Când nu-ți găsești liniștea în tine însuți, degeaba încerci să o cauți în altă parte! Neliniștea o apucase strașnic în gheare încă de când părăsise orașul și nu părea să fie dispusă să îi dea drumul, cu toate că închisese ochii și încercase să doarmă pe tot parcursul drumului către noua ei locuință. Florin nu o deranjase. Îi încărcase în portbagaj cele două valize, se asigurase că restul lucrurilor aveau să-i fie trimise până la sfârșitul săptămânii prin firma de transport deținută de soțul Lianei, după care se grăbise să părăsească mediul în care era vădit că nu se simțea bine. Nu pornise radioul, nu păruse dornic să rememoreze scene din nunta lor și nici nu o întrebase dacă ar mai fi dorit să rămână câteva zile în garsoniera care urma să fie închiriată. Pur și simplu o urcase în mașină și pornise spre tărâmul lui, noua ei casă. Mona nu reușise să își ia mult timp ochii de la verigheta subțire cu două diamante incrustate în înlănțuirea șerpuitoare dintre aurul alb și galben, simbolul noului ei statut. Neliniștea este caracteristica vinovaților, iar ea era cu prisosință vinovată pentru decizia de a-și părăsi cunoscutul vieții de până în acel moment, pentru un necunoscut. Privise cu inima urcată în gât și pulsul urlând în tâmple, cum dispăreau treptat urmele civilizației, fiind înlocuite cu pâlcuri de vegetație sălbatică. Nu voia să se gândească la ororile care nu o lăsaseră să pună geană pe geană în noaptea dinaintea nunții, dar ele zburau pe sub pleoapele închise, ca imaginile dintr-un film de groază în care soțul ei era un psihopat care o chinuia până la moarte, îi ascundea trupul între mâlurile puturoase din Delta Dunării și îi anunța pe prietenii ei că se înecase în mod accidental.
La un moment dat, după multe ore de mers pe șosea, în față li se deschise o întindere de apă verzuie și tulbure. Florin urcă mașina pe bacul care aștepta la mal și îi făcu semn să iasă pentru a-și dezmorți picioarele. Pentru prima dată, Mona se agăță de brațul soțului ei. Putea simți până în inima oaselor fiorul apei lovite de fundul plat din lemn. Încercă să aproximeze distanța până la celălalt mal și închise ochii, hotărâtă să nu îi deschidă până nu trebuiau să coboare. Zgomotul făcut de tracțiunea pe cabluri și plescăitul apei, nu erau de natură să o liniștească, iar stomacul, gol de altfel, i se răzvrăti zgomotos. O palmă uriașă o mângâie protector pe păr, iar ea se adună covrig lângă sprijinul solid al trupului de lângă ea.
- Nu știi să înoți, nu-i așa?
Mona dădu din capul pe jumătate înfundat în pieptul lui.
- Este primul lucru pe care va trebui să îl înveți!
Și câte vor mai trebui? Avea să le afle pe fiecare la timpul ei, de asta putea să fie convinsă! Important acum era să ajungă pe celălalt mal cu bine, înainte ca una dintre caprele care urcaseră odată cu ei să îi roadă de tot marginile hanoracului prins peste șolduri cu mânecile și înainte de a se face de rușine golindu-și pe punte conținutul stomacului. Mâna soțului ei îi coborî pe spate susținând-o. I se făcuse milă de suferința ei? Mai mult ca sigur că se făcuse verde la față. Senzația aceasta de rău o mai încercase cândva, într-un autobuz în care leșinase de foame. Într-un alt timp, ar fi vorbit într-una, i-ar fi pus o groază de întrebări și s-ar fi certat cu bărbatul pentru disconfortul prin care trecea. Timpul, pentru ea, nu fusese un aliat, acoperise tot ceea ce fusese de valoare dar, mai ales, îi acoperise cutezanța pentru care fusese atât de admirată cândva. Pentru ea, ceea ce ar fi putut deveni „mai târziu” reprezentase „prea târziu” sau chiar „mult prea târziu”. Alunecă spre puntea umedă cu o ultimă privire spre cerul prea curat și prea albastru, simțind de undeva, un ceva care încerca să-i ancoreze trupul.
- Când ai mâncat ultima oară?
Abia deschisese ochii, iar întrebarea răstită o lovi în față. Când mâncase? Cum putea să o întrebe așa ceva? Fuseseră amândoi în capul mesei la nuntă și putuse foarte bine observa, dacă ar fi fost atent, că reușise să înghită două linguri de supă, jumătate din garnitura cu cartofi și trei căpșune trase în ciocolată. Asta se întâmplase… ieri? Nunta se terminase spre dimineață, iar el fusese prea grăbit să plece! Ochii cu o nuanță închisă de verzui-albastru, păreau să arunce fulgere. Dacă ar fi fost arme, ea ar fi murit pe loc. El mai mâncase odată pe drum în timp ce ea se prefăcea că doarme, apoi îl refuzase să împartă câteva gogoși într-o benzinărie, pe motivul că nu era flămândă. Îi spusese în treacăt că pentru el mâncarea era foarte importantă. De altfel, se vedea pe statura lui uriașă! Scoase un baton de ciocolată și o forță să ia câteva înghițituri. Mona era prea sleită de puteri să îl refuze. O ridică brusc în brațe și o instală în scaunul mașinii:
- Nu îmi plac astfel de scene!
- Nici mie nu-mi place să leșin! Pur și simplu mi s-a făcut rău de la legănarea bacului, cred că e de înțeles!
Se strânse în brațe, făcându-se mică în dreapta lui și nu mai scoase nici un sunet din acel moment. Nu pentru că ar fi supărat-o bruschețea lui, ci pentru că amuți de-a dreptul cu privirile lipite de cerul tăiat de un stol de lebede. Mișcările ample, elegante și precise o lăsară fără voce. Apoi urmări zborul razant al unor stârci. Zăvoaiele apăreau și dispăreau de unde nu te așteptai, ca niște pete de culoare vărsate pe apa lucioasă. Undeva din dreapta, mlaștinile stuficole avansau curajoase spre limba de pământ pe care rula mașina de teren, până ce drumul se înfundă.
- De aici nu mai e mult până acasă!
„Acasă” suna atât de emoționant în vocea lui vibrantă. Scoase bagajele, încuie mașina și o conduse spre micul ponton de care era legată o lotcă. Pășind în spațiul îngust, Mona își pierdu echilibrul. Ambarcațiunea se înclină amenințător, gata să se răstoarne. Dumnezeule! Era atât de aproape de suprafața apei încât avea impresia că la fiecare zvâcnire a vâslelor se putea întoarce cu fundul în sus. Ea își ținu respirația, de parcă asta ar fi ajutat-o să nu se dezechilibreze din nou. Apoi văzu minunăția! Un câmp de nuferi galbeni, înfloriți deasupra covorului plutitor al frunzelor cărnoase. Își întinse mâna într-o dorință impulsivă de a mângâia petalele celei mai apropiate flori. Un șarpe de apă se undui ca o umbră, aproape de vârful degetelor ei, făcând-o să scoată un țipăt scurt și să își ducă mâna la piept într-o încercare de a alunga sperietura. Florin se opri un moment din vâslit și îi culese fără efort un nufăr. În momentul în care îi fu întinsă galant floarea, Monei i se păru că zărește umbra unui zâmbet întinzând colțurile aspre ale buzelor lui. Făcea haz de sperietura ei? Prinse tulpina lungă a nufărului și o înfășură în jurul brațului, minunându-se de perfecțiunea florii. Fusese un gest simplu, frumos și ar fi fost chiar emoționant dacă nu ar fi râs de ea în barbă.
Alunecarea molcomă pe întinderea verde-albăstruie reuși până la urmă să o relaxeze. Păsările coborau din raidurile lor, în stufărișul încins de culoarea unui apus mirific, cu strigăte ascuțite și foșnete de aripi obosite. Se lăsa seara și fiecare vietate se îndrepta spre culcușul ei, așa cum se îndreptau și ei spre casa lor. „Casa lor”. Fiorul de anticipație îi ghemui din nou stomacul. Dacă avea să găsească o cocioabă dărăpănată, cu acoperișul din stuf , prin care se plimbau animale? Îl privi pe Florin pe furiș. Vâslea lejer, de parcă s-ar fi născut cu vâslele în mâini, fixând-o cu privirea de culoarea apei. Mona reuși să schițeze un zâmbet mic. Nu îl vedea dormind pe un pat din papură împletită sau într-un hamac din plasă de pescuit, dar trăsăturile lui aspre și enigmatice numai liniștitoare nu erau. Soțul ei. Nu îi zâmbi ca răspuns la zâmbetul ei strâmb și nu îi vorbi până în momentul în care botul din lemn se izbi de un mic ponton ascuns în umbra groasă a unei sălcii imense.
- Am ajuns!
Mona clipi prin semiîntuneric, căutând din priviri casa. Nu o zări până în momentul în care intrară în zăvoiul de pe malul mlăștinos pe care tălpile sandalelor îi alunecau mai ceva ca pe schiuri. Se sprijini de un trunchi încrețit și aspru, crescut în dreptul unei cărări pavate cu piatră neuniformă, măsurând fațada galbenă a unei căsuțe care nu corespundea deloc viziunii ei oribile. Decentă. Cam acesta ar fi fost primul cuvânt care îi trecu prin minte la prima vedere. Partea de jos, mai solidă, părea ridicată din cărămidă, în timp ce sub acoperișul foarte puțin înclinat, aproape drept, se putea distinge o mansardă ușoară, dintr-un lemn deschis la culoare. Florin duse bagajele în casă și se întoarse după ea. După câteva momente în care încercă să îi citească expresia de pe chip, o ridică brusc în brațe și o trecu pragul în cel mai tradițional mod cu putință, luând-o pe nepregătite. De îndată ce o lăsă pe blana moale de oaie care acoperea podeaua, se trezi atacată de o nălucă, care o răsturnă pur și simplu de pe picioare.
- Robinson!!!
La strigătul pătrunzător al bărbatului, un val de aer răzvrătit de niște aripi imense, răvăși părul Monei, după care, totul încetă. Cu coada ochiului, femeia zări un pelican imens, care clămpăni câteva minute nemulțumit, legănându-se pe labe, după care fu scos afară fără menajamente.
- Scuze, era tovarășul meu de cameră! O perioadă va trebui să suportăm supărarea lui, dar va înțelege într-un final că lucrurile se vor schimba pe aici.
Vorbea despre pasăre ca despre un om! Ca despre un prieten! Adică, ea va lua locul unei păsări care își va îndrepta toată furia asupra persoanei sale? Unde nimerise? Se așeză pe un scaun cu spătar împletit din papură și își trase sufletul. Asta da primire! Romantism aventuros de-a dreptul! Florin aprinse toate luminile din casă. Dacă se aștepta să i se facă cât de cât o prezentare, Mona se înșela. Încă odată în privința lui Florin Sandu și probabil că nu pentru ultima dată. Aplicele în formă de felinare aruncau suficientă lumină cât să își poată da seama că încăperile de la parter erau mobilate simplu, cu mobilă greoaie, de strictă necesitate. O canapea, un dulap, o masă și patru scaune în camera cea mai mare, un birou cu un scaun, un pat de o persoană și alt dulap în camera mai mică, iar în holul pătrat din care se intra în bucătărie, două scaune cu spătar și un cuier meșterit pe o scândură lată în formă de vâslă. Mirosea a pește. Probabil că Robinson tocmai își luase cina. Mona nu suporta peștele. Intui că acest lucru îi va crea ceva probleme. Își urmă soțul în bucătăria spațioasă, mobilată cu o masă lungă, care servea și de banc de lucru, două scaune fără spătar, un dulap înalt cu ușile însemnate oribil cu niște culori țipătoare, la care dacă priveai te dureau ochii și o sobă lungă, din fontă, care probabil că prinsese primul război mondial.
- Astă seară vom mânca ce găsim prin cămară. De mâine, poți să te organizezi cum îți place. Nu am să te incomodez cu prezența mea când nu e cazul!
Cu alte cuvinte „de mâine, treci la treabă”. Se impunea totuși să stabilească niște reguli, chiar dacă orice regulă aduce pentru cineva anumite constrângeri. Ea era obișnuită să respecte reguli, să trăiască după reguli și să găsească reguli chiar și acolo unde acestea nu păreau necesare. Din toamnă avea să predea la o școală din Chilia Veche. Transferul fusese atât de ușor încât se întreba cât de disperați erau oamenii din comuna aceea încât să-și încredințeze copiii unei profesoare de filosofie? Dar, până atunci, avea toată vara înainte pentru a învăța să trăiască pe tărâmul apelor, în zăvoiul acesta, cu pelicanul supărat și cu un soț colțuros, ale cărui pretenții încă nu le cunoștea. Privi îngrozită bucățile groase de pește marinat, bucata mare de brânză de capră și colțul de pâine pe jumătate uscată, etalate pe farfuriile plate din lut roșcat.
- Sper că nu faci mofturi la mâncare!
Acum, cum să îi mai spună că peștele îi făcea rău, că nu mânca de regulă pâine și că brânza o consuma numai ca adaos la paste sau mămăligă, dar nu și pe inima goală? Se întrebă ce față făcuse ea, de el se văzuse îndreptățit să fie atât de dur?
- Probabil că sunt prea obosită să mănânc!
- Nu mă păcălești de data asta! Nu te culci până nu văd că mănânci așa cum trebuie! Am să încălzesc și niște lapte.
Se întoarse spre plită și aprinse focul cu câteva lemne din coșul de sub picioarele înalte. Mona își simți ochii umezindu-se și o greutate colosală apăsându-i în capul pieptului. Intrase la stăpân, va să zică! Se așeză pe unul dintre scaune și încercă să taie o felie subțire de brânză cu cuțitul imens, lăsat pe colțul mesei. Brânza era atât de tare că se rupse în bucăți mărunte și se risipi pe farfurie. Culese o fărâmă între degete și o umezi pe limbă, încercându-i gustul.
- Nu așa se mănâncă!
Degetele lui se dovediră deosebit de dibace, în ciuda mărimii lor. Tăie o bucată de pâine care scrâșni din coajă sub lama cuțitului, așeză pe ea un pat de brânză, apoi, deasupra felii de pește, după care i-o întinse. Imediat ce mirosul peștelui îi atinse nările, Mona își simți stomacul urcând ca un ascensor în plină viteză.
- Aș prefera fără pește!
El o săgetă cu privirea și lăsă mâncarea pe masă cu un gest încetinit.
- Vrei să ne înțelegem, nu?
- Ar fi de preferat.
- Atunci, ce nu îți convine?
Lacrimile izbucniră fără preaviz, provocate de tonul ridicat, de-a dreptul arțăgos. Nemulțumit de reacție, pufni supărat și o lăsă în pace. Înfulecă cu poftă animalică felia pregătită pentru ea, după care îi întinse sub bărbie cana din metal cu emailul sărit pe margini, din care aburea un lapte cu miros ciudat. Acum ar fi fost mai mult decât mulțumită dacă ar fi avut chiar și un covrig din cei care se vindeau la colțul străzii pe care locuise, sau măcar niște biscuiți cu miere, din cei care nu lipseau niciodată din dulapul din bucătăria garsonierei.
- Unde va fi camera mea? Luă cana din mâna lui și o așeză pe colțul mesei, încercând să-i distragă atenția cu alt subiect. Mi-aș despacheta câteva lucruri să mă schimb și, dacă se poate, aș vrea să fac un duș.
Se simțea atât de nenorocită, încât nu își putu stăvili ploaia de lacrimi care îi făcuse până și vocea să tremure. Înțelegea că era o situație dificilă și că, așa cum ea nu știa cum să-l ia, nici el nu avea de unde să știe ce nu îi făcea plăcere, dar nu se putea detașa de senzația că făcuse o eroare fatală părăsind orașul și urmând un străin în sălbăticie. Luă gestul scurt din braț, pe care el îl făcu drept răspuns la întrebarea ei, ca pe o invitație să își aleagă spațiul care îi convenea. Ușurată parcă de o povară, părăsi bucătăria și urcă scările abrupte și înguste pentru a arunca o privire în mansardă. Aerul era deosebit de cald și mirosea a lemn. Slavă Domnului că exista o baie în casă! Ar fi murit de groază să fi fost nevoită să înfrunte atacul pelicanului în timp ce încerca să înlăture mizeria adunată pe drum. Se așteptase să găsească măcar o cabină de duș. În schimb, vana greoaie, metalică, cățărată pe niște picioare arcuite și sprijinită de chiuveta cu picior, de la robinetul căreia pornea un furtun, o făcu să înțeleagă clar cum stăteau lucrurile în acea casă. Măcar apa era aproape caldă! Potrivi furtunul și dădu drumul apei să curgă, socotind că la așa un debit, până avea să-și desfacă bagajele ar fi colectat o cantitate care să umple un sfert din volumul uriașului recipient. Cele două camere de la mansardă erau mai mici decât cele de jos, iar coridorul îngust în care se deschideau, se termina cu un mic balcon protejat cu brațe din lemn, care avea un farmec deosebit. În prima cameră se afla doar un pat îngust, dar în a doua, lângă patul care ocupa aproape toată suprafața locuibilă, se aflau două noptiere, iar lângă perete, trona un dulap cu două uși. Una dintre uși avea montată pe interior o oglindă, așa încât, Mona hotărî că aceea era cea mai potrivită cameră pentru ea. Prin cele două luminatoare, se puteau zări stelele, iar pentru ea, acest lucru părea în acel moment de-a dreptul fantastic.
Așa cum promisese, Florin nu o incomodase cu nimic, nici în timpul băii și nici cât timp își aranjase mare parte din lucruri. Nu îi simțise prezența și nici nu încercase să îl roage să o ajute în vreun fel. Reuși chiar să se calmeze în timp ce întindea peste salteaua tare, cearceafurile cu trandafiri pe care le cărase după ea. Cele două perne, prea mari pentru gustul ei, se potriveau cu puțină strădanie în husele perechi ale setului, dar pătura țesută din lână colorată pe care o găsise așezată pe pat, se aduna pe margini în învelitoarea prea mică. Până una alta, balsamul de rufe pe care îl turnase din belșug la spălarea hainelor de pat, își făcea treaba. Mirosul în cameră se schimbă imediat, iar Mona se întinse sub așternuturi, încrucișându-și brațele sub ceafă, pregătită să citească în stelele strălucitoare. Pe când era aproape să alunece în lumea viselor, un zgomot ușor o făcu să deschidă ochii. Sări în vârful patului, trăgând pătura în jurul ei.
- Dumnezeule! Ce crezi că faci?
- Ce pot să fac la această oră? Mă pun în pat!
- Nu ai auzit de pijama?
- Eu așa dorm! Fără haine. Mi-e cald și hainele mă deranjează în timpul somnului.
- Vrei să dormi aici? Cu mine?
- Așa doarme orice soț! Alături de soția lui!
Salteaua se înclină primejdios pe partea pe care trupul imens al bărbatului se întinse fără nici o jenă, strălucind în lumina misterioasă a stelelor, care curgea prin luminator. Ce să spună? Ce să facă? Știa ce aștepta el de la ea. Normal!
- Vrei să ne înțelegem, nu?
Dacă mai repeta o singură dată acea întrebare, ea începea să urle! Da! Doamne! Voia să se înțeleagă, voia să fie liniștită, voia să fie lipsită de griji, voia să aibă un soț atent cu ea și o familie, poate că nu chiar ideală, dar cel puțin în care să se simtă confortabil. Auzi acolo, să umble gol-pușcă prin casă! Trase aer adânc în piept și se întinse cu grijă pe bucata pe care o considera partea ei de pat, strângând între degete reverele cămășii de la pijamaua ei fină, din mătase albă.
- Când vrei să te uiți la mine?
Nu avea cum să îl ignore, asta era sigur! Se întoarse pe o parte, cu fața spre el. Soțul ei zâmbea. Un zâmbet intens, cald, care îi modifica în întregime trăsăturile sălbatice.
Fiecare trup își are propria muzică. Atunci când vibrațiile se întrepătrund și armoniile răspund chemărilor nerostite, întreg universul tace și ascultă. Tăcerea se lăsă și în casa din zăvoi. Pelicanul se foi agitat în jurul casei o perioadă, după care, hotărând că avea destul timp la dispoziție să scape de intrusă, își ascunse capul sub aripă și zbură spre lumea viselor, spre acea lume perfectă în care peștii îi zburau pe sub nas și el se lăfăia în casă în patul stăpânului. Tărâmul acela era doar al lor, străina nu avea ce căuta în el!