Acum am să vă spun o poveste nemaipomenită, despre o pădure înfricoșătoare, în care nimeni nu se încumeta să pună piciorul. Copacii săi erau atât de înalți și de stufoși, încât nici măcar razele soarelui nu puteau pătrunde în ea. În unele nopți, dinspre pădure se auzeau țipete care nu semănau nici cu glasul oamenilor, dar nici cu cel al animalelor și de aceea, călătorii preferau să ocolească pe drumurile mai lungi și mai sigure decât să o taie drept prin Pădurea Neumblată.
La o distanță nu foarte mare de acea pădure, se afla o cetate în care trăia familia unui păstor. Cât era ziua de mare, bărbatul umbla pe pășuni cu turmele cetății, în timp ce femeia lui avea grijă de casă și de singurul lor copil, un băiețel foarte harnic și isteț, dar care, din nefericire, se născuse pocit. Din cauza gurii sale care aducea mult cu botul unui animal, fusese poreclit Botosu’ și, tot strigat așa, Botosu’ în sus, Botosu’ în jos, lumea îi uitase numele. Până și părinții săi începuseră de la o vreme să nu-i mai spună pe nume, așa că bietul flăcăiaș crescu mare fără să își cunoască numele adevărat. În curând deveni și el păstor și, încet, încet, îi luă locul tatălui său. Se simțea bine alături de animalele care nu îi aruncau vorbe urâte, așa că rareori îl mai zărea cineva prin cetate și atunci, nu prea vorbea el cu nimeni.
Într-una din zilele în care flăcăul nostru adusese turmele acasă, se trezi înconjurat de străjeri și aruncat în temnița cetății, fără să i se spună măcar motivul pentru care fusese închis. Cu toate că era speriat bietul de el, nu strigă, nu se opuse soldaților și nu puse întrebări. Intră în încăperea îngustă, întunecată, rece și umedă, căutând un loc în care să se așeze, fiind tare ostenit de drumul lung pe care-l bătuse de la pășuni până în cetate.
- Ionuț!
Chemarea șuierată care venea din față, îl luă prin surprindere. Cine era Ionuț? Încercă să își obișnuiască ochii cu întunericul. În încăperea din fața lui, era întemnițată o bătrână cu un nas atât de mare și de încovoiat, că aproape i se sprijinea de bărbie. Ochii bătrânei străluceau prin beznă, întocmai ca ochii animalelor de pradă și îl fixau cu atâta atenție că flăcăul simți ace de gheață pe spinare.
- Da, tu ești Ionuț, șopti baba, arătând înspre el cu un deget lung și noduros. Nu îți cunoști numele? Sigur că nu, ce prostie să te întreb asta! Nu cunoști multe nici despre tine! Vezi tu, păstorul și nevasta lui, cărora le spui părinți, nu au putut avea copii! Ei te-au găsit la marginea Pădurii Neumblate și te-au luat de suflet.
Flăcăul încremeni în partea sa de temniță. Și-ar fi dus mâinile la urechi, să nu mai audă cuvintele babei, dar, undeva în sufletul său, știa că acele cuvinte nu erau minciuni. Voia să afle adevărul despre nașterea sa, despre părinții lui adevărați, dar în primul rând voia să știe de ce era închis acum. Parcă citindu-i gândurile, baba râse încetișor.
- Bietul de tine! Răspunsurile la toate întrebările tale se află în Pădurea Neumblată. Dacă mă scoți de aici, am să te călăuzesc chiar eu prin pădure. Dar trebuie să mă scoți în noaptea aceasta, pentru că mâine au să mă scurteze de cap.
Tânărul păstor nu fu în stare să scoată un cuvânt multă vreme. Abia când străjerii anunțară miezul nopții, se mișcă din locul lui și încercă barele de fier de la intrare. Baba se apropie de barele din partea ei.
- Nu așa, Ionuț, folosește-ți puterile!
- Nu am altă putere decât pe cea a brațelor mele, mormăi înciudat flăcăul!
- Trebuia să-mi dau seama că încă nu ți-ai descoperit puterile, ce dezamăgire pentru mine! Ia, apropie-ți degetele mari unul de altul și cuprinde mâna dreaptă în căușul celei stângi.
Urmând sfatul babei, flăcăul era cât pe ce să cadă pe spate de surprindere atunci când flacăra verde țâșni din unirea degetelor sale. Se lăsă îndrumat, reușind să deschidă poarta de pe partea lui și pe cea din fața lui. Nu mică îi fu mirarea văzând lanțurile de aur în care era încătușată baba la mâini și la picioare. Nu era însă timp de întrebări. O eliberă și, ridicând-o pe umăr ca pe un sac, reuși să părăsească temnița fără să trezească straja. Se strecură ca o umbră până la poarta cetății, dar, imediat ce își puse povara jos, baba dispăru din fața lui. Nedumerit, tânărul se îndreptă spre casa păstorului, tatăl lui de suflet. La una din ferestre se vedea lumină. Se apropie, aruncând o privire înăuntru. Păstorul și femeia lui stăteau la masă și povesteau.
- Þi-am spus că nu trebuie să-l luăm, zicea bărbatul, dar tu, nu că vrei să crești un copil!
- Ești sigur că Botosu’ e de vină?
De data aceasta, auzindu-și porecla, flăcăul simți un junghi în inimă.
- Cine crezi că are curajul să o răpună pe regină și să o fure pe prințesă?
- Dar el nici măcar nu le cunoaște!
- De unde știi tu asta?
- De ce s-ar fi întors atunci în cetate?
- Să-l răpună și pe rege, desigur!
- De ce ar face-o, te întreb?
- Al cui copil crezi că e? Ai văzut lanțul de pe brațul lui! E semn vrăjitoresc, femeie! De aceea nu l-ai putut lua și vinde atunci când ai vrut. Þi-am spus că va aduce numai necazuri, dar nu ai vrut să mă crezi. Bine cel puțin că nu m-au întemnițat și pe mine, că m-au crezut când le-am spus unde și cum l-am găsit.
Ionuț își privi încheietura mâinii drepte, acolo unde lucea întunecat lanțul negru cu zale duble, pe care el îl crezuse un talisman dăruit de părinți. Înțelegerea că el nu era precum alți oameni și că nu putea găsi adăpost în cetate, îl făcu să se simtă ca un animal vânat. Dacă mai și credeau că o omorâse pe regină și că o răpise pe prințesă, atunci cu siguranță că nu va trece prea mult până avea să fie cu adevărat vânat ca o fiară. Părăsi cetatea, luând singurul drum pe care l-ar mai fi putut urma, drumul către Pădurea Neumblată.
Cu toate că era noapte, când intră în pădure îl învălui o beznă atât de adâncă, încât nu-și putea vedea nici degetele de la mâini. Brusc, brățara prinse să lumineze, împrăștiindu-și razele verzui la picioarele lui. Flăcăul rămase mut, cu ochii la crengile care brodau o țesătură stranie între pământ și cer. Un vânt rece îi zburli părul și țipete prelungi se ridicară din adâncurile întunecate. Nu făcu mai mult de zece pași când fu înconjurat de o ceată de umbre fără chip, care zburau în jurul lui într-o horă amețitoare.
- El e!
Þipătul ascuțit, făcu umbrele să se oprească și prindă forme. Femei nespus de frumoase se apropiară de el. Una, îi atinse obrazul, ca o adiere de vânt.
- Te-ai întors, suspină în timp ce lacrimi uriașe luminară obrazul străveziu.
- Sânziana, nu-l atinge, săriră celelalte femei.
- E copilul meu!
- Dar e și al Lui! Te va pedepsi!
Cea căreia i se spunea Sânziana, îl înfășură cu șalul ei verde și îi șopti duios:
- Trebuie să scăpăm de brățară, până nu e prea târziu.
Cu țipete prelungi, celelalte femei se transformară în umbre și dispărură, lăsându-i singuri în mijlocul pădurii. Ionuț nu putea scoate nici un sunet. Mama lui, aceea era mama lui! O zână a pădurii sau o nălucă?
- Vreau să știu tot! O privi în ochii verzi, rugător.
- Sigur că vrei, îl mângâie Sânziana. Îți voi povesti! Trebuie doar să scoatem brățara. Cât timp o vei purta, ești în primejdie, iar eu nu te voi putea proteja.
Mult mai târziu, după ce reușise să arunce brățara în lacul întunecat din inima pădurii, Ionuț își însoți mama în peștera căreia ea îi spunea casă.
- Cu ceva timp în urmă, începu mama lui să povestească, în pădurea noastră a apărut un mare vrăjitor, Udor! Era atât de puternic, încât nimic nu se putea opune vrăjilor sale. În curând, am decoperit că din locul acesta au dispărut animalele și florile, iar copacii au prins să crească amenințători și încâlciți, rupându-ne de restul lumii. Atunci, am hotărât să alegem pe una dintre noi care să meargă la el să-i ceară socoteală. Pădurea Neumblată a fost mereu casa noastră. Fiecare piatră, fiecare izvor și fiecare trunchi poartă semnul nostru. Eu am fost aceea care a fost trimisă la Udor. M-a primit și i-am spus tot ceea ce ne măcina pe noi, zânele pădurii. Marele vrăjitor mi-a promis că va părăsi pădurea dacă îi voi naște un fiu. Așa ai apărut tu pe lume, Ionuț. Dar, în ziua în care te-am născut, mama lui Udor, o vrăjitoare cumplită, te-a furat de lângă mine. Udor a crezut că eu nu vreau să te las să pleci cu el . Poate că așa ar fi fost, erai atât de frumos și te iubeam atât de mult deja, doar că nu eu fusesem aceea care te ascundeam de el. A aruncat o vrajă asupra ta, un decântec făcut cu propriul lui sânge. Te-a pocit și te-a înlănțuit cu brățara, ca oricând vei păși în Pădurea Neumblată să te simtă și să vină după tine.
- De ce ți-e teamă de el?
- Nu l-am iubit! Cu toate că te-am născut, el nu și-a respectat partea de înțelegere. Pădurea Neumblată suferă în continuare. Noi nu mai putem să facem ce făceam înainte. Ritualurile noastre închinate soarelui se fac pe ascuns și în întuneric, nu mai umblăm decât în cete ca să ne putem apăra de haitele lui de lupi uriași . Dar acum ești aici! Băiatul meu, cât de mare te-ai făcut! Cum m-ai găsit?
Ionuț îi povesti despre baba din temniță. Sânziana își acoperi gura cu palmele.
- Mama lui Udor a scăpat din temniță! Regele a reușit să o înlănțuiască cu lanțuri de aur, singurele care o puteau lăsa fără puteri.
- Dar ce are cu regele? Eu sunt bănuit că am ucis-o pe regină și am furat-o pe prințesă! Mă vor urmări!
- Regele a fost cândva prieten cu Udor. Datorită lui a ajuns pe tron și a cucerit cetatea. Au avut și ei o înțelegere. În schimbul cetății, regele trebuia să îi ofere lui Udor primul său născut. Totul s-a schimbat în momentul în care regina a născut o fetiță. Udor i-a cerut copila, regele a refuzat să i-o dea. Întâmplarea a făcut ca regele să o prindă pe bătrâna vrăjitoare în timp ce încerca să îl otrăvească și a întemnițat-o. Vezi tu, prietenii îți pot fi cei mai periculoși dușmani, pentru că îți știu secretele. Regele știa că pentru mama lui Udor va trebui să folosească lanțuri de aur. Nu știu cum a aflat de tine, dar știa că Udor își pierduse fiul. Ori că i-a spus bătrâna, ori că a descoperit singur, el știe că lovitura vine dinspre Udor.
- Ce să fac eu acum?
- Ai crescut Ionuț! Ești fiu de zână și de vrăjitor, în egală măsură. Orice drum ai alege, nu am să te părăsesc niciodată. Sunt singura zână care o îndrăznit să încalce legământul și să aibă un copil. Chiar dacă am făcut-o pentru pădure, nu am încetat niciodată să mă gândesc la tine!
- Vreau să îl înfrunt și să o salvez pe prințesă.
- După ce te vei odihni, murmură Sânziana, mângâindu-l pe plete.
Ionuț simți cum i se închid ochii și se cufundă în lumea viselor. Zâna își chemă suratele și, adunate în jurul flăcăului, începură să îngâne un descântec puternic. Imediat ce sfârșiră, vraja de pocire se rupse și sângele curat porni să curgă în trupul tânăr cu puterea pietrelor, auzul i se deprinse cu graiul animalelor și păsărilor, privirea i se obișnui cu întunericul umbrelor, încât, atunci când deschise în sfârșit ochii, flăcăul nu se mai recunoscu.
- Acesta ești tu cu adevărat, îi spuse Sânziana, îndemnându-l să se scalde în lacul din adâncul pădurii.
Apa verzuie, răcoroasă și prietenoasă, îi spori puterea. Era pregătit pentru înfruntarea cu Udor. Însoțit de Sânziana, porni spre castelul săpat în stâncă, în care locuia marele vrăjitor. Acum văzu fiul zânei cât de mare era Pădurea Neumblată, nici după două zile de mers nu i se vedeau marginile. Într-o seară, în timp ce făcură un popas, Ionuț învăță mai mult despre puterile lui. Prin bezna adâncă, ochii săi văzură niște licăriri nefirești, urechile sale auziră niște foșnete stranii și sângele prinse să-i ardă în trup, vestind primejdia.
- Sunt lupii lui Udor, șopti mama lui, transformându-se pe loc în nălucă și înfășurându-l în ceață.
Fiarele uriașe se năpustiră pe urmele lor, urlând înspăimântător. Ionuț nu mai văzuse în viața lui asemena colți și înțelese că, oricât ar fi fost de protejat de cețurile pădurii, lupii tot îi simțeau mirosul. Se hotârî să se lupte cu ei, folosindu-și toate puterile. Își cuprinse o mână în căușul celeilalte, își uni degetele mari și, de îndată, se formă în palma sa o spadă luminoasă cu care flăcăul reuși să-i supună pe slujitorii lui Udor. De îndată ce erau atinși, lupii se transformau în iepuri care o luau la goană în adâncurile pădurii. Mai apoi, fură atacați de niște lilieci uriași, cu colți chiar mai mari și mai ascuțiți decât cei ai lupilor. Spada lui Ionuț îi transformă în vrăbii care se risipiră printre copacii neguroși. Sânziana nu mai revenise la forma ei de femeie, dar flăcăul o simțea plutind pe lângă el, ca un scut în fața primejdiilor din ce în ce mai dese.
Ajunseră în preajma castelului abia după încă trei zile de mers. Zidurile negre erau atât de înalte încât păreau să se sprijine de cer și nu aveau nici o fereastră, cât de mică. Ionuț încremeni în fața șanțului adânc care apăra zidurile, prin care curgea smoală aprinsă. Nu se vedea nici urmă de poartă sau de pod. Mama lui se transformă în femeie.
- De aici, eu nu mai pot înainta. Am să-ți dăruiesc însă, acest fluier de aur. Când ești în necaz, nu trebuie decât să fluieri și Pădurea Neumblată va găsi o formă prin care să te ajute.
- E fluierul tău!
- Eu nu mai am nevoie de el, tu vei fi stăpânul acestei păduri dacă vei reuși să învingi în fața lui Udor. Îți mai dăruiesc trei fire împletite din cosița mea, să le dai foc atunci când simți că te părăsesc puterile și inelul meu pe care vei știi să-l folosești atunci când va fi nevoie.
Sânziana își îmbrățișă apoi fiul, îl sărută pe frunte și se risipi în cețurile negre ale pădurii. În urma sărutului său, pe capul lui Ionuț se înălță o coroană de frunze din aur, iar el se simți mai puternic ca niciodată și de neînvins. Acum mai rămânea doar să găsească o cale de a pătrunde în castel. Se învârti cât de învârti pe lângă șanțul aprins, după care hotărî să sufle în fluierul de aur. Imediat ce țiuitul subțire se împrăștie în pădure, se auzi un fâlfâit de aripi și un dragon verde apăru lângă Ionuț.
- Care ți-e voia? Aripă-Verde o îndeplinește!
- Vreau să ajung în turnul cel mai înalt, spuse Ionuț impresionat de aripile uriașe ale dragonului.
- Aripă-Verde spune că nu poți intra în castelul lui Udor prin turn.
- Îndeplinești sau nu voia mea?
- Se poate intra foarte ușor în castel prin canalul de smoală aprinsă. Turnul e ferecat și nu are ferestre. Te pot duce acolo dacă vrei să privești pădurea de sus. Dacă, însă, vrei să intri în castel, nu e o idée bună să te duc în turn.
- Și cum crezi că pot înota prin smoala în flăcări?
- Așa, suflă dragonul peste el o flacără verde care îl îmbrăcă în zale lucioase. Urcă în spatele meu!
Om și dragon se scufundară în șanțul adânc, trecând printr-un tunel săpat sub zidurile cetății. Ionuț, care la început închisese ochii, privi apoi labirintul întortocheat de coridoare și scări care se deschideau în fața lor.
- Acum, du-mă în sala tronului!
- Nu e bine să mergem în sala tronului, mormăi Aripă-Verde.
- Ce fel de dragon ești tu? Îndeplinești porunci sau le comentezi?
- Vrei sau nu să te ajut? Ce știi tu despre Udor?
- Dar ce știi tu despre Udor?
- Aripă Verde a fost cândva calul lui Udor, asta pe vremea când vrăjitorul era doar un prinț care vâna în Pădura Neumblată. S-a îndrăgostit de o zână a pădurii, iar mama lui l-a pedepsit să nu poată niciodată să se căsătorească cu ea, să trăiască în Castelul Întunecat și să distrugă pădurea în care trăiește zâna lui. Prin vraja ei, baba i-a furat inima, mintea, iar pe mine m-a transformat în dragon.
- Cum o chema pe zâna de care s-a îndrăgostit?
- Sânziana.
- Mama mea, strigă Ionuț! Tata a iubit-o pe mama!
- Povestea aceasta nu pot să ți-o spun eu, cel mai bine va putea să ți-o spună Udor, dacă scapă de blestemele mamei lui. Pe babă trebuie să o găsim, nu pe Udor! Dacă îl răpui pe Udor, nu vei salva nici pădurea și nici sufletul tău!
- Poate că asta a vrut baba, gândi cu voce tare Ionuț! Să mă întorc și să-l omor eu cu mâna mea pe tata. Câte vrăji a aruncat vrăjitoarea asta bătrână asupra Pădurii Neumblate, numai ea știe. Aripă-Verde, cum o putem găsi fără să dăm de Udor?
- Udor nu e în castel! Știe că te-ai întors în pădure și acum e pe urmele brățării tale. Baba, însă, e destul de slăbită după ce și-a petrecut atâta timp în temnițele regelui. Nu trebuie decât să urmăm calea pe care cresc ciuperci otrăvitoare, pentru că în urma pașilor ei doar asta mai rămâne.
Nu era greu să urmezi pălăriile roșii ale ciupercilor, pentru că ele străluceau ademenitoare de-a lungul coridorului, pe scări și apoi se opreau în fața unei uși cu modele ciudate desenate de sus până jos. Nici nu se opri bine în fața ușii, că aceasta se deschise brusc, cu un bubuit groaznic.
- Te așteptam, râse ascuțit bătrâna vrăjitoare, scărpinându-și nasul care aproape că i se sprijinea pe bărbie. Unicul meu nepot, Ionuț, care va deveni un mare vrăjitor, a venit să mă caute! Piei lighioană!
Își însoți vorbele cu o mișcare scurtă a mâinii, care îl transformă pe Aripă Verde într-un șoricel speriat. Ionuț îngheță. Nu prea știa cum ar trebui să se poarte cu baba. Chiar atunci, o pisică uriașă, neagră, se întinse pe masa de lângă vrăjitoare:
- Post mai e băiatul ăsta, mieună lighioana, doar știe că numai aurul poate să îi ia puterile babei. Bine că nu înțelege limba animalelor!
Dar, vedeți voi, Ionuț înțelegea limba animalelor, așa că înțelese tot ce mieunase mâța. Problema era că nu avea la el nimic din aur înafara fluierului dăruit de mama lui.
- Vino la bunica, îl chemă cu voce mieroasă bătrâna, să te îmbrățișez așa cum trebuie.
- Acum are să-i vină de hac, râse pisica. Are să-i prindă cingătoarea fermecată, tocmai ca tatălui său, lăsându-l lipsit de puteri.
Ionuț privi mâinile încovrigate ale bătrânei. Într-una ținea o cingătoare neagră, care se mișca precum un șarpe otrăvit. Își adună puterile, iar cand spada verde îi apăru în mână, lovi cu ea cingătoarea. Baba scoase un țipăt ascuțit și se aruncă spre el, cu degetele adunate în față, gata să-i scoată ochii. Flăcăul reuși să se ferească pentru început, dar se trezi curând prins cu totul într-o plasă fermecată, care îi lua toate puterile.
- Ce vrei de la mine? Cu ce ți-am greșit?
Strigătul lui se pierdu pe coridorul lung, urmat de hohotul ascuțit al vrăjitoarei.
- Ce mi-ai făcut? Te-ai născut, asta ai făcut! Atunci când pădurea va fi a mea cu totul, mă voi scălda în sângele zânelor și voi întineri! Urmăream demult să pun mâna pe Pădurea Neumblată și să termin cu zânele ei. Dar prostul de Udor s-a îndrăgostit de una dintre ele. Cu toate vrăjile mele, au avut un copil, pe tine! Te-am îndepărtat din calea mea, am sperat să te mănânce lupii, dar femeia păstorului mi-a încurcat planurile. Acum mă voi ocupa de tine, de mama ta, de zâne și de pădure, iar Udor nu va sta în calea mea.
Ionuț reuși să scoată firele din cosița Sânzienei și să le apropie de lumânarea groasă care ardea pe masa de lângă el. O ceață verzuie se strecură în camera vrăjitoarei și din ea se întrupă chiar Sânziana. Zâna atinse cu degetele ei străvezii plasa fermecată, care căzu de îndată pe podea, eliberându-l pe Ionuț. Bătrâna vrăjitoare își înfipse mâinile în părul Sânzienei, aruncând-o la podea:
- Am să termin cu voi amândoi pentru totdeauna!
Atunci, Ionuț își scoase fluierul de aur, se apropie de babă, iar când aceasta deschise gura pentru a-și spune blestemul, i-l aruncă în gât. Vrăjitoarea începu să se zvârcolească pe jos, făcându-se din ce în ce mai mică, până se transformă într-o musculiță care își luă zborul de-a lungul coridorului. Un răcnet cumplit sparse apoi liniștea care se lăsase de-a lungul coridoarelor și scărilor.
- Cine a cutezat să intre în castelul meu?
- Udor, îi șopti Sânziana lui Ionuț, ce ne facem?
- Aripă Verde, unde ești, strigă flăcăul?
Șoricelul chițăi lângă picioarele lui. Ionuț îl ridică și îi șopti ceva la ureche, după care îl lăsă să fugă lângă ușa pe care intră val-vârtej vrăjitorul. Era înalt, cu părul negru coborând până la jumătatea spatelui și ochii întunecați ca noaptea, dar lui Ionuț nu îi fu teamă de el.
- Eu sunt, Ionuț!
- Ai apărut? Puneam eu mâna pe tine, oricum! E și ea aici? Și mai bine!
Sânziana se așeză în fața fiului ei:
- Lasă-l în pace! Lasă-ne în pace! Nu ți-am făcut nimic rău!
Atunci, din colțișorul lui, Aripă Verde țâșni și apucă cingătoarea neagră a vrăjitorului. Trase de ea cu dinții până o rupse. Un bubuit imens cutremură palatul din temelii și acesta prinse a se nărui .
- Ionuț, găsește prințesa, strigă Sânziana, apucându-l de brațe pe Udor, care leșinase la picioarele ei. Trebuie să fie într-unul din cele trei turnuri.
Blocuri imense de piatră zburau din zidurile înalte așa încât lui Ionuț îi era foarte greu să urce scările care se desfăceau sub picioarele lui. Dacă Aripă Verde ar mai fi fost dragon, ar fi reușit să urce în toate turnurile într-o clipită. Așa, nu putea decât să alerge în urma șoricelului, nădăjduind că micuțul alesese calea cea bună. Norii de nisip se ridicau înalți și grei, cât pe ce să îl înghită, când auzi strigătul de ajutor. Intră în turnul în care era prințesa chiar în momentul în care tot castelul se prăbuși, trăgând turnul după el. Reușind să prindă prințesa de o mână, Ionuț începu să strige descântecul ce-i venise în minte de nicăieri parcă:“Piatră din piatră, vânt din vânt, construiește-mi scara până la pământ”. Sub picioarele lor, blocurile de piatră prinseră a se clădi, bucată cu bucată, într-o scară lungă și solidă. Nu puseră bine piciorul jos, că o armată de soldați îi încercuiră.
- Lasă prințesa jos, răcni cavalerul care îi conducea!
Cu toate că Ionuț își luă mâinile de pe trupul prințesei, aceasta nu îi dădu drumul. Îl privea rugător, cu ochii mari și albaștri, ca și când i-ar fi cerut să n-o lase în grija oștenilor. Atunci, cavalerul cu armura strălucitoare, își scoase arcul și trase. Era atât de priceput încât săgeata se înfipse în gâtul flăcăului. Ionuț șopti un nou descântec și se transformă într-o nălucă, pierind din fața armatei și a prințesei.
- Ce-ai făcut? L-ai ucis pe salvatorul meu, strigă cu deznădejde frumoasa fiică a regelui!
- E un ucigaș! Botosu’ ți-a ucis mama și te-a răpit!
- Nu m-a răpit el, iar mama a fost mușcată de un șarpe ascuns în camera ei.
- Ești vrăjită și nu știi ce spui!
Înainte de a riposta, prințesa fu ridicată de cavaler pe calul său, care nu se mai opri din galop până la poarta cetății. Regele, tatăl prințesei, îi văzuse din turnul său și se grăbi să îi întâmpine:
- Copila mea! Ești bine?
- Acest cavaler mi-a ucis salvatorul, lăcrimă prințesa.
Cavalerul făcu un pas în fața regelui:
- Am găsit-o așa cum ai spus, în castelul lui Udor. Botosu’ o ținea prizonieră, așa că l-am ucis. Mi-ai promis mâna prințesei dacă te scap de Udor și de Botosu’. Castelul Întunecat nu mai e, Botosu’ nu mai e, iar Udor a dispărut.
- Când eu voi avea dovada, tu vei avea mâna prințesei.
- Ce dovadă vrei? Toți soldații au văzut castelul prăbușindu-se și pe Botosu’ transformându-se în fum de îndată ce săgeata mea otrăvită l-a atins.
- Vreau inima lor pe o tavă de aur!
Cavalerului nu-i mai rămase decât să se incline și să părăsească cetatea în căutarea dovezilor. Prințesa fu condusă în odaia ei, de unde nu mai ieși din acea zi. Prin cetate, începu să umble zvonul că unul dintre cavalerii regelui le venise de hac vrăjitorilor din Pădurea Neumblată și că, în curând, regele își va da fiica de soție în schimbul inimilor vrăjitorilor. Auzi și femeia păstorului că fusese ucis Botosu’, flăcăul găsit de ea la marginea pădurii și tare se mai necăji, căci mare drag prinsese de copil. Vru să se convingă cu ochii ei când cavalerul anunță că a adus inimile vrăjitorilor în cetate, așa că se alătură mulțimii adunate în piață. Îl văzu pe rege, apoi pe prințesa care se uita în pământ, cu ochii plini de lacrimi. Pe o tavă de aur, erau aruncate la vedere două inimi mari. Femeii îi veni să țipe de bucurie când înțelese că inimile erau de animal. Ea nu se putea înșela, doar era nevastă de păstor, chiar dacă toți ceilalți și mai ales regele, erau convinși că sunt inimi de vrăjitor. Se retrase din piață și nu mică îi fu mirarea zărind-o pe prințesă strecurându-se spre ieșirea din cetate.
- Măria-Ta, e periculos să ieși de una singură, se rugă nevasta păstorului.
- Ajută-mă, trebuie să plec în Pădurea Neumblată.
Femeia îi dărui haine simple și un măgăruș, după care o conduse până la marginea pădurii, refuzând însă să intre în întunericul vestitor de primejdii. Prințesa însă, intră curajoasă, călare pe bietul măgăruș, care tremura din toate încheieturile. Nu merse prea mult printre copacii deși când, o femeie nespus de frumoasă îi răsări în cale:
- Ce cauți în Pădurea Neumblată? N-ați făcut destul rău?
- Iertare, suspină prințesa, voiam să aflu ce s-a ales de salvatorul meu.
- Dacă vrei cu adevărat să știi, am să te duc la el.
Peștera în care intrară era răcoroasă și umedă. Pe pereți, se prelingeau pârâiașe străvezii, clipocind liniștitor. Pe un pat de Frunze, Ionuț zăcea cu ochii închiși, vegheat de vrăjitorul cel cumplit, Udor.
- Cine e? Vrăjitorul se întoarse cu chipul spre nou-venită.Recunoscând-o, își întoarse fața spre trupul de la picioarele lui. Pentru ce ești aici?
Prințesa nu putu răspunde. Se aplecă doar asupra chipului bolnavului și îi sărută ușor buzele. În acel moment, Ionuț deschise ochii, iar nălucile care zburau în preajma lui, se transformară de îndată în zâne.
- Poți să crezi una ca asta? Vrăjitorul se ridică, apropiindu-se de Sânziana.
- Pot să cred orice când e vorba de fiul meu.
- Fiul nostru, mormăi Udor întunecat.
Ionuț se ridică, cuprinse mâna prințesei și îi dărui inelul primit de la mama lui.
- Vrei să-mi fi soție?
De îndată ce prințesa acceptă și inelul alunecă pe degetul ei de simplă muritoare, Pădurea Neumblată prinse viață. Ramurile copacilor de îndreptară, lăsând soarele să pătrundă printre ele, florile își arătară fețele prin poienițe, animalele începură să se fugărească printre ierburile înalte, iar păsările prinseră să cânte voios. Aripă Verde se transformă brusc într-un superb cal negru, pe care Ionuț și prințesa urcară, călărind în voie prin toată pădurea. Udor se întoarse spre zâna pădurii și îngenunche în fața ei:
Îmi cer iertare pentru faptele mele vrute și nevrute. Crezi că ai putea să-mi dai o șansă și să mă primești de bărbat?
Sânziana râse. Toată pădurea răsună de veselia clopoțeilor din glasul ei. Avea să se ducă vestea în toată lumea că în Pădurea Neumblată trăia singura zână care luase un vrăjitor de bărbat și care născuse un fiu care avea să stăpânească cândva toate pădurile pământului. Mi-a ajuns și mie vestea la o ureche și v-am spus o poveste fără pereche.