- Săptămâna trecută am intrat într-un magazin ca să îmi cumpăr haine pentru școală, îți dai seama că la câte ore țin eu, un sacou care să meargă și la blugi și două perechi de pantaloni dintre cei mai neutri, rezolvă problema într-un mod rezonabil. Și cum treceam prin toate, destul de nemulțumit de prețuri – niciodată suficient de mici în astfel de cazuri, îmi ridic privirea și mă văd urmărit de o colegă, predă Biologie și ne intersectăm destul de des, eu predau la clasa în care învață băiatul ei. Am salutat cu reținere, gândind că de acum va trebui să trec prin penibilul compătimirilor și la școală. Stătea nemișcată, cu ambele mâini ținând de poșeta adusă la nivelul genunchilor și arăta de parcă se afla în fața unei comisii. M-am întors și mi-am continuat căutările, mirat de reacția pe care am provocat-o și când să ies dau iar cu ochii de ea, înfiptă în același loc, fără să își ia ochii de pe mine. Aș fi trecut pe lângă neobișnuitul situației și aș fi plecat mai departe, dar m-a prins de braț și cumva, din îngrămădeala de cuvinte bâjguite am reușit să deduc o invitație la cafea. Era așa de amuzantă, roșie toată, înghițind cu noduri tot ce nu îndrăznea să adauge că nu am putut să mă dezmeticesc și până să dau un răspuns deja mă purta spre ieșire, în lărgimea bulevardului.
A vorbit mult, scuzându-se pentru abordare dar nu știa altfel cum să înceapă, că ei îi este greu să lase lucrurile să se înțeleagă, mai bine mai direct, chiar dacă ușor nepotrivit pentru vârsta ei ... și a mai urmat o serie de vârtejuri până să îmi spună că îi plac. Stăteam acolo, fără să pot să articulez ceva, eram năucit pentru că mă așteptam să mă încurajeze și să îmi explice de ce merită viața trăită, indiferent de nenorocirile care ți se întâmplă în derularea ei. Și în loc de asta, primeam o declarație neașteptată, chinuită de emoții și aproape smulsă din rădăcini. A plecat fruntea cercetând vârful pantofilor, nu știa cum să adauge altceva și părea atât de dezorientată că mă punea și pe mine în dificultate. Atunci i-am luat palma dreaptă între palmele mele, un impuls ciudat să o apăr de toate adevărurile pe care încă nu le aflase despre mine. I-am spus cât am putut de limpede cine sunt, cum viața mea a devenit un târâș cu denivelări și întortocheri pe orbecăite pentru că am fost prea laș ca să trăiesc provocarea de a ajunge acolo unde alții mă vedeau deja. Mă rog, eșuarea în toate aspectele, căderea în gol și tot ceea ce presupune. În loc să ezite s-a apropiat mai mult de mine și m-a sărutat stăruind în apăsarea ușoară.
Se întâmplă, chiar se întâmplă ... viața vreau să spun. Chiar nu mă mai așteptam și în mod sigur nu la așa ceva.
- Curios este că voiam să îți vorbesc exact despre același lucru. În cazul meu o fostă colegă, aveam impresia că suntem amici. Nu știu exact cum, dar am alunecat zdravăn de tot sub puterea atracției.
- La vârsta ta nu mă miră nimic. Totuși la mine, trebuie să recunoști că este altceva, am împlinit 45, am băiat de 19 ani și rateuri la dublu, nu îmi dau seama de ce, dar le simt legate. Și cu toate astea, împotriva tuturor probabilităților ...
Zâmbim fiecare în cana lui de cafea și colegii care încep să apară ne întrebă din priviri ce e cu mulțumirea asta, atât de suspectă într-o zi de luni.
Săptămâna începe să sfârâie efervescent cu primele intrări pe tabelul de comenzi și ne strângem toți în jurul câtorva idei pe care pornim să le desfășurăm cu sporul primelor ore de lucru. Parcă nici nu am venit după o noapte nedormită și energiile ei își continuă galopul hrănit cu explozii.
Pe ușă intră Crimi de la producție cu o foaie albă de komacel, o lasă lângă perete și după ce dă o tură peste tot, ca să se asigure că este remarcat, se înfige în centrul agitației și ne caută atenția:
- Deschid bonul de comandă, cine mai dorește cine mai poftește!
Sar repede să mă asigur că îmi trece hârtia de transfer și după mine urmează toate celelalte, încât se vede nevoit să își noteze pe ambele părți ale filei de carnețel, cumva luat pe sus de avântul nostru. Iese ușor nedumerit, verificând lista și mai aruncă o privire peste umăr înainte să iasă: da, este una din zilele alea cu multe lucruri de făcut în viteză.
Și ritmul se păstrează fără întreruperi până spre pauza de masă, când ne strângem în discuții de tot felul, cele mai multe fără legătură cu munca. Eu nu am cu ce să particip, gândurile mele au o singură direcție și merg în curte ca să-i dau telefon. Dar până să ajung, telefonul meu începe să sune și graba nelămurită se transformă într-o confirmare a ceea ce n-am apucat să gândesc până la capăt. Vocea ei coboară în mine cu pantofii unor emoții noi, mă predau lor fără să fi avut măcar o clipă intenția de a opune rezistență, toate mai pot aștepta câtă vreme prin mintea mea se plimbă cuvine în cele mai drăgălașe răsuciri de intonație, bucle armonioase într-o revărsare uimitoare de întâmplări. Nu am știut că se pot derula atât de multe într-o singură jumătate de zi. Îi spun și eu câte ceva din timpul meu departe de noi, dar alunec repede spre șoapte prin care alint fiecare părticică din ceea ce-mi lipsește. Râsul ca o revărsare luminoasă ridică deasupra zilei amintirea atingerilor, interiorul acelor momente în care privirile se plimbă de la unul la altul și susțin comunicarea fără alt ajutor.
În schimb, acum ne folosim disperat de cuvinte, nici măcar nu mai îmbracă ceva anume, sunt rostite doar ca să prevină o întrerupere și în felul ăsta ajungem să vorbim despre cerceii corai pe care vrea să îi cumpere, codificarea culorilor în HTML, premierele lunii la HBO și alte asemenea, oprite în cele din urmă de privirea șefului meu, care mă urmărește din cadrul ferestrei.
Înapoi la muncă, lucrurile nu prea se mai leagă și șchiopătez de la un moment la altul până la sfârșitul programului, când Andrei propune să ne mutăm conversația două străzi mai jos, în fața unor beri. Îmi vorbește despre Carmen, de aici merge să o ia acasă, deja au hotărât că nu mai are rost să piardă timpul trăind separat și se vor mutat împreună la sfârșitul săptămânii.
Când întreb cum mai stau lucrurile cu Dragoș, o umbră șterge ușor limpezimea privirii. În sfârșit au aflat un lucru asupra căruia au căzut de acord: nu-și mai vorbesc. Găsește o eliberare în asta, iubirea nu se bagă pe gât și disprețul nu se bagă sub preș, fiecare rămâne în felul ăsta cu ce și-a ales. I-am adus aminte că de ziua lui l-a căutat la muncă și ridică din umeri fără să mă privească. Atunci nu i-am spus despre conversația pe care am avut-o, mi s-a părut că trebuie să-și găsească singuri drumul care să îi așeze față în față, dar cum lucrul ăsta nu mai pare probabil, încep să îi povestesc întâi despre cum “Micul Prinț” a devenit un cucui afectiv pentru fiul său. Pe măsură ce adaug și alte detalii tristețea i se încruntă pe frunte și în timp ce mă ascultă bate darabana pe tejghea, fixând eticheta sticlei de bere.
-„Apă, malț, hamei și drojdie” ...
Nu mai insist și caut să schimb subiectul după cum îmi este așezat: încep să vorbesc despre o reclamă prin care băutura este promovată zilele astea, despre concept și jocul de imagine.
- Unele lucruri nu se pot repara. Este excluderea reciprocă un beneficiu? La momentul ăsta cred sincer că da. Eram la Kaufland și ne-am întâlnit cu Dragoș, Carmen și-a dat seama cine este și s-a oprit ca să o prezint. Dacă disprețul mi-ar fi fost adresat, sunt obișnuit cu el și cred că aș fi trecut peste, dar îndreptat atât de direct către Carmen și către Silviu, m-a făcut să decid acolo, pe loc, să-mi recunosc falimentul.
- Nu există scuze, dar cred că există explicații pentru că ...
- Sigur! Numai că, nu vreau să le mai aud. Povestește-mi tu mai bine și nu despre reclamele la bere ...
Încep să vorbesc despre ultimele zile cu plăcerea de a rederula totul, detaliile sunt mai mult pentru mine, și-a dat seama și mă urmărește zâmbind. Continui până când golim sticlele și după ce ajungem la concluzia că imprevizibilul este întreruperea de linie care ne permite să schimbăm perspectiva, ne desprindem spre noile noastre traiectorii.
În seara asta am stabilit să mergem la Doru, ajung primul la Capitol și o aștept despachetând în gând sfârșitul zilei, când ne vom găsi în cavitatea mică, de foraminifer, unde zilele astea am început să ne împrumutăm unul altuia. Șirul se întrerupe cu o tresărire, pentru că ea coboară din mașină adresându-mi bucuria într-un zâmbet cremos. Hotărât dar mărunțel, se strecoară printre oameni cu ochii numai la mine și mă cuprinde, amestecând în clipa prezentă parfumul primei nopți. Amețit de promisiunile lui, îmi caut punctul de sprijin într-un sărut.
- Îmm ... și eu m-am gândit la tine. Totuși nu vrem să vadă prietenii tăi că îmi porți rujul, cu toate că ... îți stă chiar bine.
Mă șterge cu atenție și îmi cere același lucru, după care se lasă purtată la braț cu o strângere apăsată. Îi știe pe cei doi întâmplător, mai mult din vedere, în vreme ce ei o cunosc prin tot ce le-a povestit Cristina în agitația răbufnirilor ei de gelozie. Când ajungem în fața ușii mi se pare că întrezăresc o intrare în gardă și mă întreb de unde poate să vină atitudinea asta de sportiv care pășește într-o competiție.
Ne deschide Doru eliberând o rotație rapidă de cuvinte, în mare parte adresate ei, de parcă se cunosc bine și nu are rost să piardă timp cu familiarizările. Sunt sigur că nu se aștepta la primirea asta ca o răpire pe ringul de dans și își furișează uimirea spre mine.
Raluca apare din bucătărie și îl scuză pe Doru pentru încântarea extremă, se oprește în fața mea cu brațele încrucișate, plimbându-și curiozitatea de parcă ar vrea să găsească „urme”.
- Ei, da! Avem un cavaler de onoare foarte chipeș …
Am uitat complet de asta, complimentul mă amuză, îmi trec brațul peste umerii ei și o aduc mai aproape. Întreb dacă o cunoaște pe Eli și îmi răspunde că s-au mai văzut, schimbul de priviri dintre ele pare să se lege de un moment anume, pentru că își zâmbesc reținut.
- Aproape am terminat de bucătărit: Orecchiette cu cremă de ciuperci. Sper că vă este foame, pentru că nu accept refuz!
- Sigur nu vei primi unul din partea mea! Miroase foarte bine acolo …
Doru începe să râdă și desface sticla de vin alb, toarnă șprițul inegal și ne întinde paharele, invitându-ne să le ridicăm pentru prietenie. Începe o altă tornadă în amestec, îndreptată exclusiv spre Eli, ca o prezentare a vechii noastre relații de prietenie, ale căror începuturi sunt atestate documentar pornind de la prima instituție de educare și instruire – grădinița.
Discuția continuă și pe parcursul mesei, Eli se arată interesată, pune întrebări și se amuză, în vreme ce Doru scoate la suprafață tot mai multe povestioare.
- Am să îți spun una tare. Știu că probabil va veni cu un cost, dar îmi pare rău, nu pot să mă abțin:
În liceu umbla cu două în același timp, nimic spectaculos în asta, să spunem! Și de 8 martie le cumpără, pe lângă altele, lenjerie intimă. Le-a luat și mamelor eșarfe. Totul împachetat frumos, fiecare în pungulițe separate, la care le-a pus semn. Numai că înainte să apuce să le dea vine pe la ei Ionela, o verișoară cam de-o seamă cu noi.Vlad nu era acasă și cum a văzut zuza cadourile, a început să umble ca să vadă ce este prin cutii, dar nu le-a mai pus la loc exact cum erau ... adio semne!
Și pleacă Vlad să o ia pe una din fete de acasă, flori chestii, mă rog. Îi dă și mamei cadoul și îi spune că dacă nu îi place culoarea o poate schimba. Și doamna, mulțumește și deschide ... lenjerie intimă pe grena!
Se râde cu lacrimi, rezultatul relatării acestui moment este întotdeauna același. Atunci când l-am trăit am simțit că mă lovesc zeci de ciocane, fix în moalele capului. Am rămas toți uluiți în holul de la intrare, iar eu simțeam că urmează să mă prăbușesc.
- Și cum ai ieșit din chestia asta?
Eli așteaptă răspunsul, reținându-și un hohot de râs. Privirile toate sunt pe mine, exact ca atunci.
- Nu știu de unde am găsit puterea să dau o explicație. Am spus că cel mai probabil a fost o încurcătură la magazin, pentru că eu cumpărasem o eșarfă și am cerut să mi-o împacheteze. Cred că arătam destul de rău, mă tot încurcam în cuvinte, așa că în cele din urmă m-au crezut, sau nu ... Dar nu vă spun cât s-a tot râs pe chestia asta, sau cum mă tachina domnul Ghiorghiu. Acum vreo doi ani – cred, m-am întâlnit cu Livi în parc, era cu logodnicul ei și după ce schimbăm amabilitățile uzuale, se întoarce spre el și îi spune: „- Știi scumpule, el e tipul care i-a oferit mamei lenjerie.”
- Ce neelegant, ar fi putut să îi spună pe urmă.
- Ei, nu a fost o răutate cu totul gratuită, Ralu.
Îmi caută privirea, totuși la noua curiozitate nu am de gând să răspund și aduc în discuție nunta, ca pe cea mai sigură retragere, nu dau greși pentru că subiectul se dezvoltă serios și pare inepuizabil. Este plăcut să privești din plan secundar planificările și preocupările altora, toată frumusețea de detalii care trebuie organizate și pregătite în derularea unui astfel de eveniment. Sunt foarte entuziasmați și fericirea lor nu sare peste niciun amănunt, s-au decis ca toate hotărârile, indiferent de importanța lor, să le ia împreună. Ascult, particip cu întrebări, aprob politicos, dar în cele din urmă ajung să planez peste întreaga discuție și o caut pe Eli prin semnale discrete. Cu bărbia ușor ridicată urmărește explicațiile lui Doru, încurajându-l prin întreaga ei atenție – alege să nu îmi răspundă.
Telefonul meu sună pe undeva, Raluca se ridică și mi-l dă de pe măsuța de cafea. Este mama, nu reușesc niciodată să o caut atât de des cât consideră ea că ar fi necesar.
- Da.
- Ghici ce: sunt la Tatiana și în drum spre ea te-am văzut din mașină... Erai cu o domnișoară.
- ....
- Luna asta nu cred că ne-am văzu de două ori. Acum că știu motivul, mi se pare scuzabil.
- Știi că exagerezi.
- Nu sunt așa de sigură. Te aștept să ne vizitezi – VÃ aștept.
Confirm că am să trec, alunecând peste orice ar putea fixa o înțelegere și după ce o asigur de alte câteva lucruri pe care ea le consideră foarte importante, mă scuz cu faptul că sunt la masă.
În tot acest timp cei trei au zâmbit prin farfurii sau pahare, Doru se interesează de mama și apoi reia discuția despre nebuniile pe care obișnuiam să le trăim la grămadă, în mica și însorita lume a cartierului.
Înnoptarea ne-a convins că trebuie să plecăm și cu toate împotrivirile viitorilor soți am reușit să ne strecurăm înapoi în povestea noastră. Jos, o răcoare cu miros de frunze mă face să zâmbesc, mâna ei îmi trece prin păr și se oprește pe ceafă, ancorând un sărut. Îmbrățișarea umbrelor se intersectează cu câteva desprinderi și lumina galbenă ne desenază peste toamnă.