pe care urmează să îl îndruge de fiecare dată când nu are ce să facă pentru a-i evita pe comuni. Protagonista își intră mai bine în pielea ei de personaj al propriei regii. Rănile ei solicită un drog care să acopere cât de cât urmele și, dependentă, îl acaparează complet pe cel văzut de ea un fel de animăluț de companie pe spinarea căruia să arunci cu iubirea suspendată, rătăcită în deșert, cufundată în nisipurile ce ard… Apreciază naiv că este vulnerabil, se crede cârmuitoare și uită că jocul are la temelie reciprocitate. La rândul lui, individul manipulator interpretează cu naturalețe. Spre deosebire de ea, nu este marcat de nici un element care cauzează tulburare și se dedică aventurii, în timp ce își testează toate aptitudinile. Îi este indiferent șirul de evenimente deoarece nu are emoție. Știe că dacă mâine ea va zice „stop” are două variante la fel de bune. O va întoarce la el cu o atingere ori un cuvânt sau va da dovadă de generozitate ridicându-și greutatea de pe umerii care oricum nu mai revin în poziția inițială. Fie că este acolo sau nu, oricare dintre situații are punctele forte și neajunsurile aferente. . Denumire după denumire. Tandrețea din basmul precedent cedează în fața unei răceli tranșante. Apelativele care demonstrează că fata își percepe partenerul drept iubit se șterg, prefigurându-se diminutivele cu sarcină subordonatoare. Astfel, amicul aproape invizibil înainte de apocalipsă, capătă prin ochii ei caracteristicile unui simpatic component al regnului animal care o va urma pretutindeni. Îi va fi loial și nu îi va da timp să mai vadă altceva când deschide ochii. Știe cât de bine dirijează el tot, deci are certitudinea că o va determina să își asasineze slăbiciunile. Duritatea creează stane de piatră în jur. Dar duritatea cu miez moale este exact ce îi trebuie acum- conducătorul ce admite altă conducere, instanța supremă dincolo de care este altă autoritate judecătorească. Involuntar, îl neagă ca om și îl așează în rândul jucăriilor pentru care dezvolți o pasiune, tocmai fiindcă la urma urmei, acesta este un intrus, ce e drept, un intrus folositor și îmbietor, a cărei companie a intervenit în momentul oportun. Împreună, conflictele de interese duc tratative. Două persoane care decad pentru că au ajuns simple câmpuri de luptă. Tranșee săpate una după alta concomitent cu semnarea de tratate de pace, arme aruncate pe pământul crăpat care descarcă gloanțe în căderea lor…