poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 639 .



Fagul cu ciori
proză [ ]
(o istorie din timpul unui război, oarecare, sunt destule...)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Spacer ]

2014-12-29  |     | 



Quod fuimus, estis; quod sumus, vos eritis

Soldatul primise o sarcină nefericită, ingrată. De câteva luni trebuia să stea cu ochii pe un copac, pe un fag, putea să fi fost orice alt soi de copac, putea să fi fost și altceva, nu știa, fiindcă de fapt nu știa ce fel de copac era. Știa să recunoască un mesteacăn, simplu, sau un stejar, sau un tei, sau un arțar, după frunze, dar un ulm sau fag era mai greu. Acest copac era deci pentru el de nerecunoscut, așa că l-a declarat: fag.
Era cam la încoronarea primăverii, copacul prindea din nou viață, înfrunzea. Dar ceea ce era deosebit la acest copac, era tot timpul anului plin cu ciori. Așa că arborele arăta înfiorător, de parcă ar fi încărcat de fructe negre. Ca simplu soldat nu a putut să refuze această slujbă în nici-un chip. La început avusese datoria de santinelă, de a patrula în jurul pădurii. Cu timpul se schimbase totul. Războiul își schimbase fața, așa și pădurea care o păzea. Beligeranța îndelungată schimbase caracterul oamenilor, eroii au dipărut, caracterele puternice au fost încetul cu încetul zdrobite. Prin pădurea lui au început să fugă dezertori și alți delincvenți, infractori, criminali în căutare de jaf și pradă. Sarcina lui însă nu era să se ocupe de aceștia, ci să păzească fagul cu ciori! Acet copac se găsea cu încă unul în mijlocul unui fost lan de grâu, acum în paragină, în fața pădurii. Soldatul trebuia să aibă grijă, ca păsările să nu intre în pădure, pădurea plină de eșafoduri, de spânzurați, de țepe, de fecioare de fier, confecționate direct în trunchiurile de copaci, cuști de fier, atârnate de fiecare copac, gemetele celor încă vii, îl înfiorau pe soldat, dar cu timpul se obișnuise și cu aceasta, devenise tâmp, nu le mai auzea. Soldatul se mira, se minuna zilnic de același lucru, dar nu găsea nici o soluție la întrebarea pe care și-o punea zilnic: deși erau doi copaci, se poate spune chiar gemeni, la câțiva metri distanță unul de celălalt, ciorile îl preferau doar pe cel din stânga. Câteodată i se părea hilară această preferință, caraghioasă, râdea de unul singur. Ciorile sunt păsări caraghioase, gândea el, grețoase, dar caraghioase. Ura faptul că trebuia să joace rolul de sperietoare, chiar sperietoare de ciori și nu de pupeze sau alte păsări simpatice, ura să servească ca și soldat, pentru niște oameni, pe care îi considera nedemni, de a fi denumiți oameni, ce îl mai oprea pentru a nu dezerta? Singura alternativă, într-o lume fără alternative, știa că soldați nu trebuiau să gândească, ci doar să execute, dar totuși se simțea păcălit, de soartă, de superiori, escrocat de destin... Nu era de acord cu lăsarea condamnaților spânzurați de copaci pentru intimidarea altora, care ar fi vrut să dezerteze sau să fure, nu era creștinesc. I se părea caraghios: pârliții de condamnați trebuiau să sperie pe alții, iar el el trebuia să sperie păsările, să nu deterioreze pe morți. Era deci o sperietoare în slujba altor sperietori sau o sperietoare care proteja sute de alte sperietori. Spre norocul lui nu obligat să preia rol de călău, nici nu era chemat să asiste la execuții. Era pedepsit destul să stea zi și noapte lângă acea pădure blestemată. Psihicul său era destul de împovărat. Zilnic trebuia să suporte privirile rele ale țăranilor, care mereu treceau pe acolo, pe jos, sau cu căruța,nu îi era frică de nimeni, dar îi era frică să nu fie deocheat, de câte ori îl durea capul, încerca să-și aducă aminte, din cauza cui, iar dacă vreun străin trecea din greșeală mai aproape de el, soldatul îl gonea, înjurându-l înfuriat. Altădată vroia să le explice, că nu e vina lui, de ce nu erau îngropați morții, dar țăranii nu-i răspundeau, îl pedepseau cu ură, tăcere și dispreț. Soldatul era creștin, ca și țăranii, la fel ca restul soldaților, la fel ca și condamnații la moarte. Pentru a se distra, copiii din satul învecinat, veneau să vadă, ce mai face soldatul, și dacă îl găseau dormind, unii mai îndrăzneți aruncau în el cu ghindă, cu jir, sau cu bruși de pământ sau cu ce apucau. Atunci soldatul sărea ca ars și începea să-i înjure, îi ochea cu pușca lui ruginită și se făcea că trage după ei. Dar copiii fugeau râzând, pentru ca apoi să se întoarcă iar și jocul începea din nou. Cu timpul soldatul a început să aibă îndoieli, despre existența lui Dumnezeu, despre sensul vieții, despre sensul existenței sale, să bănuiască un complot al zeilor împotriva lui, avea coșmaruri, ziua, noaptea, nu mai știa în ce zi se află, fiindcă pentru el nu exista duminică, nu exista sărbătoare. Se hrănea din rațiunea, pe care o primise cu mult timp în urmă, și el uitase când.
Ce îl apăsa mai tare pe soldat era faptul de a se vedea dependent de niște păsări, care la o mică neatenție din partea lui, se ridicau din copacul lor și se revărsau asupra pădurii. Atunci în disperare, nu-i rămânea altceva de făcut, decât să le împuște, și făcea atâta tărăboi, până stolul acela uriaș se îndepărta îngrozit spre orizont. Într-o zi i-a venit o idee: de ce să mai aștepte până păsările îi atacă pădurea, n-ar fi mai bine să le împuște el? Așa că zilnic se punea de împușca câteva. Oamenii care se nimereau să treacă pe-acolo se cruceau de prostia soldatului, fiindcă nimeni nu a înțeles de fapt misiunea lui la acea margine de pădure. Cu timpul însă oamenii l-au ignorat, iar păsările au părăsit fagul și au renunțat la prada din pădure. Soldatul era fericit. Acum își luase din nou libertatea să patruleze în jurul pădurii...
Unei femei din sat îi păru rău de soldat, să-l vadă cum se îndobitocește zi de zi, dar îi era frică să se apropie de el. Era văduvă, simțea nevoia să ajute un suflet, dar nu știa cum să facă? Să-i trimită ceva de mâncare la bietul nenorocit? Dar cum?
Cu venirea primăverii, soldatul parcă se mai înzdrăvenise, era mai vesel. După ce pratulă în jurul pădurii, când ajunse spre seară la ghereta lui găsi un coș acoperit cu un prosop curat, erau fructe, pâine, o bucată de carne... Soldatul se bucură, dar apoi bănui o capcană. Poate cineva vroia să-l otrăvească, poate țăranii vroiau să-l omoare? Dar, la urma urmei nu mai conta nimic, așa că se apucă de mâncat. Apoi adormi îndată. Dimineața, înainte de plecare lăsă coșul pe banca din fața gheretei și plecă în patrulă. Seară, minune mare, îl găsi iarăși plin! Acest lucru se întâmplă câteva săptămâni. După mâncare își făcu obiceiul să se roage. Se punea în genunchi și cerea lui Dumnezeu mai o minune. Dacă Dumnezeu a făcut să-i se dea de mâncare, precum profetului Ilie în deșert, când corbul îi aducea de la Dumnezeu mâncare, dacă Dumnezeu i s-a făcut în sfârșit milă de soarta lui, cerea acum de la Dumnezeu pace pentru sine și pentru sufletele condamnaților, îndurare și eliberare de această sarcină nenorocită... Femeia se obișnuise și ea să-l privească pe soldat de la distanță, cum mănâncă, cum se roagă și își zicea în sinea ei, ca omul acela nu putea fi un om rău, și parcă începuse să-i fie drag de el. Dar și alți săteni au observat acțiunile femeii și nu erau deloc fericiți. Ar fi vrut să scape de ea cum ar fi vrut să scape și de soldat. Femeii i-au atras atenția unii vecini, să înceteze cu pomenile, și să lase soldatul în pace, dar ea se împotrivea, și răspundea, și acela e suflet, și acela e om. Dacă au văzut că nu se poate ajunge la o înțelegere cu femeia, au plănuit cum să se scape de amândoi. Așteptau doar un prilej.
Și acest prilej s-a ivit într-o seară de mai când, femeia a cutezat să se apropie de ghereta soldatului, când acesta cina. Soldatul, oarecum se aștepta să-și vadă îngerul păzitor și îi zâmbi femeii. Nu apucaseră să schimbe două vorbe, când oameni l-au înfășcat pe soldat, iar alții pe femeie, cu scopul de-aș face singuri dreptate... Pe femeie au siluit-o iar pe soldat l-au linșat.
Soldatul a trebuit să fie martor siluirii, ca apoi femeia să fie martoră linșajului. Așa sau așa, țăranii s-au răzbunat, cum au crezut ei de cuviință: Au dat foc trupurilor spânzurate, au dat foc pădurii! Iar pe soldat l-au spânzurat de fagul blestemat. Hotărârea a fost spontană și irevocabilă.
Soldatul râdea: ironia soartei, să moară spânzurat de copacul acela, pe care nici măcar nu știa să-l recunoască. De aceea a întrebat, cu o voce blândă:
-Știți voi ce copac e acesta?
Þăranii s-au oprit din linșaj și au rămas nedumeriți. Femeia, care nu se mai plângea pe sine, ci pe bietul soldat, a zâmbit printre lacrimi.
-Unul din voi trebuie să știe, strigă ea indignată.
Un băiat culese jir de pe jos și-l arătă soldatului în lumina torțelor.
-Ãsta e jir de fag, zise băiatul, ca și cum ar răspunde învățătorului la școală.
Unul din bărbați s-a repezit și a lovit băiatul peste mână, înjurându-l.
-Taci, grijania m..., bodogăni el, cuvinte pe care soldatul nu le mai auzi.
Ceilalți bărbații însă l-au atârnat pe soldat de frânghie și așteptau ca acesta să moară.

....

Soldatul și-ar fi dorit ca corpul său spânzurat, care chiar dacă nu mai simțea răcoarea vântului nopții, într-un ultim stimul al nervilor, care parcă a durat o eternitate, o ultimă recunoaștere a mediului înconjurător, să se oprească din balans. O legănare între Bine și rău, Dumnezeu și diavol. Dacă vântul acesta blestemat nu ar mai bate! Atunci m-aș opri din legănat, gândea el. Atunci s-ar naște o altă formă de existență, una de care nu-și mai putea aduce aminte, să o fi trăit vreodată, cel puțin diferită, de aceea care i-a fost impusă de sus, de superiori, de soartă, de forțe determinante, o formă diferită deci: o alternativă exotică, neutrală, clară, tentantă, ispititoare, care totuși i se sustrăgea, i se refuza, nu vroia să se întruchipeze, nici măcar ca metaforă a unui vis amăgitor, care l-ar fi excomunicat din realitatea, pe care oricum în câteva clipe nu o va mai trăi. Ce e adevărul, ce e libertatea? Își făcea griji, că nu și-a găsit încă răspunsuri...
Domnea întunericul. Vedea doar întuneric, nu mai deosebea frunzele de ramuri, nu mai deosebea cerul de pământ, mai trăia?
Își dorea încă acel moment de repaus. Poate ar fi putut întrezări, prin coroana copacului, stelele, Orionul, cel puțin o stea...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!