Bili frecventase liceul unde absolvisem și eu, cu multã vreme în urmã, dar n–aveam cum sã–mi dau seama cã individul aferat, ce fotografia în rafale excavația la care zãboveam, printre alți trecãtori indiscreți, era puștiul jucãtor de volei în curtea școlii. El s–a prins, imediat și familiar, dându–mi un cot.
„Halo, domnuʼ, și tu ai amintiri? Hei, nu mã recunoști?! Hai bã, Horicã, nu erai tu cu Alifie, Muianu… Cãțe în clasã? Sunt eu, Bilibosu… tu ai terminat înainte, ț–amintești? Mai stai la chestiunea zilei?! Te fac o cafã?”
Într–adevãr, ce chestie cã pe locul unde se ridica imobilul zis „Casa mirei” un excavator scormonea sacadat resturi de zidãrie, la marginea subsolului ruinat; datoritã intervenției mașinãriei fuseserã îndepãrtate panourile separatoare, lãsând vederii cotloane sordide presãrate cu deșeuri umane, vegetație pleșuvã între țãndãri lemnoase – rușinea centrului istoric al orașului.
Dar fotografiatul profesionistului Bili (bãtea la ochi antetul breslei – vestã paramilitarã, aparat foto meseriaș) pentru ce? Ieri și azi – pentru mâine?... Mãrturii perene poate? Intrase vreodatã anume în Casa mirei, cognomenul inițiaților? Știa?
Fiindcã nu de mult, ce–i aia un ciclu al lui Saturn, fațã de ciclul lui Pluto (sau Eris, d–apoi Pi Aquilae?) parterul imobilului naționalizat adãpostea Galeria „Orizont”, unitate de stat respectabilã și lucrativã pe tãrâmul cultural, coordonatã de douã instituții – Consiliul de Culturã și Cooperația, ambiguitate ce permitea desfacerea unor te miri ce produse artistice de sezon ale diverselor Uniuni artistice și populare, ba chiar și lansãri de discuri, cãrți, expoziții tematice, într–un cuvânt tot ce putea emana oficial suflul creativ al momentului.
Supusã principiului autogospodãririi, unitatea se cam pãrãginise la exterior… literele de neon ale firmei rãsãreau intermitent… Ga… Oriz… nãscuserã tot felul de apelative tandre care trecuserã asupra vânzãtoarelor… ce–i drept, vindeau… administrației nu i se alocau fonduri pentru renovãri, obligatoriu extinse la toatã clãdirea, fiindcã autofinanțarea era cuvântul de ordine, galeria nici nu avea cine știe ce venituri, doar în preajma evenimentelor oficiale se iveau reprezentanții instituțiilor orãșenești, conform indicațiilor de sus, sã contribuie; cu toate acestea deverul era mare, domni ce veneau sã se intereseze: „Ați primit ilustrate cu Frineea (sau Lais, sau Rodopis, funcție de algoritmul sãptãmânii)?” ceea ce rarii gurã–cascã ocazionali interpretau pasãmite a fi toane de colecționari … altminteri solicitantul era invitat în depozit spre edificare.
Fetele de la „Gori”… vorbeau cifrat consumatorii, potrivit cutumelor ce cultivau disimularea… asta umfla boașele, dãdea puseuri de vitejie. Fiindcã dincolo de sala expoziției, cotloanele administrative conțineau și o cãmãruțã de repaus mobilatã standard – dulap, masã cu scaune, divan, mochetã, chicinetã (cu apã curentã) mascatã de o draperie – slab luminate de unica fereastrã ce dãdea spre curtea dosnicã a clãdirii, încãpere unde clientul și vânzãtoarea închipuiau animalul cu douã spinãri, nimic altceva decât futai pe bani… aranjament nemaipomenit de convenabil în acele vremuri inocente.
Oricum, ceea ce se naște crește pentru a supraviețui… principiu economic imposibil sã ființeze în sistemul socialist centralizat evocat… mãcar am avut ocazia sã cunosc tot colectivul „Orizont”, de la rãsãrit la apus, în intimitate domesticã chiar… și asta fãrã sã trec pe la dependințele galeriei… aveam eu curvele mele, vorba lui Carol al II–lea. Pretext și consecințã a unei decorații de merit, domʼ doctor Cataroiu aranjase sã–și sãrbãtoreascã ziua onomasticã la o vilã a sindicatului, departe de oraș, într–o societate selectã, atât cã locația n–avea personal… condiție convenabilã ca discreție dar… Mary, asistenta lui personalã a primit sarcina amenajãrii bufetului rece (de–i zice acum catering), fãrã plafon financiar – doar cerea și primea, de la o mulțime de responsabili și administratori cu obligații… abia o cunoscusem cu câteva sãptãmâni în urmã, la un chiuretaj urgent (altã istorie subteranã) și iatã–mã transportând galant maldãre de ambalaje pe drumul de țarã dintre dealuri, cãtre lunca împãduritã ce adãpostea domeniul sindical… bonuri de benzinã la discreție.
Nemaipomenitã petrecerea, firește cã am participat… zeci de persoane din altã lume… altminteri amabili cu toții… comunicativi… mi–aduc aminte cum, spre dimineațã, pe când domʼ doctor, cât era de voluminos, demonstra la pariu un tangou argentinian, am refuzat șampania fiindcã trebuia sã șofez, a intervenit un tip cã ruleazã el antemergãtor, cei din jur au aprobat „știe domʼ colonel rânduiala”… „la ce regiment sunteți?” am întrebat ca prostul… l–a pufnit râsul, chiar arãtam fraier… „auzi, regiment, haha! mai avem și alte instituții!”, în fine, am amerizat cu bine, la domiciliul prietenei. Dupã–amiazã – capacul, cheful mic, între apropiați, cã provizii erau cât pentru o nuntã; atunci au apãrut domnișoarele cu niște însoțitori grãbiți… firește, nu le știam dar am tras un zaiafet intim, fãrã luminã, doar muzica unui magnetofon, cã am dormit vreo paisprezece, pe jos, mã pusesem la margine, dimineața m–am deșteptat la mijloc, vara aceea fusese excesiv de caldã, cãmãșuțe, slipuri, parcã și un vecin care fãcuse gât, apoi dispãruse… așa a început.
Multe doamne și domnișoare cunoștea prietena mea datoritã specificului profesiei; apãreau la câte o cafea îmbunãtãțitã, fãceau vizite preventive, se asigurau în continuitate… ba înfiripau cerc de tricotat macrameuri, ba dãdeau pasiențe… stãteam discret în fotoliu, îmi arãtau fotografii – bãrbați, desigur, îndeobște… le cercetam și ziceam „acesta e așa, ãsta pe dincolo, lasã–l, vezi cã e zgârcit… nu–i așa cã te–a lovit?!”… reacționau instantaneu, mã credeau orbește… totuși, nu–și ascundeau nimic una alteia, extraordinar ce detalii confidențiale își împãrtãșeau, alt sex, ce mai, trebuia doar sã fii atent, oricum, Mary îmi povestea… vedea perspectivele fata, linia a doua era perfectã pentru ea… harta a început sã mi se contureze… incredibil ce îmbinãri progresive conținea… o lume întreagã, lumea decidenților.
Decana Cornelia, șefã de turã, trecuse de patruzeci de anișori dar se ținea bine, nasul doar îi cedase puțin, consecința operației estetice din tinerețe, de se speriau rarii clienți proaspeți cã e de la „sfrenție”… chipurile d–aia vorbea fârnâit… bârfe, era rãscoaptã și calinã, în pat se bucura sã încolãceascã picioarele pe șoldurile vreunui novice, frânându–i pendularea pânã la imobilizare… ejaculare japonezã, susținea ea… ca preludiu îi plãcea sã monologheze descriptiv apropó de exponatele galeriei, era documentatã încã din vremea când fãcea arhitecturã… zugrãvind decoruri de teatru, șușoteau colegele. Adjunctã o viațã întreagã, era și secretarã de partid, ca fostã activistã pe un obscur tãrâm sindical obștesc, cu drepturi ereditare… mai târziu și–a întors biografia, în desantul victimelor colaterale ale odiosului regim defunct, grãbite sã realizeze tranziția și a parvenit prin temporizare… profesoarã respectabilã de arte liberale, cu veleitãți paneuropene.
Mihaela purta mereu șervețele, la raionul de arte vizuale unde vegeta avea impresia cã îi curge nasul din cauza vopselelor, cã a inspirat microbi… fatã modestã, stãtea unde o puneai, își asuma toate corvezile mãrunte, pânã a încãlecat–o Vladi, pe când îi poza în particular pentru o „monumentalã”… avea ochi de culori diferite, strabismul divergent o înfãțișa visãtoare la șoaptele clienților înfierbântați… el a introdus–o în societatea liber profesioniștilor… cluburi exclusiviste și reuniuni artistico–științifice peste hotare… contacte… apoi a renãscut în chip de universitarã, colaboratoare la fundații consistente, coordonatoare de programe naționale, un miracol pare–se migãlos pregãtit… fusese chiar șefa Corneliei într–o perioadã, pe un grant transnațional.
Adriana, fatã de securist, foarte punctualã, deși n–avea treabã cu condica de prezențã, fiind și secretara Galeriei, se ocupa de comercializarea picturilor Fondului Plastic și cea mult mai rentabilã a culorilor. Asociatã cu un critic oficios, care excludea nudurile din expoziții sporindu–și colecția particularã, fãcea și un pic de consignație… din când în când se prezenta discret un „adjunct”… spre informare, ochelarii ei sclipeau mai tare… exala un miros aparte, dulceag, de mosc… îi plãceau și colegele, le ținea tandru de dupã umeri când le chestiona, chipurile ca sã le consilieze. Altminteri presta ocazional, la nevoie. Noul regim i–a priit – a încropit o afacere cu antichitãți și obiecte de artã, emergentã datoritã legãturilor externe; tablouri, sculpturi, obiecte de argint, mobilier, porțelan, ceasuri vechi au emigrat grație conexiunilor tatãlui și aceluiași critic socialist care, devenit soț și mentor, a atestat–o ca expert evaluator, doctor în artã modernã și contemporanã.
Doamna casierã Șerbãnica, iertatã de Dumnezeu, nu se implica în activitatea domnișoarelor. Zicea cã are studii de contabilitate; ce–i drept, știa sã–și ia partea (din caniota dedicatã șefilor), dupã ce fãcea atâta gurã – cã avea un tatã vitreg, fost deputat, fost ilegalist, nãscut în Regatul României, fugit la rușii comuniști și îndãrãt, sã primeascã funcțiile fãgãduite carnetului cu numãr mic. În rest, se ținea bine cu toatã lumea, scria texte pentru cântece patriotice – fruntașul tipograf, miner în abataje, tractorist pe ogor – nimic nu–i scãpa la „ocazii”, manifestațiile partinice, plãtitã dublu decât ele, murmurau cu grijã fetele, poate doar Nuți Cur–de–Fier sã fi fost mai spornicã, dar aia n–avea sã prindã vreo pensie. Chiar așa, pe lângã pensia privilegiatã, Șerbãnica a primit de la noul regim și despãgubiri generoase viagere… compensații cuvenite refugiului și vicisitudinilor paterne.
Viorela fãcuse practicã la Casa de Creație a Studenților ca audientã, într–o echipã de dansuri populare, motiv pentru încadrarea la raionul de artizanat; deșiratã, slabã, de mirare cât coniac cu pepsi putea bea, doar chicotea, fatã veselã… apoi dintr–odatã ridica tonul și sãrea la bãtaie… înhãța pãrul preopinentei, zgâria… devenea istericã… trebuia trântitã pe pat și se excita urgent… uita, preocupatã de plãcere. Toamna purta o gubã primitã, zicea ea, de la un oier pe care–l înnebunise, mãcar cã se unsese cu zeamã de traista ciobanului… pe bancheta unui ARO, mașinã procopsitã în acele vremuri, luatã fãrã repartiție, pe brânzã… s–a mãritat cu un activist important ce s–a sinucis de teama represaliilor conjuncturale, naivul… iar vãduva a rãmas cu apartamentul central, operele complete ale clasicilor marxiști și sporadice ajutoare financiare de la tovarãșii metamorfozați.
Vasilica, mãrunta blondã de la Ilustrate pãrea intransigentã la prima vedere, replica tãios… etala principii bine articulate pentru cine nu știa… ceilalți o rãsturnau pur și simplu pe pat… se transfigura la moment, exterioriza fantezii… o excitau rochiile… cunoscãtorii apelau la dulapul cãmãruței de repaus, unde se gãseau câteva capoate bune la orice și… dã, Doamne, bine! Se zbuciuma, plângea recunoscãtoare… avea revelații! Le destãinuia Marinelei, cu care mergea la filme, se înțelegeau datoritã „vibrațiilor” – secretul lor. Apoi a dispãrut din peisaj… fetele ziceau cã a ajuns la o legație occidentalã, pe filierã diplomaticã, nerecunoscãtoarea, mãcar un semn de viațã sã fi dat. Totuși, cine știa cum sã caute pe Internet dibuia, prin interpolare, traiectoria excelenței sale.
Cvintetul acesta era nucleul, pe statul de funcții, dar apãruserã și „suplinitoarele”, atrase de statutul privilegiat al domnișoarelor de la „Gori”… prestau și ele, la intervale, invocând solidaritatea.
Doriana le avea cu strãinii, debutase pe litoral… se cãznea sã deprindã italiana cu accent… vorbea numai din gușã… come si chiama… scusi, è?!... a prins un macaronar patron de trattoria… visul ei, sã bucãtãreascã dulciuri… așa zicea ea… oricum, a dispãrut la nadir… vreo douã–trei cartoline expediate de sãrbãtori colectivului și basta! Daniela poseda o tehnicã proprie a contrapunctului, deprinsã pe când lua lecții de violoncel… „ii” se cambra ea din senin… „iII”… note ce vibrau adânc în partener… dar clienții îi spuneau „Flautista”… manifesta o digitație șerpuitoare când sugea vreun connaisseur, interpreta piese virtuale transpuse… Stagiara Roberta, poetã debutantã, cochetase cu un asistent la Politehnicã; nasul i–a fost fatal… se mișca împreunã cu vorbele, la sãruturi… asta exceda virilitatea inginerului, obiecta cã nu e desmodrom… în consecințã, fata s–a reprofilat… repurta succese ondulante… norocul ei, ulterior a fãcut carierã în jurnalism. Mitomania Paulei (ea îi spunea creativitate) lãsa clienții nepreveniți cu indispensabilii în mânã, interziși… Anastasia Romanov, prințesa Caraboo, nepoata lui Karl May, versiunea depindea de circumstanțe… pentru nostalgici era fiica nelegitimã a tovarãșului Teo… ce erecție! Cu prilejul unei lansãri de carte a convins chiar și pe doamna conf. dr. care consemna istoriile exilului, înșirându–i tribulațiile unei fabuloase biografii cu ascendent secular; ulterior cartea cu pricina a fost publicatã, contribuție valoroasã la fundamentarea unor argumente polemice (și la CV–ul universitar)… cine sã verifice sursele?
De Cipriana ziceau toate cã e proastã, obișnuia sã–și arate chiloții la chef – ridica ușor marginea fustiței (avea picioare frumoase, iapã tânãrã)… cortina dezvãluia avanscena… „îți place? zicea, n–ar fi trebuit sã–i iau pe cei cu dantelã, ai?”… dar s–a mãritat prima, cu doctorul Piriu, imunologul – n–a mai rezistat priveliștii, celelalte deștepte au continuat fãrã ea, nici mãcar la cafea nu le–a invitat dupã cãsãtorie… „erau de extracție joasã, phi!”, așa o citau aferat invidioasele. Dar când privatizãrile au luat–o razna, policlinica doctorului s–a înãlțat în centrul orașului, patronul a înființat filialã dupã filialã, pânã afacerea a devenit brand și fabricã de bani, iar doamna manager Piriu – cetãțean de onoare.
Combinația de la „Orizont”, așa obscurã cum era, deținea o influențã considerabilã prin interpuși, fenomen știut de când lumea… se intersectau acolo cele mai diverse sfere de autoritate… putea fi și a fost instrumentatã, poate unicul motiv al existenței sale; dar fetele nu conștientizau asta… toate par descifrabile retrospectiv.
Și, într–o dimineațã, Galeria sigilatã, cu afișul „CONCEDIU” la vedere, personalul angajat reținut pentru cercetãri, pe rând, astfel cã a mai apucat sã zvoneascã… justificativ; oricum, gazete de cancan nu existau, știri picante nici atât, procesele erau publice dar programarea lor mai puțin… morala socialistã nu putea fi întinatã, chiar și veștile erau aluzive, colportate de persoane verificate… de ambele pãrți.
O prestație nereușitã, o anonimã, intransigența „toarșului prim”, cine știe? Când chiar tovarãșii cu munci de rãspundere erau beneficiari… doar nu trepãdușii, poate vreun scãpat, de prãsilã. Totuși, cineva raportase undeva, dinadins sau din greșealã. Domnul Anghilin, șeful de la Centru, cu adjunctul Matei, sã cadã din podul funcțiilor… literalmente… atitudine de gurã–cascã… vigilențã scãzutã… conștiințã proletarã adormitã… și–au fãcut urgent autocritica revoluționarã, doar–doar vor scãpa de „rotarea cadrelor”.
Apoi mucles… Galeria „Orizont” s–a deschis dupã luni de renovare, complet rasã, anonimã, magazin de gablonțuri cooperatiste, cu douã acrituri pe post de angajate… era evidentã aluzia. Tangențial, s–a colportat cã douã domnișoare implicate au fost trimise la „munca de jos”, ce–o mai fi însemnat și asta, altele strãmutate disciplinar… Se presupuneau atâtea, doar adevãrul nu… poftim, fã un mozaic din cioburi fãrã sã știi planul. Ulterior, da, au fost reabilitate, de vreme ce au prosperat. Mary s–a însoțit cu altul, eu cu alta, într–un oraș pot fi distanțe mai mari decât în Sahara… meandrele vieții… alte încãperi.
„Bili, am întrebat, tu ai poze de pe vremuri? De la evenimente, știi? Trec odatã pe la tine sã le vãd, de rãul amintirilor?”
„Vorbești serios?! s–a smucit el. Ce te intereseazã, dintr–odatã?! Am risipit, am pierdut… am ars, cã atunci erau pe celuloid, negativele. N–am, n–am nimic! Câte nopți am dormit la prieteni, sã nu–ți povestesc… cã în casã umblau alții! Chiar mã gândesc sã emigrez!”
„Mare scofalã, niște instantanee”
„Asta–i pãrerea ta, probabil n–ai vãzut Blow Up. Am zeci de ani profesionali… s–au adunat!”
Ca în jocul de copii: „Perifraze, perifraze, cine taie nodul?”