MEANDRE 37- Gara Kelety

Peisajul se shimbase progresiv pe drumul până la Brașov. Geamul deschis aducea aerul rece de munte iar răcoarea se datora și sfârșitului de octommbrie. Alternanța și evoluția coloristică a vegetației era fascinantă, de la verde încă de vară până la galbenul auriu, uneori roșcat, ca al aurului turcesc, peisajul se răsfăța în improvizații. Cerul albastru era tăiat doar de firul electric ce alerga între stâlpii de telegraf ce însoțeu linia, ca o iubită care aleargă pe lângă tren la prima despărțire.
„Sunt primul Mihăileascu care pleacă peste hotare, cel puțin în ultima sută de ani. „
Controlorul de bilete și-a făcut apariția anunțând necesitatea pregătirii pașaportului pentru controlul grănicerilor. Au trecut grănicerii și, cu inima bătând puternic, Mihai a intrat în cușeta alăturată, strecurându-și degetele spre locul în care pusese banii. Chipul încruntat trăda o emoție puternică dar zâmbetul de ușurare denota că banii au fost recuperați. Nimeni nu făcuse control la bagaje sau să fi făcut vreo obiecție asupra faptului că sunt cam multe și cam voluminoase. Intrarea în câmpie aducea un sentiment de monotonie, de teamă, de inevitabil. Lui Mihai îi lipsea peisajul variat al României dar emoțiile intrării într-o altă țară deveneau din ce în ce mai puternice. Diverși indivizi începuseră să forfotească pe holuri în timp ce Mihai își transporta bagajele spre ușă.
Þinând seama de insistențele lui George Teodorescu, Mihai a rezistat tentației de a-și vinde marfa din tren. Etichetele pe sticlele cu coniac fuseseră lipite la locul lor și sticlele se aflau în totalitate în geanta de voiaj, protejate de câteva aricole de îmbrăcăminte.
Se încheiase forfota generată de samsari și Mihai avea sentimentul singurătății pe holul acela lung și gol.
Cu un scrâșnet prelung de saboți, trenul s-a apropiat de punctul de oprire și staționarea s-a făcut lent.
Coborârea nu a fost așa de dificilă întrucât însoțitorul de vagon l-a ajutat să coboare bagajele.
Un cărucior de peron, abandonat de un călător care probabil plecase, i-a fost de ajutor. În dreptul ghișeului cu bagaje, Mihai a oprit, a depus obiectele păstrându-și doar un sac de spate și geanta de voiaj plină cu coniac.
Arhitectura gării aducea cu arhitectura Gării Filaret, dar cu dimensiuni mult mai mari.
Conversațiile cu voce tare, îmbrăcămintea viu colorată, zâmbetele de pe chipurile oamenilor, contrastau îngrozitor cu peisajul tăcut și cenușiu, acoperit de o veșnică încruntare, al oamenilor din București.
Călătorul și-a scos banii din buzunar și a verificat încă o dată cei 200 de forinți, îndreptându-se către un hotel. Cu pașaportul în mână, Mihai a întrebat , în rusă, dacă au o cameră și cât costă. Bănuia că rusa se învățase la școală, ca și în România dar ungurii răspundeau în germană că nu sunt locuri, după ce vedeau culoarea pașaportului care atenționa asupra naționalității. După același răspuns negativ primit de la câteva hoteluri, o recepționeră i s-a adresat în română:
-Nu avem camere dar vă pot face legătura cu o prietenă care are camere de închiriat, la particular.
-Și cât costă pe noapte?
- Patru sute de forinți, cred. O chem?
Mihai, contând pe faptul că avea suficient coniac de vânzre, a răspuns afirmativ și după un telefon scurt, în câteva minute, în ușa hotelului a apărut o doamnă în vârstă cu un superb setter irlandez în lesă.
-Komm mit mir sir, spuse ea însoțindu-și cuvintele cu un gest de chemare.
Mihai a urmat-o iar bătrâna l-a condus la câteva străzi distanță, până în fața unui imobil vechi în formă de potcoavă, cu două etaje.
Curtea interioară vegheată de balcoanele circulare aducea cu locuințele italiene din filmele în care jucase Marcello Mastroianni, mai ales în Divorț italian. Te așteptai din clipă în clipă să auzi strigătele femeilor siciliene dar atmosfera era liniștită, calmă. În curte câțiva copii se jucu cu o minge.
Au urcat la etajul întâi și bătrâna a deschis larg ușa unei camere curate, nu excesiv de mare, dotată cu pat, chiuvetă, șifonier, masă și un cuier. Toaleta era pe hol dar asta nu-l deranja pe vremelnicul chiriaș. Ca avans Mihai a înmânat doamnei cei 200 de forinți apoi, după ce doamna cu câinle s-au retras, s-a spălat și și-a luat geanta cu coniac, urmărind schița desenată de George.
După aproape douăzeci de minute a ajuns la locul căutat, și-a așezat geanta deschisă, între picioare, pe trotuar, cu sticlele la vedere. O mulțime de străini erau cu marfa expusă iar cumpărătorii nu lipseau.
După o negociere scurtă un maghiar a cumpărat tot coniacul și Mihai a răsuflat ușurat privind la cei aproape 2000 de forinți. Cu geanta goală a început plimbarea prin oraș. Și-a amintit de bagajele de la gară și a plecat să și le recupereze. A luat un taxi, a luat bagajele și cu aceeași mașină a ajuns la gazdă.
A urcat bagajele, a ciocănit discret la ușa doamnei și a plătit încă 200 de forinți apoi, spunând la revedere a închis ușa în spatele căreia a rămas tabloul imobil al doamnei cu câinele roșu.
A ieșit în Piața Baross, lăsând în amintire cele șase peroane ce găzduiau douăsprezece linii care primeau trenurile la sosire și la plecare.
O terasă pe trotoar, cu mese la care se aflau câțiva consumatori, l-a atras și, văzând bere austriacă pe mesele celorlalți a comandat o bere și o cafea. Mașinile rulau rapid, cu demaraje rapide și cu scrâșnete de roți, oamenii care purtau haine viu colorate vorbeau tare mergând pe trotoarele foarte curate.
Soarele se apropia de apus iar răcoarea toamnei se făcea simțită așa că Mihai și-a pus pe umeri bluza de trening ce o purtase legată peste talie, a cerut să achite consumația și a achitat nota care părea extrem de piperată.
Seara cobora cu repeziciune și luminile se aprindeau peste tot. Ce răsfăț de lumină gusta Mihai! Bucureștiul mohorât și întunecat părea ireal, trist, sordid și atât de îndepărtat.
Plimbarea pe jos prin Buda, spre malul Dunării care separă Buda de Pesta îl fascina. Insula Obuda nu era vizibilă dar Insula Margareta, iluminată feeric, dădea senzația unei nave uriașe.Reacțiile surd-adverse ale localnicilor, vis- a-vis de faptul că el era român, l-au făcut să se gândească la istorie, la neînțelegeri vechi, la resentimente alimentate de capete înfierbântate.
„De fapt maghiarii au sosit aici la sfârșitul secolului IX fiind descendenți ai triburilor finlandezo-ugrice, cu rădăcinile în Siberia. Ce diavol îi tot ațâță asupra pretențiilor asupra Transilvaniei? „
Undele Dunării trecând pe sub podul Margareta, construit între 1872 -1876, i-au amintit promisiunea care și-o făcuse, aceea de a pescui în fiecare apă peste care va trece, pe drumul spre Marea Nordului.
„Mâine de dimineață dau la pește„ și-a spus Mihai intrând într-un magazin din rafturile căuia i-au sărit în ochi o gamă imensă de detergenți: de spălat mașini, pentru gulere și manșete, pentru lucruri sintetice, pentru bumbac, pentru lână,pentru diferite culori, pentru spălat manual sau la mașini automate de spălat... Sărăcia perlanului alb și albastru și a vestitului dero îl făceau să se simtă prost. A mai intrat într-un alt magazin unde produsele cosmetice, pentru bărbați și femei erau într-o gamă nebănuit de mare, de la atât de căutatul „Denim” până la parfumuri franțuzești. Fără voie și-a amintit de săpunurile „Fa” și „Rexona” pe care le mai cumpăra de la magazinul Cocorul, pe sub mână, după ce primea telefon de la o cunoștință.
Și-a propus ca a doua zi, după ce va încheia partida de pescuit să facă cumpărături, să poată face cadouri surorilor, colegelor și să mai și vândă acasă din ele ca să mai amortizeze din cheltuieli.
Mihai a scos din buzunar un măr luat de acasă și l-a mâncat cu plăcere apoi, încurcat de curățenia de pe stradă s-a abținut să-l arunce la bordură așa cum intenționase, reflex.
Reclamele imense ale cinematografelor în care rulau filme porno, vitrinele imense luminate ca de sărbători, restaurantele și barurile cu programe până după miezul nopții, multitudinea de mașini străine de pe străzi, toate astea îl făceau să resimtă și mai acut sărăcia în care exista România lui.