poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-05-07 | |
Corăbiile atingerii
Fiecare are fetișul lui, fără îndoială. Mie îmi plac atingerile la nebunie. Stau liniștit și mângâi îndelung gambele iubitei mele, linia mușchilor, ca niște mici văi catifelate, forma lor bombată, ca și o margine de amforă. Ca un umăr de vioară. Degetele mele călătoresc precum dârele de melci pe frunzele de păpădie ale fasciilor dintre încheieturi. Nu știu dacă tu simți parfum atunci când te dedici, așa cum mă dedic eu, mângâierii. Dacă da, știi secretul cel mare. Toate simțurile tale se dăruiesc acestei fine treceri ale buricelor degetelor, peste vârfuri sfioase și încrețite de valuri ale firișoarelor pielii ei. Tu, nu mai ești, este doar mângâierea! Pricepe, dragule. Nu atingi realmente pielea, doar te prefaci că o faci. Ea simte această diafană atenție, micile firișoare de păr fin, extrem de fine ale pielii, răspund intuitiv trecerii pe deasupra, ale unghiilor, ale degetelor tale, la fel precum arcușul peste corzile vibrante ale viorii. Să fie de fapt mângâierea, o intenție? Dacă e să mă iau după ușoara cabrare a femeii ce se lasă cu sută’n sută din corpul ei, acestei adieri palmare, da. Cumva, în acest preludiu al inefabilului, cele două mari corpuri, cel al mângâietorului și cel al mângâiatului, își unesc frecvențele de vibrație într-o rezonanță perfectă. Muzica, da! Muzică e ce percepi din sfioasa atingere. Ce miracol! Ce frumos suntem setați să percepem vibrațiile cosmosului, iată, la o simplă și sfioasă atingere a pulpelor iubitei tale, simfonii celeste se coboară de undeva din cosmosul infinit și înalt, în vibrații fine, diafane, traduse curajos de către timpanele tale, în muzică. Cum e oare posibilă, atâta frumusețe? Oare cum de așa minune se poate produce aievea? Degetele mele mângâie fin gleznele ei, trec fin peste oasele și tendoanele metatarsiene, mici și fragile oase trec unduit, vibrant, precum delfinii azurii, pe sub marea pielii. Unghiile și tălpile ei sunt ciudat de fine, copilărești aproape, precum fundul nisipos al mării, presărat cu miliarde de fire fine de nisip și stele de mare. Palma mea, trece ușor peste talazurile înspumate ale călcâielor și revine cumva uimitor, peste tendonul ahilian, în zări, undeva departe, se întrevăd unghiile precum sidefii perle ale mării picioarelor. Comori. Mai departe, oceanul crește în talazuri, valul gambelor se ridică năbădăios ca o furtună albă. Bum! Buuum! Talazul se prăvălește-n spume clocotite peste țărmul din spatele genunchiului. O întindere cât vezi cu ochii, de apă liniștită ca o lagună, picioarele ei își dezvăluie misterios, netezimea albastră a lacului interior. Un fir de briză, îmi poartă corabia palmelor peste ambele ochiuri de apă spre încrețirea bucilor, de o rotunjime fără seamăn, ireală. Precum două mingi de granit alb, cele două rotunjimi proeminente, domină mările de dedesubt. De fapt, domină orice mare posibilă! Rotunde, pline, precum pepenașii de vară, fundulețul acela nostim, își predă rotunjimile perfecte, palmelor mele nebune. Precum un cuceritor notoriu, urc voinicește și ferm coama lor arcuită, perfecțiune matematică a numărului de aur, arc spiralat spre cer. În fața-mi, înălțimile albastre, în văi adânci, dulci promisiuni! Doamne ce fericire! Urcușul arcului perfect al bucilor, măiestră urcare spre înălțimi aerate, călătorie solitară, corabia suie neîntrerupt faleza, pe ale cărei înălțimi, adie briza continuă a mărilor de smarald. Pieptu-mi se umple de aer curat, simt o fericire fără seamăn, valul înalt, se prăvale iarăși în hăuri adânci, invers curbe, spre linia spatelui, spre așa numită noadă a fundului, într-o măiestră prăvălire concavă. Apă se netezește iar, mare lină, întindere nesfârșită de ape calme, foste spume din care Afrodita s-a născut goală, se retrag demn spre linia spatelui, cohorte de corăbii cu pânze albe fluturate în vânt prielnic, armada degetelor mele, taie ape de-a curmezișul coastelor, din adâncimi umede pline de promisiuni. Fosfor, salpetru, sare, în nări simt sarea gustată la ospețe de barbari, lângă focuri de tabără în jurul cărora, indieni cu piele smeadă dansează măslinii, dansuri fanatice din buric și șolduri, fructe exotice și ananași, umerii ei își dezvăluie precum țărmurile Alexandriei, porturile albe. Corabia atinge cheiul neted, de marmură, un îngust și lung promontoriu, gâtul fin, tresare la urma pașilor mei de cuceritor. Mândria-mi se metamorfozează magic, într-o umilință smerită. Prin aceste locuri, nu poți păși, poți doar zbura. Simt cumva, cu un ciudat simt olfactiv zeiesc, din depărtări tainice, tente suave de ambrozie și nectar. Cizmele mele de năvălitor, le descalț iute din picioare și le arunc cât acolo, la căderea lor , dintr-o dată ele se topesc precum fosforul în contact cu oxigenul, ard alb, instantaneu. În temple, nu poți păși decât desculț, în picioarele goale, smerit, nu ai ce face, decât să arunci mândria deoparte, căci aici e complet inutilă. Pășești cu demnitatea primordială a omului pur, dezvelit de orice preconcepție, peste linia templului gâtului iubitei, sculptat în sidef. Cum aș putea să descriu în cuvinte călătoria? Cum aș putea aborda inabordabilul? Cuvintele devin sărace atunci când simți templul cum vibrează cu un mic oftat, sub tălpile tale, această fină respirare, ce o auzi mai mult cu degetele, îți semnalizează cum că mergi cu presiunea pasului, corectă. Pasul tău nu e apăsat, e lin, fin, precum pasul fecioarelor din vechime, prin temple. Sub fiecare centimetru de gât atins, urma pasului arde floral, iar mii de fluturi mov, parfumați, își iau zborul spre înălțimi. Oh, Doamne, ce miracol!Ce minune! Întreg cosmosul ia foc, trunchiul gâtului vibrează ca o simfonie, simt nervurile fine interioare ale coloanei vertebrale, fiecare nod, își dezvăluie periodic, odată cu fiecare pas, secretele atingerii. Muzica e aici, îngerească, comparațiile aproape că își epuizează orice capacitate de asemuire. Finele firicele de păr de la baza gâtului se zburlesc precum o pădure tainică ce își apără cu oareșice disimulată înverșunare, secretele. Ca și într-o poveste, ochii copilului meu interior, cască iazuri verzi largi, mirate. Pupilele se dilată în penumbra serii. Dulcile promisiuni au rămas undeva departe, aerul sărat al mării pielii, l-am lăsat undeva departe, s-a topit în amintire, așa precum o lumânare din vreun altar celtic. Aici aerul e înmiresmat cu piersici, am trecut de altar și temple, nodul gâtului își dezvăluie cartea secretă a livezilor cu piersici copți, în pârg. Umbre joacă pe pereți, parcă ar fi dansuri tribale, blasfemice. Îți treci mâinile delicat prin pădurea tânără și moale, fructele zemoase ți se scurg sfioase precum fecioarele dintâi, printre degete îți curg râuri parfumate și dulci, de zeamă de piersică. Tot aerul e aici văratic, lipicios, dintr-o dată, așa pe nepregătite, simți cumva intuitiv, că ai intrat în pădurea verii pielii ei. Soarele copleșitor, aruncă lumini și umbre pe curbura buclelor ei blonde, roșcate sau brune, descoperi umbre arcuite ale sprâncenelor, găvanele umbroase ale ochilor, netezimi imberbe ale frunții calme și liniștite. Atingerea ta, o face pe ea să viseze la o vară fierbinte, la plajă, la zgomotul din depărtare al valurilor sparte-n stânci. Umbra degetelor tale, aduce odată cu ea, zumzăitul țânțarilor, iar peste linia delicată a năsucului, o ușoară presiune ca de pepeni dulci, de mere coapte, arde olfactiv, în aer cald, văratic. La coborârea ta, peste fața dulce a iubitei, lași în trecere, vara cu fructele ei coapte și muzica-i de vioară lași, ce-ți înfierbântă aerul simțirii, ca o slavă. Din înălțimi de spirit coboară lavă. Vulcani îndepărtați, bubuie mocnit. Cobori peste bărbie, iar în căderea oglindită măiestru, în duioasa trecere, simți micuțul și abia intuitul măr al lui Adam, acela ce la tine e proeminent, dar la ea, e culme măruntă. Imberb. Așa precum o dulce bătaie îndepărtată de tobă a pământului. Iată, în coborâre, finețea pasului degetelor tale, aduce cu ea, încrețiri de piele auriculare. Iubita ta are ochii închiși. Firește. Doar e vis, nu-i așa?! Cele două mici pete sângerii ale sânilor, se întăresc ușor, ca două mure coapte în septembrie. La început roșiatice, ulterior culoarea lor capătă reflexii aurii, apoi brune și în final purpurii. Sfârcurile se împotrivesc de formă trecerii ca de gumă moale ale tremuratelor tale atingeri, pielea din jur devine mare încrețită iar. Vulcanii din depărtare își bubuie ecoul a furtună, nori bleumarin se adună pe cerul pacificului. Sâni devin fermi, sferici plini, ronzi, ca două pere parfumate, coapte în miraculos timing cu vara, iubita ta mârâie imperceptibil, precum o pisică leneșă ce toarce nedefinit firul unui fuior de vis, promise lacuri, împleticite cărări circulare ale atingerilor, adiere fină peste pădure de bambuși. Oh Doamne, ce miraculoasă clocotire! În pieptu-ți crește cel mai frumos lotus alb de pe pământ, cu o mie de petale! Nu mai există nicăieri în univers ceva asemănător. Nici nu a mai fost vreodată. Poți fi sigur. Muzica crește în vibrație, tonalitatea simfoniei ia aspecte grave, adânci, profunde. Balene din adâncuri scapă voit, pe lângă sunetele lor sinusoidale, de frecvență joasă, bule ciudate de gumă roz, parfumată. Sub trecerea rondă ale buricelor degetelor, oceanul pielii ei, se încrețește ca înainte de furtună, abdomenul plat, musculos și fibros vibrează surd. În adâncuri, stânci tendinoase, mușchi striați, utere, își eliberează fecunditatea umedă, fierbinte. Închizi ochii și simți strigătele copiilor nenăscuți încă, ce răzbat de sub maree. Oasele lor imature cresc stâncos pe sub burți de corabie. Iată, în alunecarea palmelor tale fierbinți, linia abdomenului se îngustează din ce în ce mai mult spre încheietura în “V” a feței picioarelor, oasele bazinului proeminente, încadrează diafan cel mai frumos secret al femeii de lângă tine, a nufărului ce s-a lăsat cumva, printr-un miracol, atins. Consideră-te norocos. Nu oricine ajunge aici. Precum secretele cele mai de nedezvăluit, tot așa și femeia ta, îți permite cumva, ceva, printr-un miraculos act de capitulare totală, șansa unică, de a fi acolo, cu ea, în cea mai frumoasă explozie a vieții, cunoscută vreodată. Aici cazi mort. Aici sui din nou înviat. Ai ajuns acasă. În sfârșit corabia atingerii atinge țărmul visat. Da. Viața e cu adevărat formidabilă. Uiți de toate matematicile și creșterile rațiilor geometrice, de proporțiile lor secrete și de misterul numerelor. Uiți de orice corolar al vreunei teoreme și chiar și de rigla de calcul al raționalității tale masculine. Aici prietene, e deja alt teren, alte legi guvernează suprafețele. Raționalul piere subit și nevăzutul preia hățurile. Aici e Dumnezeu, aici e poezie. În imensitatea mării, corabia ta, a poposit la țărm pentru ultima oară, corabia atingerii tale se topește subit în țărmul V-ului cald, al pântecului ei formidabil. Bucură-te, minunatule! Palmele tale s-au topit miraculos. Ele NU mai există, nu le mai poți vedea cu ochii, nu le mai asculți trecerea fină peste vreun ocean oarecare, nu mai miroși livezile, nimic, totul piere miraculos, odată cu licărul cât de cât inteligent, al ultimului gând. Nu mai ești, măi! Înțelege odată! Doar atingerea mai este. Ai ajuns acasă frumușelule, ai ajuns acasă! Coachzen 7.05.2015 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate