poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-04-20 | | - Ce e aia iubire de sine, Mihai? Cum să mă iubesc pe mine? Nu iubesc eu oare destul pe toată lumea? Spune-mi Mihai! Ce dracu să mai fac, sunt absolut disperată. Hai noa’, nu înțeleg ce tot ziceți voi. Nici tu, nici Andrei. Ce e cu voi, mă oamenilor? Oare chiar nu pricepeți…uhh, hâc! Voi ăștia… Vocea Angelei suna la receptor, într-un mod sacadat, era răgușită, însă la un grad ce-l depășea pe cel simpatic, amuzant și plin de farmec. Glasul Angelei are o tonalitate ce aduce cu un dangăt de clopot din vechime, nu răsună amplu și plin, ci parcă e spart, neterminat, iar terminațiile sunetelor ce învelesc cuvintele fetei, sunt cuvinte pe care aproape că le urlă în telefon, e o vibrație pe care eu o i-o recunoșteam, o tristețe disperată duioasă, însă perfect umană. Un fel de plâns nemărturisit, un sufix emoțional de un dramatism greu de disimulat. - Ce e cu voi măi!? Eu am un suflet bogat, eu chiar iubesc florile, animalele și oamenii, pe toți vă iubesc, tâmpiților! Ce e cu voi? Nu am apucat nici să spun măcar „salut”. De la celălalt capăt al firului, o voce plânsă cu accente dramatice, mă răscolea pur și simplu. Era atâta strigăt, Doamne! Era durere pură. Nici nu am apucat să răspund ceva, să schițez un început de conversație, căci vocea mi-a tăiat-o din prima: - Mie să nu-mi umbli cu brașoave Mihai, te rog, spune-mi direct. Cum să mă iubesc? Chiar nu am știut…hâc, pe cine să sun…și acum uite…iarăși am băut. E normal? Și să fumez! Ce persoană e aia care bea și fumează? Nu e bine… - Angela, stai! Te rog, prima oară liniștește-te…să-ți spun ce și cum. Stai puțin. Încercam să trag de timp puțin, să o liniștesc cumva, să am timp să îi răspund corect. Sincer, mă luase prin surprindere întrebarea ei. Nu doream decât să ajut, dar eram buimăcit. Știam undeva adânc în mine că o întrebare sinceră, presupune un răspuns de același calibru și sinceritate. Doar că, în mintea-mi instantanee nu era doar unul, erau mii de astfel de răspunsuri și toate se înghesuiau în mintea-mi deodată. Argumente, cazuri ale altora, exemple pe care toate voiam să i le dau Angelei. Să vadă cumva, să știe. Simțeam o compasiune fantastică. O iubeam, ce naiba?! Era prietena mea. Era duminică. Diana, partenera mea de viață, tovarășa și iubita mea, m-a privit cu curiozitate, în acea zi de odihnă, stăteam întinși unul lângă altul, zăbovisem la o emisiune la TV, care sincer nu mă prea interesa. Era cu cimitire, cu intrigi și nebunia românească, umană obișnuită. Pierdusem de ceva ani, obiceiul de a mă mai uita la televizor. Eu, vroiam doar să fiu lângă ea, să o miros, să o simt. Pur și simplu, vroiam să-mi petrec puțin timp cu ea. Ne iubim frumos, deja de câțiva ani buni. Din privirea ei întrebătoare am citit mirare. Dar glasul Angelei însă, de undeva din telefon, glasul ei răsuna ușor dogit și imperativ, cerând cu insistență: - Unde ești, de ce nu ne putem vedea? Vreau să vorbesc cu tine, înțelegi? Recunosc că eram încă stupefiat, la serviciu, ne mai întâlneam din când în când pe holuri sau prin vreun birou sau altul. Zulufeii ei blonzi și aerul vesel ce-l degajă, m-au atras din prima. Angela e o femeie frumoasă foc, are acel vino încoa’, pur și simplu, prezența ei stârnește, adică, mă rog, știi ce vreau să spun. Nu e vorba doar de mine, ci de orice alt bărbat. E o femeie foarte atrăgătoare și plină de spirit, când intră într-o încăpere, mersul zvelt, statura ei înăltuță, fundul bombat, picioarele lungi, dar mai ales poziția umerilor dreaptă și mândră, indică prezența unei leoaice sexy. Această femeie, luminează încăperea precum o candelă. Mie mi-a plăcut din prima, însă dincolo de aparenta ei siguranță de sine, am simțit din prima clipă și o mare durere, foarte abil ascunsă. Nu știu de ce, nu am putut niciodată afla de ce simt așa de iute oamenii. Le simt energia vitală, dar și potențialul lor cel mai înalt. Efectiv simt energia lor. Iar Angela, este foc și pământ. Arde plenar, dar și ascunde taine nemărturisite, afunde. - Sunt cu Diana, ne uităm amândoi la televizor. Nu pot veni acum, dar te rog, spune la telefon, dacă e ceva cu ce pot eu să te ajut. Am simțit un mic regret, o ezitare a glasului ei în receptor. - Ah, scuzați-mă, nu am vrut să…totuși, te rog, spune-mi sincer Mihai, cum să mă iubesc pe mine? Ce e aia, e ceva ce eu pot face, în acest sens? Uite, sunt la prietena mea…știi tu…cea care stă lângă tine, acolo…cred că dacă ai putea ieși în geam, m-ai vedea. Iartă-mă, am băut vreo patru beri, huh! - Realmente Angela, nu pot. Te rog să nu te superi… - Ah nu, nu e aia…nu mă supăr…scuză-mă tu că sun așa, nu am știut realmente pe cine să sun. Tu ești ăla bunul. Numai tu poți răspunde la întrebarea mea. Te rog…ești un om blând, numai tu poți înțelege. - E o întrebare grea, Angela. Pentru început vreau să te rog să îmi promiți ceva, vrei? Haide! Uite, eu îți pot zice un răspuns la întrebarea ta, “cum să mă iubesc pe mine însumi?”, dar acel răspuns este doar răspunsul meu…pricepi?! Eu nu pot răspunde în locul tău. Ce mă întrebi tu, e cea mai mare întrebare posibilă ce un om merită să-și pună, întrebarea ta ea e identică cu cealaltă întrebare fundamentală, “Cine sunt eu?”. Ambele întrebări sunt, de fapt, una singură. Atunci când te iubești pe tine însuți, ești acasă. A-c-a-s-ă! Așadar, atunci știi cine ești. Doamne, ce întrebare mi-a sosit din neant, prin gura Angelei. Vroiam să-i spun, că a te iubi pe tine nu este o tehnică, nu e nicio repetiție sau vreo prescripție din vreun manual de utilizare. A te iubi pe tine însuți nu seamănă cu un meniu ce-l alegi când ești la restaurant. Nu este nicio tehnică din lume cum să o faci. Se înghesuiau în rostirea-mi, toate cuvintele deodată, tot rodul căutărilor mele de-o viață, toate nevoile profunde de a scoate un adevăr la iveală, într-o singură propoziție simplă, într-o singură expresie, condensată inteligibil sub forma unui răspuns fără nici un echivoc. Limpede. Mă străduiam, dar… ** Iar atunci, mi-am adus brusc aminte povestea Angelei. Îmi adusesem aminte cum Angela mi-a povestit odată, toată povestea vieții ei, dar mai ales o anumită scenă din copilăria ei. Doamne! Cum de am putut uita?! Mi-am adus aminte de Angel. Părinții lor aveau de săpat în mica grădină, ce o țineau cam la două sute de metrii de apartamentul lor modest, situat la etajul doi al blocului muncitoresc în care locuiau toți patru. Tatăl lor se ocupa cu ceva afaceri din domeniul exploatării lemnului. Mama era casnică. Angela avea atunci șase ani, iar frățiorul ei, Angel, doar doi. Un copil cu părul creț blonduț, un copil vesel, cuminte dar totuși năzdrăvan, ce mai, un îngeraș de copil. Știi tu, așa cum sunt copii la doi ani. Era duminică, cam pe la ora dimineții. Soarele pătrundea cu sfioșenie printre sălcile din jurul blocului, razele sale erau asemănătoare cu niște sulițe luminoase ce străpungeau o perdea verde în blânda adiere a vântului. Fetița se juca frumos cu păpușile ei în camera mare, le aranjase frumos, ca și cum toate patru ar fi servit ceaiul, își imagina cum ele puneau la cale vreo nouă lansare de modă, sau un nou spectacol. Păpușile erau atât de vii, jocul era atât de realistic, Doamne! Întreaga atenție e fetiței era concentrată pe acțiunea jocului. Părinții ce acum săpau printre straturile de salată și morcovi, îi spuseseră să fie atentă la casă dar mai ales la Angel, căci era năzdrăvan tare copilul acesta, ce mergea de-a bușilea și se cățăra peste tot, scormonind în vesela mamei din bucătărie, sau făcând câte o mică prostioară, pe undeva prin casă. Micuțul era în general cumințel, dar azi, o tainică chemare parcă-l chema undeva. Cu ochișorii lui iscoditori, văzu fereastra de la bucătărie, păsărelele ciripeau și se hârjoneau pentru firmiturile de pâine lăsate în mod expres, acolo de către chiar mama, căci ea iubea tare vrăbiile și păsărelele. Copilul năzdrăvan se cățără pe scaun, iar după aceea, mai departe pe masă, iar de acolo se puteau vedea mai bine micile animăluțe, se putea auzi mai clar ciripitul vrăbiuțelor vesele. Uau, ce miracol! Copilul căzu ca un bolovan. Căderea îi fu oarecum oprită de tufele de trandafiri din fața blocului, plantate culmea, de către mama, toamna trecută. Petalele albe ale trandafirilor se coloraseră cu sângele copilului. Era sânge peste tot, asfaltul din fața blocului, acolo unde copiii desenaseră deunăzi un șotron cu cretă colorată, arăta acum cam ca și o scară tâmpă, pe care masa diformă și lipsită de viață, plină de sânge, încerca zadarnic să suie înapoi scara timpului. Copilul mort zăcea pur și simplu, undeva între cifrele trei și șase. Totul se petrecu cu repeziciune, Angel nici măcar nu a icnit, era ora aia fatidică în care nu era nimeni atent, nimeni nu ședea de data asta, pe banca de la intrarea blocului, acolo unde de obicei mai ședea nenea Ilie, vecinul de la trei, un bătrânel cuminte ce își fuma pipa afumată de timp. Azi nu era nimeni pe bancă. Ceva totuși s-a petrecut, dar undeva între straturile de ceapă, o săpăligă a căzut brusc, culcată între straturi, fără control. Mama lăsase să cadă mica săpăligă și alergă disperată spre bloc, era parcă un presentiment, poate că există un înger al mamelor, poate teama că își lăsase copiii nesupravegheați, poate destinul ce bătea în țeava realității, cine poate știi cu exactitate. În orice caz, simțea că se întâmplase ceva cumplit. Când se apropie mai mult de intrarea din fața blocului, un urlet sfâșietor, de fiară sălbatică, răzbătu din pieptul mamei. - Aiiiiiiiiiiiii! Auăleu, vai de mineeeeeeeeee! Săriți! Era o chemare disperată, aproape inumană tăie aerul dimineții unei duminici ce până în urmă cu câteva secunde părea perfectă. Căzu în genunchi, luă căpșorul spart cu rămășițele de creier și fragmente de os, ce zăceau împrăștiate pe caldarâm. - Dumnezeule mare și bun aiiiiiiiiiiiiiiiiiaaiiiiiiiiiiiiiiiiii! Tatăl urcă iute ca să verifice și celălalt copil, care rămăsese sus, în camera mare. Acolo, Angela, se juca cuminte cu păpușile ei, doar când auzise strigătul acela cumplit al mamei, se opri încremenită. Inimioara ei se opri parcă dintr-o dată, tatăl se uită ca un vultur la ea, o scutura de umeri. - Unde e Angel?! Unde e copilul, tu? Urlă el ca un bezmetic, parcă scos din minți. Nu-și dădea seama că a prins propriul copil cu ambele brațe puternice, și-l scutura ca un disperat, cu plină forță. - Unde e fratele tău, ce-ai făcut cu el? În acel moment, sau poate după aceea, cine poate știi cu exactitate, poate undeva în răstimpul înmormântării, sau poate mult mai încolo, Angela a simțit în stomac un ghem de durere, de panică, înțelesese cu mintiuca ei de șase ani, toată greutatea a tot ceea ce se întâmplase. Tot ceea ce fetița blondă și cu ochi altădată vioi, veseli, dar acum mari și triști, a putut pricepe, a fost; - E vina mea! ** - Mihai, te rog…eu iubesc pe toată lumea, toate animalele, toate plantele. Spune-mi, ce e aia să te iubești pe tine? Coachzen 20.04.2015 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate