XXXII

Oh, Aria, Aria, prea frumoasă și inocentă Aria! Cum te ascunzi în somnul-ți prea cucernic de naivă prea-strălucită în straie de povară. Oh, Aria, Aria, cum îndrăznești să dormi, când lumea de afară te așteaptă să revii, să fii torturată de presiunile fizice și mentale ale realității mult prea demente. Oh, Aria, Aria, prea-ndrăgostită Aria, de prea multe atingeri senine, de ideea de iubire eternă, ai devenit asuprirea de care te-ai ferit până acum. Oh, Aria, Aria, stranie melodie a metamorfozei, unde vrei să ajungi în visele prea-luminate? Oh, Aria, Aria, trezește-te, la naiba, nu ai dreptul la fericire, în timp ce noi, ceilalți, suntem constrânși să facem compromisurile veacurilor. Draga mea, Aria, TREZEȘTE-TE!!!

Aria tresări, însă numai pentru o secundă. Aria își continua visul senin al percepțiilor ratate, urmându-și realitatea feerică, oriunde ar fi dus-o. Un picnic recurent, un zâmbet ca nici un altul, un bărbat iubit, restaurat prin culori și impresii reunite, o atmosferă delirantă, ca un orgasm nesfârșit. Aria îl privea dincolo de priviri. Aria îl săruta dincolo de săruturi. Aria îl îmbrățișa dincolo de... Dar senzația obiectivă dispăru în ceața unei după-amiezi turmentate. El nu era el. Mediul nu era mediu. Culorile se amestecară cu alte sunete, sunetele se amestecară cu alte culori, iar un vârtej cotropitor îl sustrase din vis, oferindu-l nopții fără chip, fără îndurare. Iar vocea difuză ajunse, în final, la urechile coșmarului sesizabil:
– Oh, Aria, Aria...

Aurora îi urmărea respirația regulată ca un ceasornic elvețian. Pieptul i se ridica într-un ritm constant, ca o colină îmbobocită care-și așteaptă ploaia văratică.
Of, somnul pașnic, un calmant al sufletului. Păcat că trebuie să readuc la realitate un asemenea om, un asemenea spirit chinuit.
– Aria, draga mea, Aria, trezește-te.
Aurora îi atinse ușor umărul, însă Aria nu se trezi. În schimb, Aria se-nfioră o clipă, strângând pleoapele, ca și cum ar fi vrut să împiedice ochii să vadă ororile existenței. Apoi se liniști. Însă Aurora nu cedă, știa că femeia trebuia să se trezească. Acum, Aria, nu mai târziu. Acum trebuie să revii printre cei vii, acum e momentul când evenimentele se aliniază, iar cortina mai are puțin și coboară, poate pentru totdeauna.
Aria tremură vizibil, iar Aurora realiză că se îndreaptă spre un coșmar. O scutură cu vigoare, șoptindu-i în urechile plăpânde:
– Aici ești acum, Aria. TREZEȘTE-TE!!

Așa, drăguță Aria, poți reveni printre noi, printre suferinzi, printre răniți, printre monștrii de care ai încercat să te ferești. Așa, dragă Aria, credeai că lumea făurită special pentru tine, de către tine, va reprezenta refugiul paradisiac? Nuuu, doar cei morți beneficiază de salvare. Acum ridică-te și continuă-ți viața minunată. Să vedem dacă mai poți trăi fără prezența lui, fără dragostea lui, fără șoaptele lui în nopțile solitare. Aici ești acum, Aria. TREZEȘTE-TE!!

Aria clipi des și nesigur. Nu dorea să se trezească. Nu dorea să asculte vocea vrajbei pătându-i mintea, și așa nefericită. Aria clipi ușor și cert. Aria deschise ochii, dar îi închise imediat la loc. Nu, nu aceasta este viața mea. Nu aici ar fi trebuit să mă trezesc, ci acasă, în brațele lui Rafael...
– Aria. Aria, ești aici.
Aria realiză că visul nu se terminase încă. Da, acesta e coșmarul în formă continuată. El este aici. El trebuie să fie aici. El trebuie să mă salveze.
– Rafael? Rafael, tu ești? Rafael, unde ești?
– Nu, Aria, nu sunt Rafael. Eu sunt Aurora.
– Aurora? Dar cine naiba mai ești și tu?, șuieră Aria, deschizând larg ochii.
– Eu? Eu sunt femeia care-ți va răpi realitatea.
Aurora era o femeie înaltă, dar nu prea înaltă, cu ochii verzi, cu părul de foc, cu un zâmbet real, sincer, îmbrăcată într-o rochie scurtă, dar nu prea scurtă, și care o privea compătimitor pe Aria. Aria o recunoscu pe Aurora din prea multe dureri intestine, din prea multe alei umblate și răsumblate. Dar dacă totul a fost un vis? Aleea cunoscută, îmbrățișările lascive, părul ei înfocat aruncând reflexii mortale și imorale... Nu, nu poate fi adevărat, am inclus femeia aceasta, pe care sigur am mai văzut-o, poate chiar aici, într-un delir din care abia acum mă trezesc... Sau asta va încerca să mă convingă mai departe?
Aria se ridică în capul oaselor și, demnă, o privi pe Aurora drept în ochi.
– Te ascult.
Aurora fu surprinsă de schimbarea subită de atitudine și, în special, de acceptarea instantanee a realității. Dar își reveni repede și derulă filmul evenimentelor care o aduseseră pe Aria în acest loc: lumea iubirii în care Aria se scufundase, ca într-un ocean de plăcere pură; lunile de fericire alături de un bărbat care-i oferise un sens în viață, o nouă direcție și o voință dură de a trăi, mai ales alături de el; durerile inerente ale afecțiunii, prea puternică pentru a fi stăpânită de amândoi împreună; despărțirea catastrofală (aici Aria înghiți puternic, ținându-ți respirația timp de prea multe secunde) și noaptea suferinței în care Aria se prăbușise și din care se trezise abia acum.
– Cam acestea ar fi etapele care au dus la o comă de luni de zile, definită printr-o singură propoziție: prea multă iubire otrăvește mintea.
Aria o privi pe Aurora și rânji, întorcând capul spre fereastră. Deci Rafael există, undeva, cândva, poate chiar mă așteaptă dincolo de aceste ziduri, dincolo de acea ușă. Dar dacă dragostea această a fost doar un vis, o părere iluzorie formulată de mintea mea răvășită? O întrebă acest lucru pe Aurora.
– Posibil. Ceea ce știu este că ai fost adusă aici cu diagnosticul „suferință extremă din dragoste”. Nu cunosc mai mult de atât.
Chipul Ariei se-nnegură aparent, dar își reveni imediat.
– Te întreb ceva: tu ai suferit vreodată din dragoste?
Aurora coborî în pivnița propriilor amintiri, în noaptea propriilor emoții rătăcite pe undeva. Nu găsi acolo decât răceală și pânze de păianjen. Da, Aurora uitase că iubise cândva. Poate nu iubise niciodată.
– Posibil. Toată lumea suferă din cauza asta, cel puțin o dată în viață.
Aria o privi, parcă cu mai multă înțelegere și realiză imediat că Aurora minte. Dar acest fapt era insignifiant în diviziunea egoimsului ei.
– Minți, domnișoară Aurora, dar nu mai contează. Cum aflu dacă Rafael există?
– Nu știu. Mai întâi îți revii, îmbrățișezi realitatea și întrebi familia, prietenii, cunoscuții. Ei vor ști ce și cum.
– Da, ai dreptate. O rugăminte: mă poți lăsa singură puțin?
Aurora inspiră adânc și se ridică în picioare. Da, începe să-și revină, dar mai are un drum lung până la capătul tunelului. Va avea nevoie de sprijin și va primi sprijinul. Însă nu-l va primi pe Rafael. Rafael îmi aparține.
– Desigur, Aria, cât dorești. Dacă ai nevoie de mine, sunt la o ușă depărtare. Apeși butonul de lângă pat și sunt aici imediat.
Aria era singură. Se ridică din pat și privi pe fereastră. O zi caldă, luminoasă domnea peste un parc micuț, o mixtură dulce de salcâmi, triști, abătuți, dar puternici și nepieritori, și de alei înguste, flancate de arbuști rozalii, prietenoși. Deodată, Aria nu mai era singură. La câțiva pași de ea se afla femeia pe nume Aria, căutând-o din priviri ca pe o pradă încolțită. Aria se întoarse spre ea și, fără frica ancestrală care o dominase atâta vreme, o întrebă:
– Ce dorești de la mine, femeie îndârjită?
– Eu nu vreau decât ceea ce vrei și tu. Dar lasă asta, trebuie să-ți dau o veste proastă: Rafael nu mai este disponibil, niciodată nu a fost disponibil.
Aria scrâșni din dinți și oftă. Se așteptase la această veste și încercase s-o evite pentru multă vreme. Acum avea în față certitudinea și, spre surprinderea ei, încercă s-o accepte.
– Sunt împăcată cu ideea, mulțumesc de informație. Ceea ce vreau să știu este ce mai vrei de la viața mea? Ce mai vrei de la viața ta?
Femeia pe nume Aria zâmbi pentru ultima oară. Știa că va veni și ziua consimțirii și o căldură minunată o cuprinse, oferindu-i doza finală de analgezic psihic. Un singur lucru mai trebuia să facă și totul se va fi sfârșit.
– Mă bucur că suntem de acord cu ceva, în sfârșit. Acum am eu o întrebare pentru tine, dragă Aria, și promit că nu mă vei mai vedea niciodată: ce este iubirea?
Aria se-nfioră și realiză fatalitatea acestei întrebări. Închise ochii și răspunse:
– Iubirea este Rafael.
Femeia pe nume Aria închise ochii, privi pe fereastră și se făcu nevăzută. Aria tremură ușor, lăsă bărbia în piept, rătăcind o lacrimă pe pieptul cald, muritor, apoi se evaporă. Camera era goală. Lumea însă nu avea acest statut și-și continua existența banală și dureroasă.

Pe o bancă, la umbra unui salcâm pașnic, Aurora scruta fereastra inevitabilă și expiră furtunos când Aria deveni fumul propriei iluzii. Lângă ea, Rafael își ascundea chipul îndurerat în palmele ude deja din cauza lacrimilor nesfârșite.
– Încă un pas, rosti Aurora. Încă o fișă complementară eliminată din sertarul scorojit și vei definitiva piesa.
– Da. Dar voi fi fericit?
– Poate că da, poate că nu. Dar vei afla dacă merită efortul de a fi om.


XXXIII

Undeva, tărâmul...
Rafael se opri la intrarea bibliotecii și se așeză pe scările de marmură. Părea că mestecă niște floricele de porumb, dar de fapt își mesteca nerăbdarea, așteptând un semn să intre. Aria se furișă în spatele lui, îi acoperi ochii și spuse:
– Ghici cine-i?
Rafael zâmbi, se întoarse, o prinse de mijloc și o sărută prelung, ca după o regăsire îndelungată.

Cândva, tărâmul...
Cezara ieși din bibliotecă și admiră apusul, soarele înecându-se în propria-i căldură și grandoare. Orașul părea calm și dulce, ca o construcție din ciocolată cu lapte. Cele trei turnuri dispăruseră, ca și cum existența lor fusese doar o părere într-o noapte insomniacă. De cealaltă parte a pieței, Sebastian se afla la o terasă și savura o halbă de bere în cinstea isprăvirii tărâmului. O văzu pe Cezara și flutură mâinile spre ea, făcându-i semn să vină spre el, să-l însoțească spre imnul victoriei.

Undeva, cândva, realitatea...
Pe o alee obișnuită, Rafael și Aria se plimbau, ținându-se de mână puternic, parcă reveniți dintr-o eternă călătorie. Simțeau amândoi că se rătăciseră prea mult și recuperau timpul pierdut în același mod ca în trecut, când nu aveau din ce călătorii să se întoarcă. Simțeau amândoi că vor rămâne împreună pentru multă vreme, dacă nu chiar până la moarte. Simțeau amândoi că vor avea doi copii, doar că nu se vor hotărî în privința numelor. Simțeau amândoi că vor face un compromis și în această privință. În final, știau că războiul se încheiase și câștigaseră amândoi, se câștigaseră unul pe celălalt.
– Și acum ce urmează să facem?
– Hmm? Acum vom trăi și vom afla împreună dacă merită efortul de a fi om...

Nicăieri, niciunde, sfârșitul...
Mantia era curată, proaspăt spălată și strălucitoare. Cel Invizibil terminase o altă pungă de floricele de porumb și căuta, agasat, o altă pungă din care să ronțăie la nesfârșit. În schimb, ochii zâmbeau și asta nu putea fi negat, nici chiar de cinismul din comportamentul aparent.
– Da, am dorit asta, iar povestea continuă. Voi continua să intervin, sau voi lăsa alegerile să-i definească?
– Of, chiar trebuie să comentezi de fiecare dată?, întrebă, enervată, Aurora. Să mergem spre casă, se răcește mâncarea.
Mantia dispăru instantaneu, iar Rafael și Aurora se-ndreptară, bombănind, spre apus. Noaptea se orândui peste tărâm, acoperind dorințe, emoții și povești neîncepute.


XXXIV

Regizorul își suflă nasul, se întoarse spre actori și începu recapitularea înainte de scena finală:
– Așadar, fiecare cunoaște replicile la perfecție?
Actorul care-l juca pe Rafael strâmbă din nas, simulă o lacrimă ingenuă și-și formă instantaneu o figură tristă, demnă de un Oscar.
Actrița care-o juca pe Aria se pieptăna la oglindă, dar se întoarse spre Regizor, îi oferi un thumbs up și reveni la activitatea-i recurentă.
Actorul care-l interpreta atât pe Osiris, cât și pe Isis, se străduia să formeze două personalități distincte pe aceeași figură, dar îi confirmă Regizorului ceea ce trebuia să știe.
Actrița care-o juca pe Cezara încerca mai multe chipuri în cealaltă oglindă, încercând să pară intelectuală, apoi își puse ochelarii pe nas și răspunse afirmativ.
Actorul care-l reprezenta pe Sebastian își aranja ținuta, culese câteva fire de păr și scame de pe haină și certifică prezența sa în ultimul act.
– Mă bucur. Acum, cel din urmă test al piesei, să știu că sunteți pregătiți. Fiecare trebuie să formeze, nonverbal, caracteristica definitorie a personajului interpretat.
Actorii rămaseră blocați într-o activitate fixă, privindu-l pe Regizor, fiecare cu gradul său de nedumerire. Înțeleseră o clipă mai târziu și preluară simbolul vieții interpretate:
Actorul care-l juca pe Rafael înțepeni într-un moment aleatoriu și privi direct în față, spre viitorul care-l aștepta.
Actrița care-o reprezenta pe Aria închise ochii, își umezi ochii și surâse de dragoste și dorință.
Actorul care-i interpreta pe Osiris și Isis își întinse brațele în lateral, încercând să privească, cu fiecare ochi în parte, în direcții opuse.
Actrița care-o juca pe Cezara se așeză pe un scaun tapițat, își întinse palmele în formă de carte și zâmbi cu aromă de beletristică și tăcere.
Actorul care-l reprezenta pe Sebastian simulă construcția treptată a unei clădiri colosale, apoi întinse brațele pentru a cuprinde întregul Univers.
– Bine, să zicem că sunt mulțumit. Sunteți și nu sunteți pregătiți, dar actori mai buni nu există în această linie temporală și pe acest tărâm.
Regizorul aruncă o privire pe ultima pagină a scenariului, făcu puține notițe pe ici, pe colo, și-i privi pentru ultima oară pe actori. Zâmbi și se-ntristă totodată, dorind ca acest moment să persiste la infinit. Știa că nu era posibil, dar niciodată nu dăuna un pic de optimism.
– Fie și așa. Intrați pe scenă și oferiți-mi perfecțiunea.
Actorii se risipiră, fiecare la locul prestabilit. Cortina se ridică, încetul cu încetul, ca o ceață tomnatică învinsă de soare și zâmbete. Regizorul se așeză pe scaunul său, pulveriză câte un puf de apă de mare în fiecare nară și oftă.
– Ultimul act se sfârșește aici. Mai departe, cine știe...

... iar Cel Invizibil a văzut că este bine.