poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-11-26 | |
Îl porecliseră Mască, iar el, în sinea lui, era sigur că unii dintre colegi nici nu îi cunoșteau numele real. La nașterea lui, probabil că Dumnezeu se amuzase modelându-i pe buze un rictus ciudat, pe care nu reușea să îl mascheze, oricât de încruntat ar fi stat. Își lăsase părul creț și întunecat ca noaptea să crească mai mult decât ar fi dictat-o moda, în speranța că șuvițele care îi încadrau fața vor îndulci expresia. Ansamblul nu era strălucit, iar el era conștient de acest lucru până în vârful celor mai ascunse terminații nervoase, chiar dacă părea să nu dea importanță deloc aspectului exterior. Pantalonii cenușii pe care-i purta la școală erau mai scurți cu aproape o palmă decât oul piciorului, iar cămașa și haina, în mod similar, mai scurte decât încheietura mâinii. Nu se supăra dacă stârnea râsul la trecerea pe coridoare, pentru că nimeni nu avea cum să știe că acasă, mama se descurca singură cu șapte copii. Îl deranja însă, o fată din clasă, Ana, care părea să îl urmărească peste tot.
- De ce nu te tunzi, îl întrebase odată, prinzându-l de mână la intrarea în clasă, pun pariu că ai ochi frumoși, de ce îi ascunzi? Nu îi răspunsese, nu îl interesa să dea încă un prilej de batjocură colegilor. Se aplecase deasupra caietelor sale, preocupat de faptul că în curând avea să i se termine pasta de la pix și nu va mai avea cu ce să scrie. O amărâtă pastă de pix, care nu costa mai mult de 30 de bani, pe care însă el nu avea de unde să îi scoată. Ar fi trebuit să-și dea seama că pixul ieftin nu va ține la munca asiduă pe care o făcea acasă suplimentar, la materia lui preferată: fizica. Își propuse ca, pe viitor, să calculeze cu precizie câte caractere se pot scrie cu o singură rezervă, astfel încât să poată aprecia câtă materie putea acoperi într-o zi. Aștepta orele de fizică așa cum alți copii așteptau Crăciunul, chiar dacă, după fiecare dintre ele era dezamăgit și bombănea în banca lui, spre hazul celorlalți colegi. Ana îl întrebase odată care era motivul supărărilor sale. Îl prinsese pe picior greșit și îi dezvăluise că nu credea că doamna profesoară de fizică este un cadru didactic atât de capabil încât să poată preda fizica de liceu. Ana îl privise gânditoare: - Nu știu ce să spun… vezi tu, doamna profesoară a predat și în alte țări. Și chiar într-o limbă străină. Nu știai? A predat în Maroc câțiva ani și se spune că este foarte capabilă. Eu nu prea le am cu fizica și mă bucur enorm când iau un șase sau un șapte. Dacă e să îi întrebi pe ceilalți, îți vor spune că șapte e o notă mare la fizică și pentru care trebuie să muncești mult. El pufnise doar și plecase de lângă ea, cu toate că se simțea ușor mai bine că își vărsase necazul. Spera din tot sufletul ca ea să nu bată din gură și să le spună tuturor că el o credea pe profesoara lor grozavă o incapabilă. Așteptase o zi, două, o săptămână, dar nu se întâmplase nimic. Răsuflase ușurat și își văzuse în continuare de treabă, fără a-și putea schimba părerea despre orele de fizică și profesoară. Lucrurile scăpară de sub control într-o zi, dar din cauza lui, nu a vreunei colege băgăcioase. Era una dintre acele ore în care, profesoara se înșurubase la tablă ca să rezolve cârnați de probleme, iar el, o privea, fără a face vreo notiță pentru că, după părerea lui, noțiunile predate erau generale și bazale, neaducând nimic nou cunoștințelor proprii. La un moment dat, profesoara se opri din predat și scris la tablă și îl ridică în picioare: - Băiete, zâmbetul tău este ironic! Înghețară cu toții la tonul ridicat, acuzator, care sună spart în sala amuțită. - Așa e fața mea, îndrăzni să se scuze, pentru că nu își dorea nici un fel de probleme cu doamna care se părea că nu cunoaște aspectele legate de înfățișarea lui. - Dacă te crezi mai deștept decât mine, ia, poftește la tablă! În sinea lui se bucură, cel puțin din trei motive: primul era că avea să îi demonstreze că problema la care se lucra de peste un sfert de oră se putea rezolva din trei mișcări, al doilea era că, după părerea lui, profesoara pornise greșit rezolvarea și el avea să facă corecția din scurt, ajungând la rezultat fără ca ea să cadă de fraieră în fața colegilor și cel din urmă motiv, era ca să își demonstreze lui, încă odată, că nivelul său de cunoștințe în fizică îl depășea pe cel al colegilor săi și îl îndreptățea să spere la un viitor legat de fizică. Creta scârțâi pe tabla prea netedă de câteva ori, supărător. El o frânse între degete și finaliză scurt, arcuind ultima cifră, artistic. Zâmbi, uitând pentru un moment de rictus și de acuzația profesoarei. - Ieși afară! Nota doi! I se păru că nu auzise bine. Privi spre profesoară, apoi spre sala de clasă. O văzu pe Ana deschizând manualul de fizică în spate, la rezultat, apoi o auzi spunând că rezultatul de pe tablă este identic cu cel din carte, după care se dezlănțui iadul. Profesoara se isteriză, începu să țipe la el, că se săturase de ironiile lui, de lipsa lui de respect și că va cere să fie exmatriculat. Ieși din clasă, îndreptându-se spre baie pentru a-și spăla urmele de cretă de pe degete. Câțiva băieți fugiți de la ore, fumau rezemați de pervazul geamului de la baie. - Hei, Mască, vrei o țigară? Nu voia nimic! Nu era un prost care să se îmbete cu iluzia că furtuna din clasă va trece fără urmări. În momentul în care diriginta veni după el în pauză, la solicitarea directorului, se cocoșă, își împinse capul între umeri și, cu fața aplecată pentru a-și ascunde rictusul, o urmă până în biroul îmbâcsit și întunecos, pe care sperase să nu-l vadă niciodată. Nu privi spre nici unul dintre cei trei profesori, de teamă ca rictusul său să nu-i determine să îl scoată pe ușă afară înainte de a apuca să se dezvinovățească. O auzi ca prin vis pe profesoara de fizică acuzându-l că îi îngreunează orele, că își bate joc de experiența ei, că o ironizează și că își permite să aibă o atitudine lipsită de respect față de actul didactic și față de ea, îl auzi pe director ținându-i o morală alambicată, presărată din belșug cu realizările doamnei profesoare, cu mândria liceului de a o avea ca profesor și cu sancțiunile pe care trebuia să le suporte elevii care nu respectau regulamentul și cadrele didactice, terminată cu amenințarea de exmatriculare. I se dădu cuvântul. Ce rost avea să spună ceva? Cine l-ar fi ascultat pe el? El nu avea nici un doctorat și nu predase nimănui, nicăieri, ce să mai zică de predarea în Maroc, în limba franceză? Nu ridică privirea, cu toate că i se ceru să-l privească pe director. Nu putu să o facă! Se gândea la reacția pe care ar fi avut-o acesta la vederea buzelor sale. Dacă i se năzărea și lui că îl ironizează? Se stârni ceva agitație și o auzi în cele din urmă pe dirigintă lăudându-l și angajându-se că, pe viitor, nu vor mai fi incidente de natura celor reclamate. Nici nu mai știa cum plecase de acolo. Se trezise doar pe coridorul gol, semn că lecțiile continuau în clase, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ana îl aștepta în fața ușii clasei lor. - De ce n-ai intrat la ore? O repezi, supărat. N-am nevoie de consolare! Ana îl privi tristă, își ridică haina și ghiozdanul rezemate lângă perete, după care coborî scările și ieși din clădire. Chiulise de la ultima oră ca să îl aștepte, ca să îi spună că ea îl credea, că ea era de partea lui și că avea o teorie, potrivit căreia valoarea nu este acolo unde totul strălucește și este expus, ci acolo unde te aștepți cel mai puțin. Își formulase chiar un discurs în minte, ca să i-l spună exact așa cum simțea. Zădărnicia gesturilor ei era chiar dureroasă! Din acea zi, nu îi mai vorbi. Nu mai alergă pe dealul care ducea către liceu ca să îl vadă cum iuțește pasul să nu fie nevoit să meargă alături de ea la ore și nu îl mai opri în pauze să îl întrebe ce îl supără, când era încruntat și grimasele lui deveneau înfiorătoare. Pur și simplu, se ținu departe de Mască până ce terminară liceul și drumurile lor se despărțiră. Într-o zi, în timp ce își pregătea bagajele pentru a pleca la mare, într-o vacanță binemeritată, oferită de părinți ca recompensă pentru intrarea la facultate, Ana auzi telefonul sunând prelung. Răspunse veselă, fără să bănuiască cine ținuse morțiș să discute cu ea. - Bună, Ana! Sunt eu, Mască! - Lucian, ce mai faci? Uitase că ea fusese singura care îi spunea pe nume. Sufletul îi zâmbi odată cu vocea: - Te-am sunat să îți spun că am intrat primul la Fizică Atomică! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate