Programul Bigbang, sau mai altfel spus și programul Acum, este un program energo-informatic, de o imensa complexitate care alcătuiește o matrice vie, cu mii și mii de softuri auxiliare, cu radicali liberi, o infinitate de conexiuni. Acea matrice vie, ești TU însăți. Tu însăți, te întâmpli acum, în singurul timp care există. În acest punct, în unicul punct existent, se întâmplă totul. Tu, ești acest punct în totalitatea lui.
- Coruiță, ce înseamnă acela numit “trecut”, “prezent” și “viitor” ?
Copilul îmi puse atât de senin întrebarea, cu atâta naturalețe cum numai copilașii pot fi capabili.
- Șerare, azi ești mai profund decât ieri, ce se întâmplă, crești cumva, sau te-ai hotărât doar să mă testezi dacă nu-s mort cumva?
- Nu Coruiță, nu ești mort, te văd chiar acum în fața mea, în carne și oase. Cât despre întrebarea mea, îți spun sincer, înțeleg cam ce e acela timp, înțeleg ce mi s-a explicat de către toți cei din jurul meu, cam ce e aia timp și care e importanța lui, dar trebuie să-ți mărturisesc că uneori am dubii. Nu înțeleg niște chestii, pur și simplu îmi scapă…
- Despre ce e vorba? Ce nedumerire te necăjește Șerare?!
Șerar, băiețelul de zece ani, cu ochișori verzi și limpezi precum stelele de safir, se uita la mine fix cu atâta intensitate a privirii, ochii lui erau veșnic curioși, întrebători. Dacă ești un om corect și sincer, așa cum sunt eu, nu îi poți spune copilului tâmpenii, nu poți umbla cu brașoave, răspunsuri în doi peri, incomplete și strâmbe. Mă gândii sincer, adânc și trăsei aer în piept.
- Apoi uite, eu nu înțeleg ceva, bunăoară nu pot pricepe de ce mama îmi tot zice dimineața că nu e „timp”. Fii bun spune-mi ce-i aia? Că eu am întotdeauna timp. Nu am constatat niciodată ca nu ar fi. Cum vine asta?
- Unii oameni percep timpul ca pe o posesie. Ei cred că timpul e ceva fix, adică hai să încerc să-ți explic cum văd ei problematica timpului. Uite, de exemplu, oamenii cred că s-au născut, după care cresc, îmbătrânesc și mor, astfel ei consideră perioada dintre naștere și moarte o simplă posesie, e ceva ce AU, iar acestei perioade i-au dat o denumire și i-au pus chiar borne kilometrice, numiți ani. Și desigur, când acest timp este în pericol, ei se simt amenințați, devin irascibili și nervoși, anxioși, adică fricoși. Iată, de la bun început timpul pare a fi o problemă de percepție. Timpul e, cu alte cuvinte cam cum simți tu.
- Da, e chiar adevărat, acum îmi aduc aminte de ceva, Mihai, atunci când mă joc pe calculator sau tabletă, sau atunci când fac ceva plăcut, timpul zboară parcă, nici nu-mi mai dau seama cât e ceasul, limbile orelor parcă aleargă ca nebunele. Iar atunci când sunt obligat să-mi fac temele, sau când fac ceva ce nu prea am chef să fac, timpul parcă merge mai încet, minutarul acela scrâșnește și se vaită, dar abia se deplasează. Stau în bucătărie, cu coatele pe masă și pumnii în bărbie, uitându-mă îndelung la ceasul de pe hol, doamne ce greu se mișcă! Temele nu se prea fac singure, din păcate. Și atunci mama apare în peisaj și iarăși nu mă mai uit la ceas. Dacă cumva e la română, unde-mi place, atunci mă adâncesc în rezumat sau în compunere și iată, iarăși timpul o ia din loc la galop.
Șerar este un bun povestitor, dar mai ales un bun observator corect a ceea ce i se întâmplă, are acea inocență fenomenală, după care toți adulții inteligenți tânjesc, anume acea capabilitate senină de a întreba, de a fi veșnic avid de a știi, de a afla, o puritate fenomenală a ființei, prezentă în toți copiii încă necontaminați de ego, acea personalitate copiată și însușită de către adultul neatent și adormit, de la societate, de la ceilalți în general, o imagine despre sine însuși confecționată în minciună și plină de dorința lui “vreau”. Copiii sunt puri, ei sunt chiar sinceri și autentici, discuțiile cu Șerar sunt pentru mine o oază de înțelepciune, un izvor nesecat de mirare, de curățenie și umor.
Întotdeauna când se poate și e și el pregătit inițiez aceste discuții cu el, ca de la adult la adult, deși el încă nu știe, dar discuțiile noastre sunt de la un nivel încă și mai înalt, adică copil-copil. Eu redevin copil, adică inocent, atunci cumva printr-un proces pe care eu abia încep să-l înțeleg, inocența din mine, este activată spontan, pot efectiv rezona cu Șerar, îl înțeleg la nivel empatic atunci când las toate programele limitative să cadă, redevin zeu copil pentru o vreme, iar atunci când grația copilăriei cerne frumos fulgi ai înțelepciunii și spontaneității, așa cam cum o zăpadă fină, o pânză cu gânduri frumoase, nobile, se așterne peste noi, atunci în acea frumoasă zăpadă tânără, ei bine, redevin inocent și simt lumea cu toți porii. O simt altfel pur și simplu.
- Și atunci nu există așa ceva numit timp? Sau e ceva ce nu e fix acel căruia îi tot zicem așa?
- Exact copile, timpul e legat strict de percepții. În realitate el nu există, totul se întâmplă acum, într-o clipită, în acel punct în care timpul și denumirea lui de timp, nu mai are rost a fi rostită. Nefiind trecut sau viitor, prezentul e și el un termen nefolositor. Nul. În mine, Șerare este acel punct în care, totul se întâmplă acum. În tine la fel. Cum să-ți povestesc oare mai pe înțeles?
- Zi-i cum poți, pricep eu,nu te teme. Sunt mare acum.
- OK, o să fiu deschis complet, atunci când nu pricepi un cuvânt sau vreo noțiune, mă oprești și-mi zici, e bine așa?!
Îl încurajam astfel să fie și el deschis noilor termeni, și îi puneam atenția la încercare. Știam că vorbesc cu un tip în vârstă de zece ani, nu-s nebun. Sau? Poate că totuși da, totuși ceva îmi zicea că Șerar știe toate acestea, ce eu le scormonesc cumva din abisurile gândirii și simțirii mele. În această discuție eram doi oameni care învață, care își reamintesc ceva din acel fișier al atotcunoașterii sădite în noi înșine, în adâncurile ADN-ului, în profunzimea matricei a ceea ce suntem.
- În mine însumi, există acel punct care conține întreaga lume. Există un tip, pe nume, Buddha.exe, un program frumos al minții mele, care a zis asta odată: “nu tu ești în lume, ci lumea există în tine”, iar acel înțelept nu vorbea în metafore, deși unii așa l-au înțeles și răstălmăcit. Lumea întreagă cu pâraiele, sălciile, frăguțele, munții, caii, urșii, oamenii, absolut totul ce formează lumea noastră pe care o acceptăm în unanimitate generală ca fiind reală, este o lume visată de către mine. Toate elementele din mintea mea sunt programe, softuri, așa cum e și în computere, știi tu, Word, Excel, sau oricare altul. Mai sunt și alte programe foarte frumoase, Iisus.exe, Osho.exe, J.Krishnamurti.exe, UG Krishnamurti.exe, și mulți alții. Există în cadrul minții catene de programe, ca: îngeri.exe, daci.exe, istorie in general.exe, absolut toate bazaconiile lumii, la care te poți gândi, nu există restricții în lumea visării.
- Da, Coruiță, mi-ai arătat odată, știu și eu să redactez o scrisoare în Word.
- Exact. Toate seamănă foarte mult cu cele dintr-un calculator, doar că au o complexitate fenomenală, mai mult decât orice poți tu să-ți imaginezi, de fapt, mai mult decât oricine își poate imagina. De fapt, oamenii își pot imagina enorm de multe lucruri. Chiar și tu ești un program din mintea mea, la fel eu sunt un alt program din mintea ta. Poți înțelege asta?
- Da. Înțeleg, nu e greu.
- Ok, deci în mintea ta sunt adunate toate informațiile despre lucruri, oameni, plante, corpuri, zei sau religii, băștinașii din Papua Noua Guinee sau marțienii verzi. Toate sunt imaginații. Tu ești ceea ce se numește realitatea ultimă, cu alte cuvinte dumnezeu. Ești un dumnezeu visător al lumii ăsteia. Nu există un alt dumnezeu, decât tu însuți, nimic înafara ta, nici un fir de păr, nici un praf, picătură de apă sau altceva. Toate sunt conținute în mintea ta universală. De fapt mintea ta, formează universul, nu invers, așa cum îți este spus la TV sau pe altundeva. Alea-s pârțuri amuzante, bune pentru țugulani. Tu, copile ești Alpha și Omega, orizontul evenimentelor, începutul și finalul oricăror lumi visate. Tu visezi lumea acum în ființare. La fel eu, sau mama, sau oricine altcineva.
- Bine bine, Coruiță, asta pot înțelege. Te rog spune-mi totuși, dacă eu sunt toată lumea, tu ce ești?
- Eu, pentru tine sunt materia visului tău, sunt tu însuți. Tu m-ai accesat, cam cum faci click pe un ecran universal virtual. Eu am sosit lângă tine ca să îți împlinesc gândirea, să te completez, eu nu pot fi înafara ta, cum nici tu nu poți fi înafara mea. Căci și eu la rândul meu sunt dumnezeu, imaginația ultimă însumată a tuturor imaginațiilor posibile. Eu nu sunt diferit de tine. Suntem unul singur. Această inteligență universală pe care o numim dumnezeu, poate absolut orice, dar chiar și el e în mintea ta, el te umple pe de-a întregul până la o confundare totală. Tu ești dumnezeu, îți mai repet odată.
- Coruiță, asta e mare lucru. Înseamnă că toate planetele, sorii, aștrii din depărtări pe care nici nu știu cum îi cheamă, norii gigantici ai universului sunt înăuntrul minții mele.
- Da, ele capătă consistență atunci când te gândești la ele, când le accesezi cu un click mintal, adică cu un gând.
- Bine, dar celelalte gânduri? Ce sunt ele? De ce sunt așa de multe? De ce ne bântuiesc zilnic, încontinuu?
- Gândurile sunt progrămele care circulă liber în matricea visului tău, în camera de visare. Există visuri și visuri, fiecare dintre noi, visăm și gândim liber lumea în ființare. Nu există celălalt de fapt, înafara visului tău. Nu există în realitate, el sau ea sau ei, ele, sunt elemente de vis, materie de visare. Noi toți suntem aceiași materie de visare. Această materie a visului, această inteligență fenomenală ce-ți alcătuiește matricea a ceea ce ești, se numește iubire. Însă în același timp fiecare vis e important, extrem de important, căci te alcătuiește, e tu însuți. Fiecare vis e important și unic.
- Da, știu ce e, Coruiță, e atunci când simt căldură răcoroasă atunci când mama vine la mine noaptea, atunci când sunt bolnav, uneori mă prefac că dorm și ea mă mângâie pe frunte.
- Exact, Șerar, e corect. Dragostea asta e materia visului, e de fapt ceea ce ne alcătuiește. Dragostea e ce mai miraculos element constitutiv al camerei de visare, a TA însuți. În fapt nu există nimic altceva. Iată, încă ceva ce e Alpha și Omega, observi cum am mai zis și despre tine același lucru? Ei bine, acum te întâlnești cu iubirea din nou. Ești iubire.
Ochii copilului s-au mărit ascultându-mi vorba gândului, pupilele s-au dilatat în plina lumină a camerei, și obrăjorii lui s-u înroșit așa cum știu eu când se înroșesc ei, atunci când se discută ceva important între noi.
Ceasul din perete a stat brusc, m-am uitat la acel mic miracol fascinat amândoi, iar Șerar, copilul minune ce-mi întregește viața, a rostit cuvintele următoare pe care nu o să le mai uit vreodată:
- Coruiță, eu am știut asta întotdeauna. Haide să ne jucăm, vrei?


Coachzen
17.12.2014