III

Noaptea părea ca de Cola, cu punctulețe străvezii care-i făceau cu ochiul. Octavia se-mpiedică de o groapă și căzu de-a berbeleacul în șanț. Începu să râdă în hohote, de parcă făcuse ceva amuzant, iar prietenii ei râdeau alături de ea. De fapt, râsul isteric era nebunia finală a eșecului. Octavia privi cerul și zâmbi. Închise ochii și așteptă să moară, acolo, în mizerie și rătăcire, numai să moară odată. Nu reuși, stomacul reamintindu-i clar că e în viață. Vomă pentru a treia oară în seara respectivă, de data asta doar flegmă și fiere.
Își înăbuși un nou hohot de râs, încercând în același timp să se ridice. Nu-i merse figura, dar reuși să se facă de râs. Un bărbat oarecare se oprise la marginea drumului și o privea. Curios, pe chipul lui nu se citea nimic, nici compasiune, nici dorință, nici măcar un minimum de interes față de ea. Părea că privește o masă informă de căcat, așteptând să se descompună și să pută îngrozitor.
– Ei?! Mă ajuți sau o să te holbezi la mine toată noaptea?
Bărbatul continua să o privească fix, fără reacție, iar Octavia simți un fior pe șira spinării. Ceva nu era în ordine cu el, iar asta o determină să se trezească brusc din beție.
– Bine, șefu', am înțeles aluzia. Mă ridic acum, mersi oricum.
Octavia se ridică greoi, se șterse de praf, mâzgă și alte rahaturi și privi în jur. Nu era nimeni. Ce dracu', o iau razna? Prea multă beutură strică, asta-i clar.
Într-un final și spre surprinderea ei, Octavia ajunse acasă. Aruncă cheile pe undeva pe covor, la fel făcu și cu haina și sandalele, apoi se prăbuși ca o clătită pe canapea. Camera era un carusel nebun, înfricoșător, dar Octavia înțepenise într-o poziție nefirească, într-un timp al nimănui. O lacrimă rătăci pe obrazul stâng, încercând să-și adune prietenele în același loc al rușinii. Nu reuși, iar Octavia deschise ochii. Tavanul era alb, lăptos, lipsit de pete, lipsit de dureri, inuman prin esența sa instantanee. Ce am ajuns, Dumnezeule, nu mai suport nebunia asta cretină, N-O MAI SUPORT!!!
Se-mpletici până la bucătărie și, cu chiu, cu vai, reuși să pună pe foc un ibric pentru cafea. Noaptea era calmă, dureros de calmă. Octavia ar fi vrut ca măcar noaptea s-o înțeleagă, măcar noaptea să urle prin voci diverse de oameni, câini și fantome ale trecutului. Dar rămase cu iluzia unui mâine și cu spaima unui astăzi.
– Îmi pui și mie un pic de cafea?
Octavia se trezi instantaneu, ca și cum ar fi fost pălmuită zdravăn. În fața ei, pe scaunul de lângă ușa bucătăriei, se afla bărbatul pe care-l văzuse mai devreme. Pe care a crezut că-l văzuse mai devreme.
– Ce cauți aici? Cum ai intrat aici?
Bărbatul o privi, dar cu aceeași lipsă de reacție, cu același chip lipsit de emoții. Profitând de șocul femeii, acesta opri aragazul și turnă cafeaua în două căni. Puse una în fața Octaviei și se așeză la locul său.
– Ieși afară sau chem poliția! Nu m-auzi?
– Stai jos, dragă Octavia, nu trebuie să țipi în halul ăsta, riști să trezești vecinii.
Octavia era furioasă dar, spre surprinderea ei, frica dispăruse. Se calmă brusc, se așeză pe un scaun și luă două guri de cafea. Nu, nu există aici, de fapt eu visez. Probabil sunt în șanțul în care am căzut mai înainte, sunt în comă sau chiar am murit.
– Ce vrei de la mine? Și de unde mă cunoști?
Bărbatul schiță un surâs în colțul buzelor, ca o recunoaștere subtilă a unei situații inerente. Sau ca și cum această scenă era mult prea cunoscută.
– Octavia era o fată drăguță, calmă, mereu zâmbitoare, ca un ghiocel în mijlocul zăpezii de martie. Octavia stârnea pasiuni, admirație, era o persoană pe care te puteai baza, pe care o puteai considera o bună prietenă la cinci minute după ce o cunoșteai... Tu, în schimb, nu știu cine dracu' ești.
– Vezi bine, dilema este inutilă. Eu sunt altceva, deci...
– Taci din gură, măcar o dată!, șuieră bărbatul, făcând-o pe Octavia să tresară brusc. Poți să-ți folosești gura aia și la altceva decât la...
– Știi ceva, nu-ți permit...
Bărbatul se ridică, iar Octavia tăcu instantaneu. Bărbatul privi pe fereastră și oftă. Se întoarse spre femeie, oftă din nou, se așeză și bău cafeaua în liniște.
– Știi, eu am cunoscut o altă Octavia, mult mai apropiată de descrierea făcută mai devreme. Acea Octavia era o mamă minunată, duioasă când trebuia, severă când situația era de așa natură. Nu era perfectă, să înțelegem, sunt subiectiv, normal, dar era ceea ce cunoșteam cel mai bine și, prin comparație cu alte mame, era perfectă. Dar, undeva, cândva, prin traumele unor decizii cretine, tu, tâmpita de acum, ai reușit s-o distrugi pe acea Octavia, ai dezmembrat idealul matern și l-ai transformat în curva asta bețivă! Nu știu ce s-a întâmplat, nu știu unde s-a rupt firul respectiv, dar te rog, te implor, te ameninț să încetezi și să revii la prezentul pe care am ajuns să-l cunosc și să-l iubesc. E clar?
Octavia terminase cafeaua, ascultându-l în tăcere și mirare. Cine naiba e ăsta? Despre ce dracu' vorbește și cine crede că este să-mi spună ce să fac și cum să fac? O să-l ascult, mă prefac că-l înțeleg și pleacă el până la urmă.
– Am înțeles, șopti Octavia. Voi face tot posibilul să te ascult. Un lucru: nu mi-ai spus cum te numești.
Bărbatul inspiră adânc și se făcu roșu de furie.
– Nu contează cum mă numesc, idioata naibii! Chiar dacă ți-aș spune, tot n-o să conteze. Nu mă lua la mișto, pentru că-mi dau seama! Tu chiar nu pricepi că te cunosc, știu când vorbești serios și când mă persiflezi. Acum vrei doar să scapi de mine, dar nu ai cum, pentru că voi rămâne aici până ai să-nțelegi! E clar?
Octavia îl privi mai atent. Beția aproape se evaporase în aburii cafelei și ai șocului nocturn. Ochii bărbatului păreau familiari, la fel și nasul și buzele subțiri și delicate. Da, erau ochii și nasul lui și buzele ei. Dar nu era posibil. Nu avea cum să fie... E un vis mult prea delicat. Mă trezesc eu la un moment dat. Însă promit că nu mai beau, măcar o vreme. Dacă alcoolul în exces mă face să visez rahaturi dintr-astea, atunci mă lipsesc.
– N-am chef de astea. Mă duc să mă culc.
Bărbatul se ridică și o pălmui. Simți usturimea mai mult decât lovitura în sine.
– O să revin, dragă Octavia. Dacă nu-ți revii din alegerile astea proaste, o să primești mai mult decât o palmă.

Octavia clipi, iar durerea de cap năvăli ca un avion în picaj. Se agăță de clanța ușii și descoperi, spre propria mirare, că era chiar ușa apartamentului ei. Nu-și amintea cum ajunsese acasă, dar era mulțumită că nu era în șanț.
Gata, mă las de băut și, de mâine, îmi caut un serviciu stabil. Prea am lălăit-o până acum.
În casă se-mpiedică de canapea, de un scaun, trăind o adevărată aventură până ajunse în bucătărie. Acolo, Octavia înțepeni între realitate și beție aparentă: un ibric folosit și două căni de cafea o pocniră mai mult decât zece beții consecutive. A fost aici. Am fost aici. Oare era... el?

Undeva, pe o bancă incertă, un bărbat încerca să-și desfunde urechea dreaptă cu degetul mic. Nu reușea, dar nu asta era important pe moment. Ai să reușești, Octavia, chiar dacă nu-ți dai seama de asta acum. Iar dacă o să dai greș încă o dată, am să te ucid. Din nou...