MEANDRE 13-curiozități feminine

Doamna Bucur a fost tot timpul în sală dar preznța ei nu s-a simțit în niciun fel. Era ca o elevă, alături de ceilalți copii.
A intrat directoarea. Copiii s-au ridicat în picioare și ea i-a îndemnat să ia loc.
-Știu că a sunat de recreație și abia așteptați să ieșiți.
Din „turma” aceea tânără s-a auzit un „NUUUU!”, prelung.
-Știu că domnul Mihăilescu vă spune povești frumoase dar acum am de făcut câteva precizări pentru desfășurarea programului de bacalaureat.
Mihai a cerut permisiunea să iasă și a închis ușa, cu grijă, în urma lui, urmărit de ochii câtorva dintre elevii claselor terminale.
Așteptarea îl adusese la situația în care se comporta ca un soldat sau ca un pușcăriaș care tăia zilele din calendar, așteptând împlinirea celor șase luni, care aveau să îl apropie, sau nu, de împlinirea dorinței de a reâmbrăca haina militară.
Într-o zi a venit directoarea la în birou la contabilitate și i s-a adresat, nervoasă:
-Domnule Mihăilescu, de mâine de dimineață, sunteți detașat la controlul financiar intern, la centrală.
Apoi, aparent fără legătură cu subiectul, a continuat:
-Asta este soarta liceelor industriale, să fie la cheremul diverselor centrale, din diverse ministere. Nu poți conta pe un om că pac!, îl detașează centrala.
Mihai a tăcut. Ce era să spună? Poate că schimbarea activității avea să îl facă să simtă mai puțin intens greutatea trecerii timpului.
Mariana nu era încântată deloc. El decisese să nu mai meargă cu mașina la serviciu, decât în situații de mare nevoie din cauza raționalizării benzinei. Distanța din Drumul Taberei până la Gara de Est era de aproape duăzeci de kilometri, așa că mergea cu transportul în comun.
Dimineața, când pleca la serviciu, întâlnea oameni care alergau spre gară, așa cum el alerga, ca pe vremuri spre o altă gară. Viață de navetiști!
Pe vremea aceea, aproape în fiecare zi, îl vedea pe Neluțu, bărbatul Teodorei, că alerga spre același tren cu el. Nu era sigur că îl cunoștea sau că îl mai ținea minte. El mergea cu același tren cu Mihai și cobora cu o stație înaintea lui. Seara, el era în tren și îl vedea la peron, cum urca și el.
În vremea când lucra la IAS, și el lucra pe aceeași rută. Se întâlneau în autobuzul de transport interurban.
Acum îl vedea dimineața, din nou, pe același trasee cu el, coborând la aceeași stație. El mergea la gară, Mihai mergea, pe jos, spre serviciu, încă câteva sute de metri.
Ce ciudat i se părea! Drumurile lor s-au intersectat mai mereu. Era elev în școala militară și făcea practică la un regiment, la Timișoara. La același regiment el își satisfăcea stagiul militar, obligatoriu, ca militar în termen. Dormitoarele lor erau despărțite doar de un perete. Într-o sâmbătă, când Mihai se pregătea să iasă în oraș în învoire, a văzut-o pe Teodora la poarta regimentului. O clipă a avut o speranță, dar venise la el, la soțul ei. Ea nu l-a văzut dar nici el nu i-a adresat nicio vorbă. Așa este viața! Uneori are niște ciudățenii pe care nu le înțelegi. Totuși, înainte de a se însura cu Mariana, a mai sunat-o odată pe Teodora:
-Sărut mâna!
-Bună!
-Te-am mai sunat încă odată să îți spun că vreau să mă însor.
Liniștea de pe rețelele de telefonie era întreruptă doar de niște interferențe.
-Casă de piatră!, i-a spus, cu voce, forțat veselă, după o tăcere prelungă.
Și ce dorea să-i răspundă? Să-i spună că îl lasă pe acela și că îl ia pe el? Poate că ar fi făcut-o dacă l-ar fi iubit cu adevărat. Poate că a fost educată să rămână lângă bărbatul ei, orice s-ar fi întâmplat. Poate că dorea ca tatăl copilului ei să fie alături de copil.
Și-a amintit că tatăl lui, undeva într-o gară, a rostit, la plecarea ei, pe o scară de tren niște cuvinte pline de speranță și năduf:
-Și totuși vei fi nevasta lui!
Vorbe de părinte necăjit, care și-ar fi dorit ca fiul lui, unicul său fiu, să se însoare cu fata pe care o iubea din copilărie.
În vremea aceea publica poezii și proze prin tot felul de reviste de prin țară, de pe la Timișoara, Oradea, Iași, Brașov, Cluj.
La o revistă din Oradea, cu un nume frumos,”Þara visurilor noastre”, trimesese o proză care se numea „Then Years after”, adică după zece ani. Imaginase o revedere cu ea, fiecare după un mariaj eșuat, fiecare cu câte o fetiță de mână. Ei, vise de puști!
La centrală, l-a primit contabilul șef, unul Nicolaiciuc, și i-a spus că avea mare nevoie de el dar, pentru început, să lucreze ca ajutor al șefului de birou contabilitate.
În birou lucrau douăzeci de fete și, singurul bărbat, șeful. Mihai a primit un birou, în spatele încăperii. Nu i s-a repartizat nicio lucrare anume. Fetele lucrau fiecare felia ei, necunoscând altă secțiune, iar el lucra ca joker, pentru înlocuirea lor atunci când nu erau prezente sau punea umărul la câte o lucrare întârziată... Mai avea, ca sarcină, întocmirea și verificarea de „carte mare”, o chestie contabilă, necesară ca instrument de verificare, analiză și raportări.
Era interesant să ai tot timpul sub ochi douăzeci de femei de vârste și situații sociale diferite:o băbuță, în prag de pansie, doamna Sărățeanu, veșnic pusă pe glume, o doamnă ce-și iubea cățelul la nebunie, o alta care avea un amant ofițer de pompieri, cu care se vedea aproape zilnic... Numai Nuți nu era căsătorită. Veșnica lui dorință de a observa și a asculta era pe cale să fie satisfăcută pe deplin. Dacă nu ar fi știut că Nuțica are și doi copii, la cele circa patruzeci de kilograme ale ei, ar fi crezut că este o elevă de gimnaziu. Pentru că a fost mereu un bun ascultător, și , de regulă, bărbații sunt confidenți de încredere, a devenit depozitarul secretelor celor douăzeci de femei, dar și sfătuitorul acestora.
Era alături de ele: îngrijorată că nu i-a venit ciclul, geloasă pe amant, supărată că a bătut-o soțul, temătoare pentru sănătatea unui părinte bătrân și bolnav. Toate aceste probleme ale lor îl ajutau să mai uite din problemele lui.
Atitudinea inflexibilă și din ce în ce mai distantă a Marianei îl oprea să mai facă pași spre o apropiere fizică. Eschivele, mai mult sau mai puțin delicate, refuzurile directe, însoțite de cuvinte cazone, îi tăiau dorința de apropiere. Sau poate își căuta scuze?
Ajunsese la nivelul la care, într-o noapte, ca atunci când era militar în termen, să aibă un vis erotic încheiat cu o ejaculare tumultuoasă. Ce senzație neplăcută! Atunci, în toiul nopții, s-a strecurat, tiptil, din pat și și-a spălat pijamaua.
El era conștient că și nici nu a fost vreodată un bărbat frumos, ba chiar, se putea spune, nici comun.Urâțenia lui nu era evidentă, dar vaga asimetrie a ochilor, o deviație de sept nazal și buza superioară cam subțire, puteau duce la gândul că tipul ara cam urâțel.
Complexul acesta l-a avut de mic, dublat de timiditate, așa că a trebuit să compenseze prin atitudine și discurs.
Într-o zi, amanta pompierului, Mica, l-a surprins cu o întrebare:
-Domnul Mihai, îți mai amintești cum a fost când te-ai culcat cu prima femeie din viață?
L-a șocat întrebarea, a stat puțin să-și revină din uluială și i-a răspuns:
-E important să știi chestii așa intime despre mine?
-Pe toți bărbații cu care am făcut sex i-am întrebat, și toți mi-au răspuns.
-Să înțeleg că asta ar fi o propunere?
-A, nu!- A răspuns ea, repezit, înroșindu-se. Nu m-am exprimat chiar corect. Am vrut să spun că i-am întrebat pe toți bărbații de care am fost mai apropiată emoțional...
-Mica, tu chiar vrei să știi chestii de genul acesta?
-Da! Sunt curioasă! Cu atâtea femei în birou, nu te-ai manifestat cu nici un fel de apropiere de vreuna dintre noi și, slavă Domnului, sunt ceva disponibilități...
-Poate că am făcut-o, dar sunt un tip discret...
-Rari sunt bărbații discreți. De obicei, la primul pahar de vin, când sunt în „haită”, încep să povestească și ce nu au făcut.
-Observația ta mi se pare, pe cât de corectă, pe atât de adevărată.
Era sfârșitul programului și cobora cu Mica, pe scări, spre ieșirea din fabrică. Ea îl prinsese de braț, fără ostentație, ca între colegi. Cocheta cu gândul că este o femeie care arată bine, este măritată și abordabilă.
-Ei bine, ne oprim la o cafea și-ți voi povesti, dacă nu ai luat foc...întrebă Mihai.
-Cum adică, dacă nu am luat foc? Ce vrei să spui?
Am vrut să te întreb dacă nu-ți vine pompierul.
-Azi nu vine, e cu nevasta la socri.
Au intrat la o terasă, lângă gară și au comandat două cafele și două pahare cu apă minerală. Mihai a privit-o din spate, în timp ce ducea tava la masă. Nu era de lepădat, arăta bine, chiar putea fi un „trofeu”.
A așezat cafelele și apa și s-a așezat, cu încetinitorul, parcă, privind-o cu încetinitorul, de sus și până jos, de parcă privirea i-ar i fost o mână fierbinte. A intrat pe terasă o țigăncușă cu flori, căreia el i-a făcut semn, să se apropie, a cumpărat toții trandafirii din brațele fetei și i-a oferit Micăi. Ea și-a oprit pentru câteva secunde privirea aceea, verde și fierbinte, în ochii lui:
-Să nu-mi spui că...
-Nu! Încă nu spun nimic pentrucă ești ocupată...
Și-a așezat picior peste picior urmărind privirea ce-i mângâia pulpele;
-Ai început ofensiva? Hai, te rog povestește-mi despre cum ți-ai pierdut fecioria!
El o privea atent la baza urechii, acolo unde gâtul este tivit cu puf de piersică. Ea l-a prins de mână și i-a spus:
-Când voi fi liberă, și nu cred că este departe clipa, ești primul pe carnețelul de bal. Acum spune! Spune tot!