Creierul nostru e setat de către cultură să ființeze în comparații, suntem în această stare de lucruri băgați până în gât. Pur și simplu nu știm altfel. Mecanismul gândirii noastre urmează un tipar cultural. Undeva de-a lungul liniei evolutive, a avut loc în conștiința umană, o cerere pentru a afla răspunsurile legate de singurătate, de izolare, de ce ființele umane suferă se simt diferite de restul speciilor de pe această planetă. Nici măcar nu știu dacă există vreun astfel de lucru ca evoluție. Dacă există, undeva de-a lungul liniei în acest proces evolutiv, omul s-a separat, s-a izolat de restul creației pe aceasta planeta. În această izolare, el se simte atât de speriat încât a cerut niște răspunsuri firește, el a avut nevoie să-și creeze un anumit confort, pentru a umple acel sentiment de singurătate, de senzația că e izolat de restul vieții din jurul lui. Gândirea religioasă s-a născut din această situație și durează de secole. Ea nu a reușit într-adevăr să ne ajute să rezolvăm aceste probleme create de către omenire. Chiar și sistemele politice pe care le avem astăzi nu sunt nimic altceva decât excrescențe verucoase ale gândirii spirituale, religioase a omului. Toate acestea au eșuat și iată, un imens gol a fost creat. Nu a fost decât un eșec total al ideologiilor noastre politice și economice.
Comparăm o situație cu alta, de cele mai multe ori cu una utopică, născută tocmai din nevoia aceasta de a umple golul creat cultural în psihicul nostru. Psihicul omului e suprasaturat de cultură, e desenat de către aceasta. În cadrul acestei culturi, s-a format o programare în fluxul gândirii, paternurile sociale dictează nevoia de a te conforma la unele modele, de a te alinia cu fluxul gândirii și concepției mainstreamului. Gândirea însăși e condiționata, strânsă într-o încătușare ideologică, împinsă în unghiuri dictate de către nevoile unei elite. Tot acest proces are un scop, un substrat economic, există o nevoie de putere, o foame de aceasta, fenomenală, care are la baza nu supraviețuirea ci frica de a nu mai putea supraviețui.
În natură există unele vulpi care omoară puii unor pasări care se arunca de pe stânci într-o anumită porțiune a anului, în finalul verii arctice, atunci când puișorii sunt măricei și e nevoie ca ei să părăsească cuibul confortabil în vederea unei mari călătorii migratoare, iar pentru asta, puii sunt efectiv încurajați sa sară de pe înălțimile stâncii, care este oarecum depărtata puțin de țărmul mării. Părinții îi acompaniază în acel zbor planat spre apă, spre viață. Unii reușesc sa ajungă în apă, alții însă, nu. Ei cad pe stâncile colțuroase dintre faleza foarte înaltă și plajă, dar surprinzător ei nu mor în izbirea violentă, sunt dotați cu fantastice resorturi, pernițe si capacități de aterizare pe țărm stâncos, colțuros. E o capacitate dezvoltată în cadrul natural.
În fine, observăm cum această mamă vulpe, caută printre stânci, ucide acei puișori, mă rog, o mare cantitate dintre ei, chiar mai mult decât ii trebuiește momentan pentru hrănirea ei instantanee. Undeva, în lanțul evolutiv, ea știe că doar în acele zile, în acea specifică perioadă a anului, chiar înainte de migrația speciei de păsări spre zone mai calde, atunci și numai atunci cad cumva păsări din cer, într-un mod miraculos pentru vulpe, nu-i așa!? Mana cerească, ce mai! Vulpea ucide mai mulți pui, și depozitează toate stârvurile sub o stancă, creând provizii pentru mai târziu. Cei zece puișori de vulpe sunt astfel hrăniți bine o bună perioadă cu un minim de efort din partea vulpii adult. În timp, acest festin bogat, dar care se petrece într-un timp foarte scurt, doar atunci și nu altcândva, a înscris vulpii, in softurile speciei ei, comportamentul acesta, d ea ucide mai mult decât e necesar.
Nevoia de a se pune la adăpost pe ea însăși și pe puii ei înfometați, chiar și cu prețul de a ucide suplimentar, de a se feri de intemperii și porțiuni de lipsuri, cu această hrană depozitată în scopul supraviețuirii, e ceva ce natura ii oferă ca și oportunitate. Inteligența vulpii îi dictează ca sa profite de aceasta situație fără ezitare, iar în timp, programul ce s-a înscris adânc în softul vulpesc, o ajuta sa supraviețuiască pe ea si pe puișorii ei, creează șanse mari speciei ei, îi acordă oportunitatea cu mari sorti de izbândă vulpii, să împlinească dezideratul numărul unu în natură, programul de căpătâi, anume cel de supraviețuire.
Perpetuarea speciei ei e asigurată. Într-un anumit fel inteligent, la un nivel mai înalt, vulpea e interconectată cu rândunica de mare. Prin aceste ucideri ale puilor care nu ajung în mare, ea face un serviciu și speciei rândunelelor, care astfel nu proliferează în exces, puii cei mai dotați, cei mai bine hrăniți, curajoși, de rândunică, vor reuși să migreze în zbor cu stolul. Cumva, într-un mod miraculos, cele două specii, vulpi și rândunele sunt adânc interconectate în programul general și inteligent al vieții.
Scopul firesc și de căpătâi al tuturor speciilor naturii, e supraviețuirea. Și la om e la fel.
Există un pericol imens cu care se confruntă astăzi omenirea. În vidul creat de eșecul tuturor acestor ideologii autocreate, biserica a profitat de acesta. La maximum. Ea va predica și striga că noi toți trebuie să ne întoarcem la Isus, Mohamed, Krishna, Zamolxis sau mai știu eu cine…, etc, sau, să ne întoarcem faza gândirii înapoi spre marile tradiții, spre cultura și ideologia veche. Dar, ceea ce nu a reușit pentru ea însăși biserica, nici un cleric sau vreo față bisericească, nici un enoriaș sau vreun discipol sau devot nu a reușit în această direcție, vreodată, de ce te face să crezi că tu vei reuși?
Biserica se erijează să ne ajute să rezolve problemele noastre, ale oamenilor mulți. Care e substratul acestei încercări nereușite ideologice și psihice? Păi evident, unul economic.
Firește ai ajuns la capătul puterilor tale. Dacă dorești răspunsuri care să răspundă la problemele tale actuale, va trebui să le găsești în propriul cadru și nu să te uiți în altă parte, cu atât mai puțin nu, în culturile antice moarte din trecut. Suntem responsabili pentru propria noastră tragedie umană, pentru maladia cu care ne confruntăm astăzi, pentru faptul că suntem interesați în menținerea identității create tocmai de către cultura noastră. Avem o încredere extraordinară în sistemul de valori pe care ni l-am creat noi prin cultura, sau prin societatea noastră, sau cum vrei tu să-i spunem, e același lucru. Noi nici nu mai punem la îndoială acest lucru. Suntem interesați doar în potrivirea noastră proprie în acest sistem de valori.
Conformism și mimetism, atât. Iar această cerere a societății sau culturii este aceiași pentru noi toți, anume de a ne potrivi cumva în acest sistem de valori, aceasta este cauza tragediei omului așa zis modern. Nereușita constantă de potrivire sau juxtapunere în acest sistem al individului, îl face pe acesta să devină deviant cu el însuși, cu însăși natura din care provine. Nevrotic.
Practic, ce-i cere cultura și societatea individului, propria lui incapacitate de a se conforma sistemului social, este atât de nenaturală încât îi aduce o imensă presiune, de altfel autocreată, iar atunci în disperare de cauză, omul apelează la soluții oferite generos pe taraba așa zis religioasă; creștinism, hinduism, mohamedanism, sau orice alt “ism” de orice fel, ascund în spatele lor cocoșat, o ideologie care duce spre schizofrenie și disperare în cele din urmă, pentru omul simplu, sensibil și puțin inteligent în aceste false scenarii. Efectiv religiile și sistemele sociale au eșuat complet în încercările lor, în mod fundamental.
Abstractizarea ideologică, faptul că omul nu mai pare să se potrivească niciunde în lumea pe care artificial și-a autocreat-o, în cultura ce încearcă continuu precum o menghină, să-l încadreze pe individ într-un anumit tipar, deformându-i integritatea și gândirea naturală tot mai mult, duce încet și sigur, spre drama lui și a omenirii din care face parte.
Ceea de ce oamenii sunt interesați, nu este să primească vreun răspuns la problemele lor reale, ci doar unele vagi mângâieri. Ele sunt de vânzare, firește, în pachete de gheață ale religiilor și ritualurilor învechite pentru a amorți durerea și a face sa te simți cât de cât confortabil. Nimeni nu vrea să își pună întrebări de bază: Care este adevărata problemă? Ce este ceea ce cu adevărat, doresc? Ce caut cu adevărat?
Și de ce ar face-o? în fond, omul e atât de deformat de către cultura lui, încât nici măcar nu-și mai pune întrebările corecte demult, așteptarea unor răspunsuri corecte nu au de ce să întârzie astfel, căci în mod absurd, nici măcar nu au la bază, fundamental, întrebări pe măsură.
Avem o încredere extraordinară în mecanismul care a creat problemele pentru noi de la bun început. La urma urmei, este singurul instrument pe care îl avem la dispoziție. Dar, de fapt, nu ne poate ajuta deloc. Ba mai mult, el poate crea numai probleme, nu le și rezolvă. Noi nu suntem gata să acceptăm acest lucru, deoarece acceptarea se va bate cap în cap cu întregul fundament al culturii umane. Vrem să înlocuim un sistem cu altul. Întreaga structură a culturii ne împinge în direcția completei anihilării, a tot ce am construit cu o grijă extraordinară, nu-i așa? E prea mare investiția în cultură, în societate. De ce ai renunța la acest tipar al gândirii, chiar daca știi foarte bine că el te va duce spre anihilare totală!? Atașamentele tale în această investiție sunt foarte puternice, precum niște odgoane de corabie, pur și simplu a ajuns să-ți placă gâtuirea ta proprie, sufocarea auto.
Da. Dar noi nu suntem gata să acceptăm faptul că ceea ce a creat problema nu se poate să o și rezolve? Ceea ce folosim pentru a rezolva problemele noastre este ceea ce noi numim "gândit". Dar gândul este doar un mecanism de protecție. Gândul este interesat doar de menținerea status quo-ului său propriu, a asigurării unei permanențe, o continuitate fără de care el nu ar mai putea exista. Putem vorbi de schimbare, dar atunci când timpul efectiv vine pentru noi ca să schimbăm lucrurile, nu suntem pregătiți pentru asta. Insistăm cum că schimbarea trebuie să fie întotdeauna în bine și nu în rău. Avem o încredere extraordinară în mecanismul care a creat problemele de la bun început pentru noi. Nici un calculator dotat cu un procesor I7 și o platformă windows 98 nu va protesta și nu se va răzvrăti împotriva neajunsurilor de programare ale limbajului acestei platforme, deși în practica uzuală, el dă rateuri și se cere înlocuit cu un minimum de bun simț, își cere “upgrade-ul” de la sine.
Numai omul pare a fi tributar propriilor sisteme de gândire învechite. Chiar dacă știe că întregul eșafodaj al propriei gândiri e fals, și acesta va ceda la un moment dat, el se agață cu înverșunarea și disperarea fricii, de cultură și îndoctrinare religioasă, fie ea de orice formă. Și nu doar atât, e chiar dispus să facă sacrificii, pentru a-i menține programarea învechită.
Omul, în naivitatea lui, nu realizează că poartă în cârcă și minte un cadavru care pute ca dracu’.

Coachzen
26.01.2015