România, românism



Odată, înainte, am avut posibilitatea să plec din țară. Niciodată nu m-a tentat, nush’ de ce, realmente nu am simțit că mie mi-ar folosi plecarea. Urma să plec în SUA, la Universitatea Nord Carolina – "The Public Ivy League"., acolo unde a fost și Michael Jordan, marele baschetbalist. Satele pipernicite și terne ale României sunt cele care mă atrag mai mult decât zgârie norii New York-ului. Aici îmi desfășor viața, programul existenței mele. Aici cunosc lumea de care am eu nevoie, aici îmi găsesc reflectările în ochii celorlalți. Iar asta nu pentru că ar fi mai grozave locurile astea decât altele, nicidecum, precum ziceam, ele sunt terne și mizere, oamenii împărțiți între necăjeala, încărcătura grijilor zilei de mâine și câștigatul pâinii de azi, într-o societate ignorantă, superstițioasă și plină de mizeriile compromisurilor. Iar asta e valabil în orice domeniu al vieții sociale, în tot spectrul ei.

Locurile, munții, pajiștile, livezile sau râurile țării în care trăiesc, întâmplător numită România, la fel precum și prietenii cu care am crescut, copiii ceilalți, familia, preotul, mătușile, bunicii și unchii mă reflectă pe mine însumi, persoana care mi s-a zis că sunt. Nu e nici optimist, nici pesimist ceea ce zic, sunt produsul acestei lumi, acestei societăți, acestor vremuri, oamenii pe care îi întâlnesc zilnic, sunt aceia de care eu am nevoie, ei sunt cei care, prin interacțiunea lor cu mine, prin relații, îmi reflectă lumina sau umbra propriei imagini. Nu sunt decât român prin conjunctură, nu am nici un merit în nașterea mea, nici un control sau posibilitate de alegere în ceea ce privește locul sau timpul în care trăiesc, sunt om, iar aceasta este posibil printr-o inteligență superioară a lucrurilor, pe care noi nu o putem controla, nu dispunem de codurile acestui soft. Că îi spunem Dumnezeu, natură, inteligența vieții sau altfel, denumirea arbitrară nu are importanță, acel ceva, acea ordine matematică armonioasă în care se dezvoltă viața în acest cofraj numit dimensiune 3 D, pare a fi un coordonator cu totul superior gândirii umane. Viața e un program superior celui de a fi român sau maghiar, țigan, comunist sau orice altceva. NU pot trăi altundeva, nu aș avea nici un rost în alt decor, pur și simplu.

De ce să proiectez un astfel de gând? Nici măcar nu consider asta a fi patriotism, în care de altfel oricum nu cred, mai degrabă iau lucrurile așa cum sunt, acolo unde sunt.

Cred că și în junglă aș fi la fel de om cum sunt de om acum, aici. Așadar I’m sorry, nu pot gândi în termeni de politică, apartenență etnică, socială sau rasială de niciun fel. Mai mult, nu cred nici măcar în educație, tradiții, ideologii de orice fel, laice, de partid sau religioase. Simt că sunt undeva dincolo de toate astea, habar nu am ce sunt sau cine sunt, realmente orice identificare cu vreunul din aceste repere limitează drastic “ceea ce sunt”, indiferent de ceea ce consider eu că aș fi. Ce e în jurul meu, este de fapt, ceea ce e în mine. Așadar România ca și țară, e un teritoriu interior al meu, la fel ca și toată lumea largă, de altfel. Iar oamenii care trăiesc între granițele arbitrar trasate de către cineva, undeva, cândva, nu sunt altceva decât eu însumi, reflectați fiind în mii de chipuri de muncitori, țărani, popi, învățători, oameni. Dar ei toți mă reflectă pe mine. România e așadar un spațiu interior, românii sunt de fapt eu însumi. Nu mă pot ascunde după termenul de patriot sau patriotism, nu mă văd sforăind cuvinte precum țară, neam, istorie și alte asemenea bazaconii, cochilii goale, cuvinte fără niciun conținut. Dar pot visa visul numit umanitate unită, sunt destul de naiv să mai cred în el.

Morții acestei țări sunt gândurile mele, trecute și pierdute în negura istoriei planetei, iar fiecare an din cei patruzeci și cinci ai mei, sunt lacrimi încă neizvorâte de pe obrazu-mi, pentru toți copacii tăiați și vânduți din pădurile munților noștri, pentru fiecare urs, cerb sau râs împușcat, pentru fiecare om căruia i-a pierit zâmbetul.

Ieri bunăoară, copilașul nostru, Rareș, în vârstă de 11 ani, a zis:

- Coruiță, să știi că eu până acum nu am plâns la nici un mort, la nicio înmormântare. Simt însă că îmi vine uneori…



coachzen