poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-11-13 | |
Am parcat mașina aiurea, am alergat pe punte, am mers către filigorie, apoi mi-am schimbat intenția și am intrat în casă cu mintea și inima inerte, fără niciun gând. Mi-am umplut un pahar de șampanie, l-am golit, îmi trebuia ceva mai tare. Am desfăcut o sticlă de coniac, am tras un gât direct din sticlă și m-am așezat în fotoliu. Am fumat o țigară, am turnat coniac în paharul de șampanie, am băut o gură, am mai fumat o țigară, m-am ridicat și am dat jos portretul, am tras măsuța în față urcând un scaun pe ea și am rezemat tabloul, astfel încât să-l văd, stând întins în fotoliu. Priveam tabloul, cel din tablou mă privea pe mine, după câteva guri de coniac direct din sticlă, am început să eschivez lateral ca la box, să văd dacă mă urmărește și el cu privirea. În cele din urmă mi-am pregătit culcușul ca în seara anterioară, apropiind fotoliile, și întinzându-mi picioarele pe fotoliul Irinei. M-am trezit într-o vreme, era încă lumină, am găsit sticla lângă fotoliu, am mai băut câteva guri, fumând și vreo două țigări, apoi am adormit buștean.
- Moșule! Trezește-te! am auzit în timp ce eram zgâlțâit și mă chinuiam să deschid ochii. - Mori intoxicat! a mai spus mergând să deschidă și cele două ferestre pe lângă ușa ce era larg deschisă. Am vrut să împing fotoliul din față cu picioarele, să mă pot ridica, dar am alunecat și am căzut cu fundul între fotolii, cu picioarele în sus, pe fotoliul Irinei. Râzând în hohote, David a tras fotoliul din față, am căzut pe o parte, m-am ridicat în patru labe, și apoi, cu greu m-am așezat în fotoliu, prinzându-mi capul între palme, sub privirile nedumerite ale lui Giovane. - Bunul meu prieten, m-ai salvat încă o dată, puteam să mor intoxicat, sau chiar de sete. - Doamne!, dar ce sunt astea? Cine le-a făcut? De unde le ai? - Îți plac?...Nu eu, tablourile, și am izbucnit și eu în hohote de râs. - Sunt fabuloase! Când le-ai adus? - Sunt ale mele, ale noastre, vor fi ale mele, dar încă nu le-am plătit, sunt în negocieri. - Incredibile…dar ăsta ești tu…înseamnă că acum le-a făcut cineva…și toate sunt cu casa noastră, cine le-a pictat? - Un înger cu ochi verzi, o Zeiță a pictat zilnic de când ai plecat, câte un tablou. Azi l-a făcut pe ultimul, și nu știu ce a pus în sticla aia de coniac, că m-am îmbătat. - Poate a fost coniac, a spus râzând. - Poate, nu m-am gândit. Nu-mi faci o cafea? - Îți fac dar ieșim pe terasă la aer, să te trezești, a spus ajutându-mă să mă așez pe un scaun la masă. - Dacă iei și tablourile cu tine, dacă nu, stăm aici. - Bine, fie cum vrei tu…Noroc că nu a venit și nevastă-mea azi încoace, era cât pe ce să o conving. - Ar fi avut cine să-mi dea sticla aia de coniac de lângă fotoliu. - Stai să fac cafeaua și beau și eu cu tine un coniac, de bun găsit. - Bine ai venit în Casa de Piatră! - Cum ai zis?... - Cum ai auzit, Casa de Piatră, Zeița i-a schimbat numele, marcă înregistrată. - Bine, îmi povestești imediat. A adus cafeaua într-o cană mare, a turnat coniacul ce mai era în sticlă în două pahare și s-a așezat în fața mea, dincolo de masă. - Facu-mi voia câte-o dată…de ce te-ai îmbătat? - De coniac… - Și șampanie, mi-a spus râzând, arătându-mi sticla de pe masă. Ce ai sarbătorit? - Azi Irina a terminat al doisprezecelea tablou, portretul. Am desfăcut șampania, a băut și ea câteva guri…și a plecat… - Și tu te-ai îmbătat ca prostul, singur…Ai f…t-o, măcar? - Sei un asino! Un grande asino, pensi con le palle, con il cazzo invece che con il cervello! - Bine, bine, am înțeles asta, dar tradu-mi! - Ești un măgar, și creierul tău produce doar hormoni, când e vorba de femei, gândești cu co…le. - Hai că-mi place, dreaptă ți-e judecata, cine-i pictorița? Vreo studentă venită în vacanță? - Da, o studentă în practică, și-a făcut temele, a făcut și ceva bani, i-am semnat și adeverința de practică și i-am și tras-o! - Și mai vine pe aici?, ziceai că încă nu i-ai plătit… - Vine, stai liniștit, i-am vorbit de tine, abia așteaptă să i-o tragi și tu. - Hopa!...Niciodată nu te-am văzut așa, nu mi-ai vorbit așa, îmi place tot mai mult. - Uufff! David!... lasă-mă, nu e nicio studentă, nu știu dacă-mi vinde tablourile… e mai complicat…e o femeie minunată, poate ai s-o cunoști. - În orice caz, tablourile sunt fabuloase, parcă ești un sfânt, înconjurat de lumină, și lacul, căluțul, asta e Cristiana, superbe, excepționale. Când mai vine pe aici? - Nu știu…va veni, dar nu știu când… Mi-a părut rău de cele spuse, îi știam de mult timp, nici nu-l mai luam în seamă, limbajul vulgar, cuvintele obscene rostite cu voluptate, dar numai când vorbea de femei. În rest era spontan, conciliant, elegant în vorbe pline de tâlc și savoare. - Lupule, ieși afară! i-a spus câinelui, el fiind singurul care nu vroia să-i spună Giovane, nu accepta numele străine, în general, cu atât mai puțin pentru un câine. - Pe aici ce mai e, cum merg treburile? a întrebat în timp ce închidea ușa și ferestrele? - Bine, am cules ciuperci, am cosit toată iarba, mai e de adunat și de făcut clăile, am făcut doar căpițe, ar trebui să mai aducem o mașină de lemne, să vorbești cu pădurarul și cu oamenii, am găsit un jokeu pentru căluț, e ușor și se pricepe foarte bine la cai. - La mure ai mai fost? - Nu, că fiind departe, ajungeam seara și trebuia să fiu aici mai devreme. Mâine vreau să merg, nu cred că s-a trecut, mai găsesc eu vreo zece kilograme. Vom face dulceață, poate și cidru. - Vezi uită-te și la perii aceia pădureți de pe pășune, sunt excelente perele pentru țuică, cidru si oțet, poate sunt coapte…Eu merg mâine la oraș, îmi aduc trupa aici până duminică. - Excelent, duminică poate vine și Tudor, i-a promis pictorița Cristianei că o plimbă cu căluțul. Dacă nu uită. - Vișinata ai gustat-o, cum e? - Am și uitat de ea, azi am băut prima dată tărie, de când ai plecat, în rest doar cidru, bere și vin. - Dă-l încolo de coniac, hai să aduc o sticlă, trebuie să fie excelentă. - Până vii înapoi, scot ceva de mâncare, cred că ți-e foame și ție. Vișinata era într-adevăr deosebită, în timp ce mâncam mi-a povestit câte ceva din vacanță, mi-a spus că nu ar mai pleca nicăieri, dacă ar fi după el, apoi mi-am pregătit un pachet cu mâncare pentru a doua zi, murișul era departe și nu ajungeam înapoi decât seara. Simțeam dorința de a pleca de acasă, cât mai departe, aveam simțământul că Irina nu va reveni curând, mi-am propus ca în fiecare zi să ajung acasă doar seara. Am agățat portretul la locul lui, am făcut ordine, m-am spălat și m-am dus la culcare. A doua zi m-am trezit în liniște, am ieșit să-mi pregătesc rucsacul cu cele două găleți, pentru mure, și l-am văzut pe David pe bolovanii de la pădure, gol pușcă, cu fața la răsărit, așa cum făcea aproape în fiecare zi, din primăvară până toamna târziu. Făcea o baie în lac, înota până obosea, apoi se usca stând în picioare, cu brațele desfăcute, ca omul vitruvian. Avea un trup perfect și o sănătate de invidiat. Se părea că totul reintră în normal la Cuibul de Cuci. - Ne vedem deseară, salut! - Nu vin înaintea ta, mai târziu? - Nu veni, ajung eu pe treabă bună. Am umblat tare mult până să umplu găleata mare cu mure. Tufele erau sărăcite de boabe, de alți culegători, mi-am permis doar răgazul mesei de prânz și câte o țigară din când în când. Rupt de oboseală am pornit către casă, mergând încet și datorită sarcinii din rucsac. Când am trecut puntea era seară și lătratul scurt al lui Giovane l-a scos pe David afară. Mi-a ieșit în cale, luându-mi rucsacul din spate: - Greu vii moșule, greu! - E departe al naibii, și la întoarcere…în sfârșit, bine că am ajuns. Am intrat în living, David a dus rucsacul în bucătărie iar eu le-am salutat pe Claudia, soția lui și pe fiica cea mică, Maria. - David, servește-le cu mure, e foarte coaptă și are o aromă…Mă scuzați câteva minute, merg să mă schimb și revin. Am făcut un duș, mi-am schimbat hainele, David mi-a oferit mâncare, dar mi-am luat doar o bere. - Cristiane, spune-i tu Claudiei cum au apărut tablourile în casă, nu mă crede, zice că nu se poate să faci atâtea tablouri în două săptămâni. - Nu mă miră, nici eu nu aș fi crezut. - Dar cine le-a pictat? m-a întrebat Claudia. - O femeie, o pictoriță cu un talent ieșit din comun. E sora doctorului Urcan, am spus, uitându-mă la David. - Câți ani are? a întrebat Claudia. - Vreo patruzeci, cred. - Și cum de le-a lăsat aici? - I-am spus că i le cumpăr pe toate, sper că nu v-ați supărat că le-am agățat deja pe pereți. - Abia a înviat camera asta, a spus Claudia, mereu i-am spus lui David că e cea mai săracă încăpere din toată casa. Și sunt extraordinar de frumoase, ciudate, au ceva straniu, și portretul tău e tare ciudat. Ești tu și parcă nu ești tu, ochii…nu știu ce au… - Ei, ce să aibă, se uită doar la pictoriță, mi-a zis că e o femeie frumoasă, a zâmbit David. - Da, așa e, este o femeie foarte frumoasă, și foarte inteligentă, s-ar putea asta să fie cauza privirii din tablou, am răspuns rar, apăsat, cu aceeași voluptate cu care David rostea cuvintele lui magice, poate pentru a arăta că lucrurile nu au nimic ascuns. Și voi arătați foarte bine, și tu Maria ce bronzată ești!... - Am avut o vreme excelentă, am stat și în deltă câteva zile, a prins tata la pește… - Mâine facem știucă la grătar, am pus deja peștele la desărat. - Pe tine nici nu te întreb, Claudia, la cât ești de bronzată, știu cât îți place marea. - Cristiane, era în stare să doarmă pe plajă, sta răstignită pe nisip de la șapte până la șapte. Și mâine ce crezi că va face?...Plajă. I-am zis să mergem mâine dimineață la ciuperci…n-ai cu cine… - Mergem noi doi, dacă vrei. Măcar pentru masa de prânz, tot găsim. - Bine zici, hai să dăm o tură pe aici pe aproape, până la nouă suntem înapoi, așa facem. Vine și Maria. - Așa-i că vii? - Vin tată, dar să nu mă pui să car greu. - Tinerețe, tinerețe…a rostit David, clătinând din cap. Lipsa de antrenament a Mariei, neastâmpărul ei la cei șaptesprezece ani, mă făcea competitiv în căutarea ciupercilor, adică nu eram mereu ultimul, cu atât mai mult cu cât David, întotdeauna era atent să nu rămân tare în urmă. Am ieșit pe dealurile din apropiere, am adunat mai multe decât speram, David insista să o învețe pe Maria speciile comestibile, și când încă nu se încălzise foarte tare, am pornit către casă. Auzind lătratul câinelui, Claudia și-a acoperit sânii apoi s-a întins mai departe la soare. Maria s-a așezat lângă mama ei, povestindu-i bucuriile excursiei. Ne-am dus împreună cu David pe terasa laterală, am desfăcut două beri, ne-am astâmpărat setea apucându-ne să curățăm ciupercile. Am aprins focul în tava grătarului, făceam munca de jos, nu mai aveam nicio atracție pentru a decide ce și cum gătim. În orice caz eram un bucătar mai sofisticat decât David, dar în materie de ciuperci și pește la grătar, era mai bun decât mine. Era ca în vremurile bune, ne-am cinstit cu vișinată, am furat câte o ciupercă rumenită, am făcut și o salată crudă de hribi, apoi am prăjit știuca și pâinea, care a luat toate aromele anterioare. Am chemat fetele la masă, bucurându-ne de bucatele alese de care aveam parte. - Am o sticlă de șampanie, sper să nu fie prea caldă, merg să o aduc. - Cu ce ocazie? a întrebat Claudia. - Cu ocazia reîntoarcerii voastre din vacanță, pentru frumusețea copilei ăsteia, a Mariei, care seamănă picătură cu tatăl ei, pentru ziua asta superbă de iulie, pentru dragostea ta față de soarele generos care încălzește locul acesta binecuvântat. Maria, să bei șampanie pentru orice, totul merită sărbătorit, crede-mă, prima întâlnire, primul sărut, primul examen luat, primul copil, încearcă să trăiești găsind în fiecare lucru din preajma ta un motiv de sărbătoare. Nu lăsa viața să treacă pe lângă tine, ai grijă să nu pierzi nici un tren, și încearcă să-ți iei mereu bilet la clasa I – a. Vreau să spun să alegi mereu ce e mai bun, o meriți din plin. - Lasă fata în pace Cristiane! nu-i băga în cap ideile tale, are încă atâtea de făcut. - Mamă! nu strica momentul, Cristian nu mi-a spus să mă apuc de băut, are dreptate, e foarte frumos ce zice. - Lui Tudor tot așa i-ai spus? - Din păcate, atunci când trebuia să-i spun aceste lucruri, am lipsit de lângă el, dar s-a descurcat destul de bine și singur. - Filozofie, Cristiane, filozofie… - Da Claudia, sunt filozof, dar sunt și profesor, dacă ai uitat. Am desfăcut șampania, am turnat în patru pahare, eram bucuros de reîntoarcerea lui David, uitasem disputa din seara precedentă, prezența lui îmi dădea siguranță, cred, și aveam nevoie de mult mai puțin să fiu mulțumit. - Dar tu așa ai trăit? m-a întrebat, cunoscând răspunsul, Claudia. - Știi bine că nu, ne știm de ceva vreme, dar asta nu înseamnă nimic, spusele mele sunt la fel de adevărate. Tu te bucuri prea puțin, ești prea încrâncenată, te mulțumești doar să respiri și să stai la soare. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate