Pregătirea noului examen de admitere mergea destul de bine. Din când în când, simula și câte un examen scris. Avea subiectele ce s-au dat cu câțiva ani înainte, pe baza lor încropea și altele asemănătoare. Se uita apoi la ceasul de pe perete și, fix, două ore stătea pe scaun și scria. Își corecta singur ceea ce a scris și, de cele mai multe ori, era mulțumit. Citea prin manualul lui Roller sau prin cărțile de literatura și completa ceea ce nu reușise să cuprindă în lucrările ce și le da. I-ar fi plăcut să aibă pe cineva care să i le citească și să le poată și aprecia cu note. Dar nu avea o astfel de cunoștință și, chiar de ar fi avut, n-ar fi putut să-i ceară să-și irosească timpul cu problemele lui. Gândindu-se bine niciun prieten, din cei vechi sau mai noi, n-ar fi fost în stare de așa ceva. Da, se putea discuta cu ei despre fotbal sau alte discipline sportive, se puteau comenta meciuri, filme sau chiar politică, dar nu literatură. Poate, vreo fată ar putea fi mai receptivă la problemele lui. Dar de unde s-o ia? N-a avut prietene și nici unde să le găsească. În toți anii de școală, clasele în care a fost el erau numai de băieți. E drept, se mai organizau, când a fost elev în clasele V-VII, meciuri de faustbal cu echipe de la școala de fete. Veneau acolo, să-și încurajeze echipele, fete și băieți de la ambele școli. De multe ori, în lipsa unui arbitru competent, se produceau altercații, e drept nu prea violente, între susținătorii celor două echipe. Continuau de multe ori și pe stradă după terminarea meciului, dar fetele erau primele care puneau punct și se îndepărtau țâfnoase.
De la o vreme, a început să frecventeze din nou joile tineretului. La început, era convins că a uitat să danseze pentru că n-o mai făcuse demult A tot stat, o vreme și s-a uitat la pașii ce-i făceau dansatorii. Când a crezut că-i știe bine, s-a hotărât și s-a apropiat de prima fată ce stătea într-o margine, a aplecat puțin capul și aceasta a acceptat lăsându-se prinsă de talie. Niciun minut, care lui i s-a părut o veșnicie, nu a durat până a intrat în ritm. Și-a cerut scuze, roșeața urcându-i-se de pe obraji până la urechi, când a călcat-o, dar nu din vina lui, pe picior. Un zâmbet ce i-a înflorit fetei pe față l-a anunțat că ea n-a dat nicio importanță incidentului. Zâmbetul și figura ei tot timpul veselă i-au dat curaj și a rămas lângă ea și în pauza ce a luat-o orchestra. Au discutat despre melodiile ce s-au cântat până acum și despre ce ar dori să mai urmeze. Cunoștea fata nume de compozitori și de interpreți. Îi plăcea în special cântecele interpretate de Rodion Hodovanski, mai ales Clopotele, dar și cele compuse de Ely Roman ori frații Grigoriu. O întrebă apoi Nuțu, gândindu-se și la problemele lui, despre ce citește ea în timpul liber. Aceasta se uită lung, dispărând-i zâmbetul.
- Dar ce te interesează și de unde știi că citesc? Dacă chiar vrei să știi mă mai uit în Flacăra Sibiului să văd ce filme mai sunt pe la cinematografe, în Drum Nou, niciodată, că acolo nu sunt decât cele din Orașul Stalin.
S-a lămurit Nuțu cu cine avea de-a-face. Totuși i-a plăcut zâmbetul ei și ar mai fi vrut să povestească cu ea. Dar fata dădea semne că dorea să scape cât mai repede de prezența lui. Și a scăpat la următoarea melodie când a fost invitată de un alt băiat. Ei, se gândea Nuțu, alte probleme trebuie abordate cu fetele astea, mai ales când vorbești prima dată cu una.
A găsit, însă, acolo unde nu s-a așteptat, pe cineva să-l înțeleagă. L-a găsit pe Tică Mustățea la un curs de învățat Limba Esperanto organizat de Clubul Uzinelor Independența. Cursul era gratuit și putea participa oricine, indiferent de pregătirea școlară. S-a dus la data și ora anunțată pe un afiș scris de mână cu litere mari de tipar. Erau în sala mare a clubului doar câteva doamne destul de în vârstă și câțiva domni ce-și sprijineau bastoanele de marginea scaunelor. La o măsuță, cu fața spre sală, s-a așezat un bătrânel care fără nicio introducere a intrat direct în subiect. Zicea despre un anume doctor Zamenhof care spre sfârșitul secolului trecut a reușit să încropească o limbă artificială, ușor de învățat, în care să fie traduse marile opere literare și științifice, ca astfel să poată fi însușite și de cei mulți, adică de clasa muncitoare, care din cauza exploatării omului de către om, n-au putut avea acces la limbile de largă circulație. Mai spunea domnul acela că însuși marele Lenin, conducătorul proletariatului de pretutindeni, a fost interesat de această limbă, numind-o latina proletariatului. Dar ceea ce i-a atras plăcut atenția a fost atunci când acesta a recitat versuri de Eminescu traduse în această limbă. Aveau o sonoritate deosebită, mai ales dacă îți era familiar originalul: Mi neniam kredis, ke morti lernos;/La mantel' de l' juno eterna volvis/ Min, l' okuloj rave rigardis al la/ Stel' de l' soleco. (Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;/Pururi tânăr, înfăsurat în manta-mi,/Ochii mei nălțam visători la steaua/Singurătății) ori Ŝi estis kara solfilin',/En ĉio sen komparo;/Iânter sanktuloj - La Virgin',/La lun', inter stelaro. ( Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele/Cum e fecioara între sfinți/Și luna între stele)
A observat că și celălalt tânăr, despre care a aflat la ieșire, când au intrat în vorbă, că-l cheamă Tică a fost impresionat de versurile traduse în această limbă, ce sunau atât de frumos. Și-a dat seama că-l cunoaște din vedere. Da, sigur, îl mai văzuse prin oraș pe acest tânăr, înalt, brunet, aproape tot timpul cu o carte sau un caiet sub braț. L-a văzut și pe la peluza stadionului, la meciurile de fotbal ale celor două divizionare B. De multe ori, era prezent și la meciurile de basket ori voley de pe terenul Luceafărul ori de pe cel de lângă Telefoane. Niciodată nu se entuziasma, ci stătea liniștit, notându-și din când în când câte ceva pe un carnet. A mai aflat, în timpul celor câteva ture pe care le-au dat împreună pe centru, că face cronici sportive pentru Flacăra Sibiului dar și pentru Sportul Popular.
L-a întrebat apoi Tică dacă poate să-l ajute într-o problemă.
- Ce problemă?
- Ai cumva un ceas de mână?
- Nu, dar de ce mă întrebi?
- Duminecă are loc meciul dintre Șoimii și F. C. Câmpia Turzii. Mi s-a cerut de către Sportul Popular să fac o cronică mai detaliată, pentru că de rezultat depinde cine va lua lanterna roșie a grupei. Stadionul, după cum ai văzut și tu, are un ceas care mai mult stă decât merge, ori eu în cronică trebuie să punctez și cele mai importante faze și să specific minutul când acestea au avut loc.
- Fii liniștit, se rezolvă.
- Cum?
- Voi fi și eu acolo, dar nu singur. Voi lua de acasă ceasul deșteptător care merge, țais, când îl pui după radio. Îi dăm drumul când începe meciul și-l oprim pe timpul pauzei. Astfel o să știi minutul când au loc fazele importante.
- Bine, dar dacă tot ești acolo o să notezi pe o foaie minutele când au loc cornerele și eventualele lovituri de pedeapsă.
Așa au făcut și, în Sportul Popular de marți, a ieșit un articol de toată frumusețea.
Nu se zgârcea Tică când venea vorba de a ieși împreună la o bere și câțiva mici la Bolta Rece de lângă stadion, ori pe terasa de la Bulevard. Doar când ploua, ori bătea vântul tare, intrau în sala cea lungă de la Bufnița. Plata, zicea el, o făcea din suma primită pentru colaborări.
Timpul trecea, se apropia toamna și odată cu ea, sigur, situația lui se va schimba. În cel mai bun caz, va reuși la examenul de admitere și va fi student. Dar era conștient că această posibilitate era foarte redusă pentru el. Ca să intre, trebuia să ia nota maximă. Situația nu pare să se fi schimbat de anul trecut până acum. Mai plana asupra lui procentul de 25 la sută acordat fiilor de burghezi și asimilații acestora, micii burghezi. Dacă va avea același rezultat de anul trecut, va fi luat în armată. De două ori a trebuit să meargă până acuma la Comisariat, dar pe ordinele de chemare scria fără valiză. Prima dată cu actele de stare civilă, iar a doua oară i s-a făcut o vizită medicală destul de sumară.
La începutul lui septembrie a luat din nou drumul Bucureștiului.
De data asta notele se dădeau până la zece. Media finală, ce o obținuse, formată din notele de la scris și de la oral, era cu puțin peste opt. Cei din categoria lui au intrat până la media opt și cincizeci, ceilalți până la șase și douăzeci de sutimi.
S-a întors acasă, ca și anul trecut, și a început să aștepte. A trecut de jumătatea lui septembrie și n-a primit ordin de chemare. Credea că a fost uitat sau cine știe de ce a mai fost amânat cu un an. Sau, poate, i s-or fi pierdut actele? Câte nu se pot întâmpla. Iată, când a fost prima dată, a trebuit să aștepte în fața unui ghișeu mai bine de o jumătate de oră. Înaintea lui era un singur băiat pe care-l cunoștea din vedere. Sergentul major, de dincolo de ghișeu, după ce a răsfoit și a tot răsfoit actele, s-a retras lăsând ghișeul deschis. Băiatul, după câteva minute, a luat dosarul, l-a băgat sub haină, apoi a părăsit la repezeală sala. Nuțu nu știa ce să creadă. După aproape un sfert de ceas a reapărut sergentul major și, cu toate că în sală se afla doar el, a zis apăsat altul la rând. I-a arătat ordinul de chemare după care i-a înmânat documentele cerute, copiile legalizate după Certificatul de naștere și după Buletinul de identitate.