poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 995 .



Casa de piatră
proză [ ]
fragment 4

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cioplitorul ]

2015-04-20  |     | 



În acel moment, claxonatul mașinii lui Tudor a întrerupt discuția, m-am ridicat îndreptându-mă către poartă, pe punte alerga Cristiana și nu mai conta nimic altceva.
- Bunicule! a venit Irina?
- Încă nu puiule, dar mergem dupa ea, am răspuns, luând decizia ce o tot amânam. - Hai cu mine! - Avem o treabă, ne întoarcem repede! le-am spus lui Tudor și Iuliei, îmbrățișându-i pe fugă. – David, ocupă-te tu de copii!
- Bine moșule, du-te liniștit.
Am urcat fetița pe bancheta din spate și în câteva minute am fost la poarta casei
lui Olimpiu. Am intrat în casă, i-am salutat pe toți, se uitau la televizor, și continuarea a rezolvat-o Cristiana sărind la gâtul Irinei: - Hai cu noi! Mi-ai promis că mergem și azi cu căluțul. Te rog! Vino cu noi!
Nu era greu de citit fericirea Irinei îmbrățișând-o pe Cristiana, - Scumpa de tine,
nu ai uitat, vin, sigur că vin, merg doar să mă îmbrac.
- Ia-ți rochia aceea scurtă, care ai avut-o ultima dată! i-am șoptit la ureche sărutându-i mâna și salutând-o cu voce tare: - Sărut mâna Irina!
A ieșit din cameră mergând să se îmbrace, nu știam dacă a înțeles rugămintea mea, m-am așezat, cu Cristiana pe genunchi, schimbând câteva vorbe cu Olimpiu și cu soția lui. Erau oameni de mare calitate, el era medicul meu curant, îmi știa trupul la fel cum îl știam eu, iar Mihaela, fiind profesoară la școala din sat avea o afinitate pentru mine, ca fost dascăl. S-au cunoscut în facultate, s-au căsătorit, și Olimpiu a venit după Mihaela, în zona ei.
- Cu ce să te servesc? m-a întrebat Mihaela.
- Mulțumesc! Acum m-am ridicat de la masă, tocmai când a venit îngerașul ăsta. Știi ceva…îmbrăcați-vă și haideți toți la noi, ziua asta superbă… nu vă las să stați în casă, hai, ies să fumez o țigară, și vă aștept pe toți. Hai Cristiana! așteptăm afară, până ce fumează bunicul, se îmbracă toată lumea.
Am ieșit pe terasa din fața casei, bucurându-mă de ultimele întâmplări, speram ca Irina să iasă prima din casă, așa a și fost, era îmbracată cum i-am cerut, fermecătoare ca de obicei, avea și o sacoșă cu ea, - Þinuta de călărie, mi-a răspuns întrebării din privire, a luat-o pe Cristiana în brațe ascultând dojeneala blândă din cuvintele mele: - Cum poți să nu-ți vezi tablourile chiar și numai o zi? E ca o renegare! Nu cred că ești împăcată în felul ăsta.
- Pssst! Mă cerți altă dată, nu cred că trec așa ușor peste faza negării, știi că nu e ușor, sunt și eu ca toți oamenii.
- Dacă nu-ți vezi tablourile, nici nu vei trece, să fii convinsă de asta, nu ți-ai dorit să le vezi?
- Ei nu…Cum Dumnezeu, nu știu ce m-a oprit.
- Săptămâna viitoare nu mai pleci de la noi, a venit și David, te muți în camera de sus!
- De aceea mi-ai spus să mă îmbrac cu rochia asta…și zâmbetul ei frumos a făcut afirmația aproape inofensivă.
- Oare? Doar pentru asta?...
Au ieșit și Olimpiu cu Mihaela, au încuiat ușa, au mai dat o privire în jurul casei și am urcat toți în mașină. Olimpiu stătea în față, lângă mine, Irina o ținea în brațe pe Cristiana, iar Mihaela lângă ea, în spate. Am ajuns repede, Irina a coborât, și trasă de mână de Cristiana, a pornit pe punte. David, singurul nerăbdător să iasă înaintea noastră, le-a întâmpinat pe amândouă, a vrut să o ia în brațe pe Cristiana, dar s-a trezit cu un refuz total. - Vreau să merg la căluț, lasă-mă. Hai Irina!
- Puiule, stai să salut și eu oamenii, mă schimb, și apoi călărim până deseară, cât vrei tu.
- Bine…Irina…
- Sărut mâna! Trebuie să fiți Irina, pictorița celor douăsprezece tablouri.
- Irina Urcan, a spus, întinzând mâna. Sunteți David, bunul prieten al lui Cristian, mi-a vorbit foarte mult de dumneavoastră.
- Haideți la masă cu noi, să-mi cunoașteți familia, fetele mele. - Irina Urcan, pictorița, a prezentat-o David, soția mea Claudia și fiica mea Maria. Luați loc!
- O răpesc câteva minute, nu vă supărați, trebuie să-și revadă tablourile, sunt două zile de când le-a lăsat aici. Hai Irina! și am întins mâna fără a aștepta același gest.
S-a ridicat și m-a însoțit către casă, nu atât de fremătătoare cât mă așteptam eu.
- Sper să-ți mai placă…te simt cam străină…nu mai pleci de aici, nu de mâine, de azi te muți în camera de sus!
- Bine Cristiane, stai să le văd.
Am deschis ușa casei, a pășit înaintea mea, s-a apropiat de fiecare tablou în parte, s-a uitat câteva secunde, a trecut mai departe, s-a apropiat de portret, apoi a revenit așezându-se pe fotoliul ei.
- Dă-mi o țigară! Sunt frumoase, foarte frumoase, cred că aici sunt mai frumoase ca în orice alt loc. Am făcut o treabă bună. Ai dreptate, simt dorința de a le vedea cât mai mult timp. S-ar putea să rămân aici pentru o vreme. Ești un prieten deosebit. Casa asta e menită prieteniei.
- Irina, zilnic va trebui să le privești, atât cât te vor captiva, vei reveni de mai multe ori pe zi la ele, vei desluși misterul lor, vei pleca nedumerită, iarăși vei încerca să înțelegi și când vei fi vindecată de negarea lor, vei putea să începi să te gândești la alte picturi.
- Bine Cristiane, pe seară mergem să-mi aduc câteva lucruri, vorbesc cu Olimpiu, va înțelege, și mă mut la tine, la voi, în Casa de Piatră.
- Va fi bine, crede-mă, ești o regină fără curteni, ai nevoie de împărăție.
Am cuprins-o delicat în brațe, temându-mă parcă să nu-i declanșez schimbarea hotărârii de a reveni în împărăția Casei de Piatră. Ne-am întors la masa de pe terasă, i-am umplut un pahar cu cidru de mure, și un bol cu boabe, coapte și aromate. - Astea le-am cules ieri, mâine merg iarăși, și ai să vii cu mine, poate vine și David, dacă nu are alte treburi.
- Mâine nu pot să vin, le duc pe fete acasă, la oraș, dar vara e lungă…
- Claudia, rămâneți și mâine, mergem cu toții la mure, va fi mult de umblat, dar pe seară vă duce David acasă. Mâncăm acolo în câmp, luăm tot ce ne trebuie, va fi minunat.
- Hai mamă să rămânem, te rog! a încercat Maria să o convingă pe Claudia.
Irina îi atrăgea atenția tinerei fete prin frumusețea ei și prin frumusețea tablourilor din casă.
- Nu se poate, știi că trebuie să merg la serviciu, am atâtea de făcut, ajungem târziu, și voi fi obosită, nu se poate!
- Lasă-mă pe mine aici, mergi tu cu mașina noastră și mă aduce mâine seară tata cu mașina lui Cristian.
- Nu mâine, stai mai mult, să vezi ce întâmplări minunate se vor petrece aici, în fiecare zi vom fi foarte ocupați, vom avea de lucru tot timpul.
- Cristiane, iar începi?...are de învățat, anul viitor are examene grele, las-o în pace, nu-i mai băga în cap filozofiile tale.
- Claudia, fata asta va reuși în viață, mai ușor, dacă nu o vei mai dădăci atât.
Mai are suficientă vacanță, poate să rămână o săptămână, aici e tatăl ei , David, nu îi poate face decât bine șederea aici.
- Las-o Claudia, va face mișcare, va munci, și apoi va studia, are timp, a încercat și David.
- Are dreptate Cristian! Las-o Claudia, e în vacanță, a intervenit Mihaela.
- Dar abia am sosit de la mare, două săptămâni s-a odihnit, are mult de învățat, nu are timp de pierdut.
- Claudia, e prea devreme să înceapă în forță, are timp destul, ea oricum e foarte bună, pas cu pas, îmbinând munca și relaxarea. Poate să ajungă la anul extrem de obosită, chiar în preajma examenelor, las-o o săptămână aici!
S-a gândit preț de câteva secunde, s-a uitat la David, apoi la Maria, și în cele din urmă a acceptat cu sufletul neîmpăcat: - O ții câteva zile și mi-o aduci acasă.
- Mulțumesc mamă, ce mult mă bucur că mă lași!...
- Măi copii, lăsați-o și pe Cristiana o săptămână la mine, vor avea grijă Maria și Irina de ea.
- Rămâi Cristiana? a întrebat, de dragul întrebării, Tudor.
- Rămân, sigur că rămân, dar azi nu mergem cu căluțul?
- Ai dreptate Cristiana, merg să mă schimb, Tudore pune șaua pe căluț, vin imediat.
Și-a luat sacoșa cu hainele de schimb, a intrat în casă, întorcându-se după zece minute în costum de călărie veritabil, cu niște cizme ușoare în picioare, pantaloni strânși pe pulpă, jachetă subțire, toate de culoare maronie, și părul adunat sub o șapcă adevărată de jokeu. Calul era pregătit, s-a suit în șa cu ajutorul lui Tudor, a prins-o pe Cristiana, a așezat-o în fața ei, și a pornit, elegant, la pas, îndepărtându-se de terasă. Aș fi vrut să merg pe pajiște, să le urmăresc, dar nu era cazul, mi-am zis. Le urmăream cu privirea, toți le urmăreau, au întețit ușor ritmul, au accelerat în cele din urmă, alergând, în cercuri mari, atât cât permitea țarcul.
- Cristiane, deschide-mi poarta de la vale, să mergem până în capătul pajiștii.
- Tudore, vezi că acolo la drumul din jos, e o poartă, deschide-o să poată trece! i-am spus băiatului, știind că încetineala mea ar deranja pe toată lumea.
Tudor a alergat urmărindu-le mereu cu privirea, a scos inelul de sârmă ce ținea poarta, și drumurile s-au deschis. Irina a trecut încet pe lângă el, s-a îndepărtat, pornind către capătul cel mai îndepărtat al proprietății, acolo unde râul se întorcea către pădure. Vorbea mereu cu Cristiana, se vedea asta atâta timp cât nu erau încă prea departe, s-au pierdut în zare, au revenit fericite, au plecat iarăși, și, în cele din urmă, Irina a descălecat, luând-o în brațe pe Cristiana. Erau aproape de terasă, a mângâiat căluțul cu o mână, a apropiat-o și pe Cristiana care l-a cuprins de gât cu multă dragoste.
- Tudore, te rog ia șaua și dă-i niște apă, te rog foarte mult, mă ocup eu un pic mai târziu de el, e un căluț tare frumos.
A venit către noi zâmbind fericită, ținând-o pe Cristiana în brațe, a lăsat-o jos spunându-i mamei ei:
- Ar trebui să facă echitație, iubește tare mult caii, e un copil minunat, poți fi mândră de ea.
- Mulțumesc! Să mai crească, are unde să vină.
S-a așezat pe scaunul rămas liber, picior peste picior, arăta minunat, avea aerul distins al unei amfitrioane, o noblețe izvorâtă dintr-o stare de satisfacție și împlinire.
- Săptămâna asta mă ocup eu de ea, o să călărim zilnic, și căluțul are nevoie să fie purtat, dar căluțul ăsta nu are un nume?
- Căluțul. Așa i-a zis Cristian când l-a adus, așa i-a rămas numele. Maria, nu vrei să încerci și tu, zilele următoare? a întrebat-o David.
- Mi-e teamă, nu știu dacă aș putea.
- E simplu, ai să vezi ce frumos e, ar fi păcat să nu înveți, având minunea asta de căluț, a spus Irina. - E foarte inteligent, simte călărețul și îl ascultă cu maximă docilitate. E un exemplar deosebit. Eu merg să mă schimb, scuzați-mă, a spus Irina, ridicându-se.
- Olimpiu, Mihaela, voi nu ați văzut ultimele două tablouri, nu vreți să le vedeți?
- Ba da, cum să nu!
- Irina ia-i cu tine!
Au plecat către living, iar pe terasă discuțiile continuau: Cristiana îi explica Mariei ce frumos este să zbori pe căluț, Claudia încerca să-i explice Mariei cât e de periculos, să fie foarte atentă, David o liniștea pe Claudia spunându-i că nu e niciun pericol, și el călărește, a călărit și fără șa, o va învăța el pe Maria.
- Moșule! Vorba multă sărăcia omului și uscăciunea gurii! Hai noroc! Ia o vișinată adevărată și gândește-te că suntem gazde, merg să văd ce avem în congelator. Aprinde focul la grătar!
A intrat în bucătărie pe ușa laterală, eu m-am apucat să pregătesc grătarul, am renunțat, așteptând să văd ce carne aduce David. A venit cu un miel congelat, îl aveam de la Paști, îl pusese într-un vas mare, acoperit cu apă.
- David, lasă-mă să-l fac eu la cuptor, cu cartofi copți, grătare am tot făcut.
- Sluga ta! moșule, spune-mi ce trebuie să fac eu.
- Să cureți cartofi cam la fel de mari, și niște usturoi, mult usturoi, în rest mă ocup eu.
Atunci au apărut și Irina cu fratele ei și cumnata. Soții Urcan s-au așezat la masă, David i-a servit cu vișinată, ascultând comentariile în legătură cu tablourile.
- Cristiane, a spus doctorul, fata asta a făcut din tine un sfânt, portretul este excepțional!
- Un sfânt al locului, al văgăunei ăsteia, am spus râzând… că mai departe nu mă știe nimeni, și nici nu am nevoie.
Irina a venit lângă mine: - Mă mut în seara asta în camera de sus, am vorbit cu Olimpiu, merg mai târziu să-mi aduc niște lucruri.
- Și vei dormi cu Cristiana în cameră, cred că-ți dai seama, am spus privind-o peste ochelari și râzând de-a binelea.
- De aceea m-ai trimis să le arăt tablourile…să vorbesc cu Olimpiu, s-a prins râzând.
- Nu dragă, să aibă cu cine dormi Cristiana, la asta nu te-ai gândit.
- Dă-mi și mie un cuțit să curăț cartofi.
- Cu plăcere! și am tras sertarul dându-i un cuțitaș. Și usturoiul ăsta trebuie curățat, eu mă apuc să tranșez carnea, dacă s-a dezghețat complet.
- Am spălat bine carnea, am crestat-o adânc, apoi, condimentată și împănată cu usturoi, am așezat-o în cuptorul încins, acoperită cu ulei și stropită cu vin alb, reglând temperatura la o sută optzeci de grade și o oră jumătate timp de coacere.
- Cum vrei să faci cartofii? a întrebat Irina spălându-i, după ce, împreună cu David au terminat de-i curățat.
- Îi fierb în apă clocotită zece minute, apoi îi tăvălesc în uleiul aromat ce rămâne de la friptură și îi las la cuptor douăzeci de minute, la două sute cincizeci de grade. Vor prinde o crustă crocantă, iar în interior vor rămâne moi și dulci.
- Eu fac și mujdei la friptură, a zis David începând să curețe usturoiul.
- Neapărat, dar mai poți aștepta, este timp.
- Salată nu faceți? s-a alăturat Mihaela grupului nostru culinar.
- Ai dreptate, merg să aduc roșii, castraveți și ceapă, a spus David plecând către peșteră. - Doamne cât poate fi de frumos aici! se minuna David la întoarcere, cu aceeași uimire perpetuă, de parcă acum vedea prima dată locul.
- Facem noi salata, mergeți voi la masă! ne-a alungat Mihaela, cu orgoliu de gospodină, sau dorind să vorbească cu Irina.
- Hai moșule! lasă doamnele să stea de taină.
Ne-am așezat la masă lângă Olimpiu și Claudia, discutând despre copii, școală, sănătate, și în cele din urmă despre tablourile Irinei, unul din puținele subiecte care stârneau consensul.
- David, fata asta nici nu are la ea haine pentru o săptămână, a reluat Claudia.
- Câte are îi ajung deocmdată, o pijama îi dau eu, tricouri, mâine merg în sat și-i cumpăr tot ce-i mai trebuie, un trening și ceva albituri. Nu-ți mai face atâtea probleme! În raiul ăsta nici nu are nevoie de nu știu câte haine.
- Sigur…poate să stea goală, cum faci tu dimineața…
- Mamă!...
- Să-mi spuneți și mie ce trebuie să-i mai cumpăr Cristianei, bănuiesc că nici ea nu era pregătită să rămână o săptămână. Faceți-mi o listă, nu cred că mă descurc altfel.
Am scos carnea de la cuptor, am rumenit bine și cartofii, timp în care am păstrat carnea acoperită. I-am strigat pe toți, am așezat bucatele pe masă, stârnind aprecieri unanime.
- Voi chiar trăiți aici ca în rai! a spus Mihaela.
- Am auzit că părintele Simion a zis prin sat că suntem un cuib de cuci,
înstrăinați și fără căpătâi, am precizat zâmbindu-i Irinei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!