Motto:”Dacă optica materialistă este exactă, atunci, viața umană nu merită să fie trăită.
Bărbații și femeile care cred în materialism, nu vor mai ajunge, cu timpul, să-și justifice propria existență și să aducă pe lume alte vieți care vor trebui, în mod obligatoriu, să facă față, la rândul lor, absurdului existenței, se vor regăsi într-o situație mai gravă decât moartea.
Experiența vieții omenești, în condițiile în care o trăim, este tragică și tulburătoare. Această latură tragică nu poate fi compensată, decât prin convingerea, sau cel puțin speranța, că viața are un sens mai adânc decât cel pe care i-l acordă materialismul!”

(W.Mac.Dougall.)


Prima oară când mi-am amintit de acel tânăr, a fost în ziua în care am urlat de disperare, din disperarea existenței, pe un țărm al unei mări pe care eu o știam inexistentă. Și asta, fiindcă atunci, în acele clipe, în care sufletul îmi era prizonier al unei dureri inumane, când nimic din mine însumi nu mai trăia cu adevărat, cuvintele acelui copil au inundat deodată timpanele mele, făcându-mă să simt mirosul pământului, mirosul cerului, determinându-mă să simt povara propriului meu miros viu:
“ Întoarce-te în singurătate omule, în singurătatea nebuniei tale, acolo de unde ai plecat înainte de a porni în căutarea fericirii!
Nu văd, n-am vazut niciodată, fiindcă orb am voit să mă nasc, dar eu știu, nu te-ntrista, omule, fericire nu există...Nu trăim să fim fericiți, ci numai pentru a suferi de pe urma acestei invenții absurde...
Și acum, du-te omule, du-te de unde ai venit, de unde te vei întoarce aici pentru a-mi spune că am dreptate, pentru a-mi pune întrebări inutile, la care doar tu însuți trebuie să gasești răspuns... Zâmbești, nu înțelegi nimic, dar vei înțelege....Puțini înțeleg înainte de a nu mai fi.
Mă vei gasii tot aici, oricât de multe zile vor trece....timpul nu există, la fel ca și fericirea, timpul nu e decât o mare minciună. Vei avea șansa, poate unică, să înțelegi că nu suntem nimic, înainte ca nimicul să-ți acopere trupul...”

Și iată-mă aici, pe același țărm, cu picioarele scaldate de apa unei mări inexistente, plouându-mă prin fiecare ungher al ființei....unde ești, filozofule? Doar tu ai putea să m-asculți fără să-ți spun nimic....timpul nu există.
Ar fi trebuit să fii aici.
- Chiar sunt, prietene...atinge-mă, convinge-te de această proastă realitate. E singura în care mai crezi, nu-i așa?
Nu știu de unde apăruse, plaja părea pustie...ca și atunci când, în noaptea aceea lungă, alături de soția mea, ascultam doar valurile, ce se izbeau ritmic de tălpile noastre goale, plesnind de fericire. O fericire pe care o credeam veșnică.
Se așezase lângă noi un biet copil cu o chitară înfășurat complet cu un cearceaf alb.
Ca mulți alții - mi-am spus atunci - cotrobăind în sacoșă în căutarea vreunei conserve sau a vreunei prăjituri.
- Nu te osteni!
Și atunci, vocea aceea stranie, izbită de creierul meu saturat de obsesii, de cuvinte mari...fericire, dragoste, eternitate, înghesuit de idei existențiale, cu principii și sentimente întortocheate ca un labirint prin care alergam cu ochii închiși, a declanșat o alarma, nu știu, ceva ca un strigăt....
- Cine ești? Ce vrei? s-a răsculat primitivul din mine, pe jumătate nervos, pe jumătate curios.
Ne-a privit îndelung; am simțit un țurțure pe spate, zgribulindu-mă deodată.
- Lasă-l Rafael! E doar un copil! mi-a șoptit Clara.
- Atât,…un copil orb, Clara! ne-a răspuns, cu o altă voce parcă, având un ecou metalic.
Un copil orb, un copil orb, repetam, cu mintea învălmășită deodată, de mituri, de legende, de spaimă.
- De unde știi că o cheamă Clara? s-a răsculat bărbatul gelos din mine.
- Rafael, tu nu ești ca ceilalți, ar trebui să vezi, să vezi omule, pricepi? Prin tot acest întuneric trebuie să vezi, să arzi ca o flacără...
Să ard ca o flacără, credeam că e nebun.
- Nu, Rafael, nu sunt nebun, de fapt habar n-am cine sunt...Nu am nici un trecut...În urma mea nu există nimic! Doar exist, doar atât...M-am așezat lângă voi acum și aici venind de niciunde. M-ați chemat....Tu m-ai chemat, Rafael. Sunt cel pe care îl cauți în tine; trebuia să te întâlnești cu tine, față în față cu adevărul.
Adevărul e orb, Rafael, dar privește-l!
I-am privit ochii goi, albaștri și totul începu să alunece... Mă simțeam ușor, pluteam undeva deasupra plajei, iar el mă țintuia cu privirea-i oarbă, plutind alături de mine, într-un altfel de spațiu, fără culoare, fără sunete....Părea un joc absurd, o poveste ireală, și mintea îmi era tulbure ca un râu în care copiii au aruncat bolovani....
- Rafael, trezește-te! E timpul să plecăm! și vocea Clarei alungă deodată totul.
Stăteam întins, gol, pe nisip și marea continua să ne izbească trupurile: flux, reflux...
- Să mergem, iubitule, e timpul!
„Timp nu există, la fel ca și fericirea, nu e decât o invenție absurdă...”
- Ești fericită, Clara?
- Desigur, Rafael, fericirea mea e atât de imensă, încât n-ar putea fi acoperită de apa acestei mări...Tu ești fericit, dragul meu?
„Fericire nu există...Există doar o mare minciună...”
- ...Da, Clara, sigur că sunt! Unde a plecat?
- Cine? Orbul?
Deci nu avusesem vedenii, fusese acolo.
- Da, unde e?
- Nu știu, a dispărut!
- Cum adică, a dispărut?
- Nu știu, ce importanță are, iubitule, hai să plecăm....
- Dar ce-a spus, l-ai auzit?
- N-a scos nici un cuvânt, Rafael, ce e cu tine?
- Cum, n-a vorbit nimic?
- Nu, dragule, s-a așezat acolo, lângă mare și ne-a privit!
- Dar era orb! Cum ne-a privit? Chiar tu mi-ai spus că e doar un copil orb...
- Da, Rafael, era orb, dar orbii știu și ei să privească, au felul lor bizar de a scruta întunericul și e un fel care doare...
Se întristase, iar eu mă simțeam vinovat de această tristețe a orbilor, pe care o simțeam tot mai grea, tot mai apăsătoare...Aș fi vrut să îi spun cuvintele acelui copil orb ce se așezase acolo, lângă noi, venit de niciunde, plecat nicăieri.
Dar, mai mult decât mine, Clara n-ar fi înțeles nimic, cu atât mai mult cu cât ea nu auzise nici un cuvânt.
Vorbisem telepatic? Era posibil? Știam prea puțin despre acest mod de comunicare, iar puținul știut era doar din discuțiile mele interminabile pe care le avusesem cu fostul meu coleg și prieten din școală, Nicolo.
S-a sinucis...Din prea multă dragoste de viață, de prea multă suferință a sufletului....
„Voi muri de dor Rafael, de dorul dorului de dor, prietene....” îmi spunea uneori seara înainte de a adormi.
Fusese un student extraordinar. Nu avea ce să învețe, era un autodidact.
Venise singur, ascuns într-un vapor, pe când avea doar zece ani. Fusese orfan, nu-și cunoscuse părinții niciodată. Tatăl pierise pe mare, mama când îl născuse. Trăise din mila pescarilor.
„Într-o noapte, un napolitan povestea despre America asta a voastră, Rafael....A doua zi m-am ascuns pe un vapor, sperând doar să nu mor până nu ajung aici ,” îmi povestise mai târziu, după ce ne împrieteniseram.
Era un singuratic, iar eu eram unicul lui prieten.
- De ce eu, Nicolo? l-am întrebat odată.
- Fiindcă numele tău îmi amintește de Italia, de capodoperele Renașterii, și apoi tu ești altfel decât ceilalți, Rafael, altfel...
„Altfel...”, așa îmi spusese și acel copil orb, sau poate așa visasem eu...altfel decât ceilalți...
- De ce ești trist, Nicolo? Și atât de singur?
- Fiindcă m-am născut, Rafael, fiindcă m-am născut, și pentru asta am ucis...Fiindcă trebuie să fiu pedepsit că iubesc atât de mult viața...
- Nu te înțeleg, Nicolo....
- Nici tu, Rafael? Nici chiar tu? Atunci totul e pierdut prietene...Flacăra se va stinge, întunericul va înghiți tot și va fi liniște...
Colegii îi spuneau „nebunul”. Câteodată, chiar eu gândeam că nu e în toate mințile.
Mă trezise, într-o noapte, părea speriat, ochii îi luceau straniu și avea un zâmbet amar:
- Rafael, du-mă lângă mare, pe plajă, te implor prietene...
Am gonit cu mașina aproape cinzeci de mile.
- Ce vrei să faci,aici, Nicolo?
- Să ascult oceanul, Rafael, să sărut acest nisip plin de viață, să plâng și să râd de plânsul meu....și să vorbesc cu Dumnezeu. El m-a chemat aici, trebuia să vin, nu-i așa, prietene?
- Și cum vorbești tu cu Dumnezeu, Nicolo?
- Prin gând, prin sânge....ne contopim, înțelegi?
- Nu!
- Păcat,Rafael, mare păcat!
S-a așezat pe nisip, în genunchi, și m-a rugat să plec.
- Dacă nu poți înțelege, du-te Rafael, întoarce-te în civilizație. Nu-ți fie teamă pentru mine, îl am pe Dumnezeu....
M-am îndepărtat cu mașina câteva sute de metri și l-am așteptat. Din păcate am adormit.
Dimineața, m-a trezit soarele plin ieșind din mare. Nicolo nu mai era. L-am căutat pe toată plaja, zadarnic, nimic....M-am întors la colegiu.
Dormea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic....Doar fața îi exprima o durere fără sfârșit.
Nu l-am întrebat nimic, nici măcar cum s-a întors cinzeci de mile.
Mai târziu, tot el a fost acela care m-a întrebat mirat:
- Ce e cu tine, Rafael? Parcă nu ai dormit de o veșnicie...
Atunci l-aș fi pocnit, dar mirarea lui era așa de sinceră, încât m-am abținut...
Apoi, într-o altă noapte, mi-a povestit:
- Știi, Rafael, eu sunt născut pentru suferință, nu sunt doar propriul meu filozof, sunt destinat să-mi disec propria viață... viața, nimic nu se compară cu ea, poate veșnicia lui Dumnezeu, dar ...nu știu, Rafael, nemurire....?
Pentru ce să te lupți, pentru ce să exiști? Eternitate? Blestem !
Sunt credincios, vorbesc cu Dumnezeu, așa cum vorbesc cu tine, dar prefer raiul acesta pamântesc decât o veșnicie insipidă....
De aceea voi muri...
Și tu ai putea să vorbești cu El, doar să îl cauți în tine! „Nimic fără Dumnezeu!”, cine a spus asta?
Ne naștem cu moartea în noi, de la primul țipăt...conviețuim cu ea, ne contopim cu ea...
Cred că e singura certitudine a omului... În rest, relativitatea.....Omul a descoperit, cândva, că poate să moară și într-un timp această invenție l-a făcut fericit.
Da, de ce te miri? Fiindcă atunci când suferința umană atinge o limită maximă, când speranța se stinge sub palmele însângerate, îl rogi pe Dumnezeu să poți muri...Și ești fericit în așteptarea unei noi evoluții a sufletului, în așteptarea acelei liniști atemporale, aspațiale...