Să vorbești despre Luca ar putea părea un act patetic, în ultimă instanță gratuit, ridicol, fără nicio relevanță propriu-zisă, o pierdere de vreme, o sminteală chiar. Mai ales într-un timp ai cărui martori suntem cu toții, deci redundant să intrăm în detalii...
Cândva poate Luca ar fi făcut-o el însuși... în felul lui stângaci, dar adorabil prin sinceritate și ingenuitate..., printr-o profunzime aparte de idealist incurabil...
Atunci, să nu vorbești?! Sau, da, ai putea vorbi, dar într-un fel anume... Câteodată cuvintele aleargă bezmetic și cu greu le poți înfrâna să le așezi ca să exprime astfel încât să nu mintă sau, în orice caz, s-o facă totuși cât de cât convingător, măcar afectiv vorbind. Să creeze iluzia realității... o formă benignă a „neadevărului”...
Când a trebuit să se reîntoarcă în copilărie, Luca a fost la început curios de ce va experimenta, acum când se apropia deja de 20+... Cine nu ar vrea să poată da timpul înapoi?! Fără îndoială era un privilegiat al sorții..., unul dintre acei happy few...
Bunica este din nou, prispa casei mici plină cu mere, e Sfântul Ilie și sfântul pleznește cu biciul, taie feliile de pepene roșu copt înainte de vreme... așa de rău ce arde biciul... Dar lui nu-i este frică.. se pomenește în carul cu două roți din cer direct pe drumul de țară care miroase așa de frumos că și-ar acoperi amândoi obrajii cu praful botezat de ploaie... Uite și curcubeul... Violet, culoarea lui preferată... Mama îl strigă... A venit unchiul Sică... are o Biblie pentru copii, azi evenghelistul cu nume omonim îi va vorbi chiar lui... personal.. Și e tare fericit și mândru nevoie mare... În ascuns și-a promis că, într-o zi, va scrie și el o carte, măcar un capitol... Despre ce..., o să vadă puțin mai târziu...
Mâța sa răsfață la soare... dă leneșă din coadă și-și strânge ochii... pesemne visează iar... ce ți-e și cu mâțele-astea?! Prea mult le place să doarmă! Pe pătura din sac două bucățele de zahăr pe felii mari de pâine de casă... Cum ar fi putut să uite??!!! Glasul ciuturii... apa curge nestăvilită în găleți albastre... „Flori, fete, filme sau băieți, melodii sau cântăreți...” Alegea în mod constant... florile... Nu a fost desigur niciodată un macho, ci mai degrabă un băiat cu o sensibilitate aproape feminină... Poate de la asta să i se fi tras multe...
Nu, nu îl sperie reîntâlnirea cu el cel de altădată, singura lui temere-curiozitate este legată de căruciorul cu baldachin albastru-închis cu doi fluturi fără aripi de o parte și de cealaltă...Probabil nu le-a mai ajuns.. vopseaua...!!! Că-ru-cior... Ciolul, ciolul, ciolul...olul... lul...ul..uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuullllllll...................................................................



A tresărit când infirmiera a venit să-i spună că sala de operații era gata... Doi zdrahoni au ridicat corpul aproape inert în spate... Tot făcea semne cu ochii, nimeni nu îl auzea... Anestezia l-a purtat din nou lângă căruciorul straniu... încă încerca să dezlege enigma aripilor „omise”... .................... În scaunul cu rotile o pereche de ochelari cu lentilele în ceață.... așteptau posibila lui întoarcere în salon.