În cele din urmă a venit și ziua de vineri, și, pregătit pentru trei zile de sărbatoare a sufletului, așa cum numai marile întâmplări fericite din viață ți le pot oferi, am pornit călătoria în timp, întoarcere fantastică, din care aveam să mă trezesc cu o violență distrugătoare.
Am luat de pe drum un om fericit, zâmbitor și vorbăreț ceea ce m-a bucurat și mai mult. Și-a așezat rucsacul în portbagaj și am pornit la drum. Ne-am amintit prima ascensiune prin Obârșia Rebrei, cu traversarea Pietrosului, când, crezând că muntele este teribil de dușmănos, ne-am încărcat rucsacii ca pentru o aplicație militară. Am mers cu o cursă locală până în sat, iar de acolo cu o mașina forestieră pentru cărat bușteni, până la capătul drumului de acces pentru vehicule, într-o zonă în care se tăiau brazii ajunși la maturitate. Ne-am încălțat bocancii noi, nepurtați, împrumutați de la sala de sport a liceului, dar după o jumătate de oră de mers, cu călcâiele și degetele sângerânde, am reîncălțat tenișii sau pantofii ușori și comozi, bocancii urmând a fi duși în plimbare peste munte, în loc să ne ducă ei pe noi. Unde mai pui că ne-a prins ploaia, ne-am speriat, și în aceeași zi am coborat de pe Pietrosul în Borșa cu proviziile intacte. Am dormit o noapte în Moisei și a doua zi era o vreme superbă. Cu regretul de a fi coborât prea repede, ne-am întors acasă. În anii ce au urmat am câștigat suficientă experiență încât ne dimensionam cantitatea de hrană cu precizie maximă. Ploaia nu ne speria niciodată pentru că viața în cort era haioasă.
- Ce ți-ai luat de băut? l-am întrebat într-o vreme.
- Cinci kile de țuică…
- Tu ești nebun, vrei să te omori? am zâmbit prietenește.
- Păi nu știam dacă luați și voi, și vreau să ne simțim bine. Sunt atât de fericit
cum nici nu poți să crezi.
- Am și eu un coniac și sigur au luat și ei ceva. Abia aștept să ajungem lângă
Lala, să facem un foc și să prăjim o slănină.
- Mai tălpașule aștept de zece ani clipa asta…
- N-ai uitat expresia.
- Care? Tălpașule? În Himalaya aș fi fost un tălpaș exemplar.
- Te cred. Þi-ar fi plăcut tare mult. Dar lasă că și Ineul este super, mai ales
pentru boșorogi ca noi.
Când am ajuns nu era nimeni în locul stabilit, dar era încă devreme.După un sfert
de ceas a apărut Barbu și la trei minute și Răzvan. Eram fericiți cu toții, ne-am îmbrățișat și toată înstrăinarea ultimilor ani s-a topit. Era ca pe vremuri, când niște copii teribili începeau să ia viața în serios.

* * *

Ce sentimente frumoase trebuie să fi trăit în acele vremuri, ce bucurii fără seamăn, am realizat tot mai mult citind și recitind caietul. Abia acum am înțeles că tinerețea este la fel în orice epocă. Citind și recitind caietul am înțeles că și tata a fost cândva la fel cum sunt eu acum.
Toate astea m-au schimbat foarte mult și mi s-a deslușit, cu adevărat, ce înseamnă să iei viața în serios dar nu în tragic. Mai bine spus, să faci lucrurile serioase cu zâmbetul pe buze. Tot acum l-am descoperit la fel de pasionat de munte ca și prietenul lui, o pasiune la fel de neîmplinită. Diferența este doar că el și-a controlat mai bine trăirile și
și-a împlinit viața prin dragostea și grija pentru mine și pentru mama.

* * *

Când au ajuns Barbu și Răzvan, în Șaua cu Lac era tăcere. O tăcere disperată și una tristă. Știam că nimic concret nu îndreptățea tristețea ce m-a cuprins, dar atât era de puternic simțământul, încât nu găseam cuvintele potrivite. Mă agățam în gând de orice posibilitate, dar gândeam haotic, incoerent. Orice aș fi spus mi se părea inutil. Ceilalți doi, fiind mai proaspeți, au urcat pe Ineul. Eu am rămas cu Irinel dintr-o solidaritate nedefinită. Când am ajuns în dreptul Lalei Mici, care oricum era mai departe de potecă, a spus un lucru la care nu mă gândisem niciodată:
- Tu-ți dai seama că am trecut de zeci de ori pe lângă lacul ăsta și niciodată nu
m-am dus până lângă el?…Hai să mergem acum să ne spălăm pe față!
- Dar ai băut din apa lui.
- Cum să beau?
- De fiecare dată când ai băut din Valea Lalei, ai înghițit și o gură de apă din
lacul ăsta.
- Da, ai dreptate, se unesc mai jos. Hai să ne clătim ochii!
Am lăsat rucsacii în iarbă și ne-am bucurat de priveliste. Deși era mai puțin
spectaculos decât Lala Mare, fiind prima dată lângă el, ne oferea o bucurie a noutații. Și imaginea Ineului era una nouă pentru noi, alta decât ce am văzut până atunci, din alt unghi. Barbu și Răzvan mai aveau un pic și ajungeau în vârf. I-am strigat și ne-au răspuns la fel. Siluetele lor profilate pe coasta către Ineul mă făceau să regret că nu m-am dus și eu pe vârf.
- De ce nu ai vrut să urci? Nu puteai să ajungi până sus?
- Ba aș fi putut, dar prea ar fi fost pe fugă și vreau să mă bucur mai mult timp de
înălțime. Mâine dimineață voi sta în liniște, singur, și voi medita. Mi-e foarte greu și trebuie să iau o decizie. A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea.
- Acum ai să plângi, ce naiba! Și nu mai bea din sticla aia. Stai să facem focul și
să mâncăm ceva!
- Nu pot să mănânc nimic, nu mi-e foame.
- Hai că nu mai e mult până în Lala Mare, și de-or mai fi jnepeni de foc vă fac și
o supă. Până vin ăștia bem un coniac și ne mai uităm în jur. Or mai fi păstrăvi în Lala?
- Nu știu, n-am auzit nimic. Mai știi când a apărut deasupra lacului arabul ăla
șchiop de ne-am speriat de el?
- Ce viteză avea la coborâre în cârja lui! Atunci am zis că e spion. Abia aștept
să văd lacul. Am auzit că s-a taiat jneapănul din jur în draci.
- Și acum zece ani era tăiat. Cred că trebuie să coborâm mult să adunăm lemne
de foc.
- Tocmai de aceea hai să mergem!
- Ce splendid se vede vârful din poziția asta!... Hai tălpașule, hai să
mergem!...
Când am ajuns în căldarea Lalei Mari, peisajul era dezolant. În douăzeci și unu de
ani zona a devenit pustie. Doar niște cioate de jneapăn mai aminteau de bogăția vegetației de altădată. Zona selenară din jurul lacului acoperea o suprafață imensă.
- Nenorociții! Îi doare în c… de toată rezervația asta! a răbufnit Irinel.
- Au murit toți pădurarii. Peste alți douăzeci de ani, nici nu vreau să mă
gândesc. Mare păcat! De fapt mă așteptam, dar nici chiar așa.
- Mă mir că mai este apă în lac. Mai știi când au aruncat militarii petarde în apă
să prindă păstrăvii?
- Da, îmi amintesc, și digul de la vale era distrus. Dar ce-i acum e un dezastru!
Hai moșule să alegem un loc de tabără, și să adunăm uscături.
- E și greu de găsit loc, că nu-i nimeni lângă lac.
- Ce schimbat e totul!
Am ales un loc uscat și în zece minute am instalat cortul. Aveam și o vatră lângă
noi și am pornit după lemne. Cu greu am găsit două brațe de uscături, și destul de departe de cort. La urcare, cu lemnele în brațe, i-am simțit iarăși oboseala exagerată. Am aprins repede focul și am pus apa la fiert pentru supă. Era ca pe vremuri. Am turnat coniac în cănile de tablă și cu o bucurie liniștită am închinat din tot sufletul.
- Noroc Irineule și să dea Dumnezeu să nu fie ultima dată când ciocnim în acest
loc magnific!
- Chears! și și-a întors privirea.
Am mai pus un rând și au apărut și ceilalți doi. Au fluierat de deasupra lacului și
s-au grăbit către noi.
- Hai scoateți cănile să ne bucurăm de clipa asta împreună!
Am golit sticla în cele patru căni, ne-am aprins țigările de la jar – doar păcătoșii fumau, adică eu și Irinel – și am ciocnit cu bucurie. Sedus de frumusețea clipei m-am trezit punctând:
- Cred că sunteți de acord că nu de multe ori în viață ai parte de asemenea
momente. Nu știu ce simțiți voi, dar pentru mine clipa de față echivalează cu cele mai fericite momente din viață. Este incredibil ce idee a putut avea tălpașul ăsta. Cei treizeci de ani de la terminarea liceului sunt de fapt și treizeci de ani de la prima ieșire a mea pe munte.
- Și pentru mine – a spus Irinel – este la fel.
- Și vreo douăzeci și unu de la ultima.
- Eu am mai fost pe munte pană la ieșirea cu voi – a precizat Barbu.
- Știu de tine, dar tu Răzvane?
- La fel ca voi, atunci am urcat prima dată.
- Când am cărat bocancii peste Pietrosul.
- Și am dormit la țăranii lui Vida Geza.
- Și ne-am spălat în fântâna de lângă monument de ne-a certat maramureșeanca
aia trezită cu noaptea-n cap, că-i spurcăm apa de băut.
- Ce slabi am fost la prima ieșire! Să fi coborât la Iezerul, să fi stat o noapte, și a
doua zi, când s-a făcut vreme bună, puteam să urcăm iarăși Pietrosul și să trecem la Tăurile ascunse ale Buhăiescului.
- Așa, au trecut vreo trei ani până când am poposit acolo. Ce superbe sunt
lacurile acelea, ce albastru marin și ce adâncime poate să aibă al doilea.
- Nici nu-mi amintesc prea bine cum arătau, dar știu că privite de sus semănau cu niște lalele.
- În noaptea când am dormit acolo, au mai venit doi vâlceni, soț și soție, la vreo
patruzeci de ani, au halit ca rupții, s-au certat tot timpul, s-au băgat în cort și nu i-a mai văzut nimeni până dimineață. Vă amintiți?
- Da și-mi aduc aminte cât i-am admirat pentru că aveau de două ori vârsta
noastră dar nu-i înțelegeam cum nu se bucurau de frumusețea din jur, se certau tot timpul și stricau armonia locului.
- Chiar, noi ne-am certat vreodată pe munte?
- Cum să te cerți în locurile astea? Ar fi mai mult decât un sacrilegiu.
- Ai dreptate Irinel dar munții nu sunt biserică. Sau poate ar trebui să fie, cel
puțin pentru că sunt mai aproape de cer.
- Nu-mi amintesc să ne fi certat.
- Cred că nu ne-am certat niciodată.
- Răzvane, tot cu apă rece știi când ți-e foame?
- Nu chiar, dar nu am fost un gurmand niciodată.
- Dar un kil de tescovină ai adus? Să mai încercăm efectul tesco și apoi să ne
demonstrezi efectul Coandă cu hârtia igienică. Să știi că ori de câte ori a venit vorba de efectul Coandă cea mai elocventă demonstrație a fost asta cu hârtia igienică. Totdeauna
s-a înțeles perfect.
- Nu am adus tescovină că nu mai are cine să o facă. Dar am adus altceva mai
de calitate.
- Mai de calitate decât tescovina ta acum treizeci de ani nu poate fi nimic pe
lume. Fiecare epocă are valorile ei, și acum pentru noi ar fi fost interesantă o tescovină facută de tatăl tău. Dar nu-i sfârșitul lumii nici fără.
Amintirile veneau unele după altele, într-o înlănțuire întâmplătoare, și nici nu mai
conta cine le aduce între noi. Erau toate, întamplări comune, realități cu iz de poveste. Ieșeau din întunericul celor peste douăzeci de ani numai datorită întâlnirii miraculoase de lângă lac. Eram fericiți și poveștile nu se mai terminau.
- Hai să vă pregătesc supa. Ca la mama muntelui acasă. Mai puneți un rând că
poate li se face foame si lui Răzvan, și lui Irinel. Știu Irineule, știu că ție nu-ți trebuie nimic, dar te ia mama huciului dacă nu mănânci acum cu noi. Apoi poți să bei cât te țin balamalele. Tragi un somn bun și mâine ești alt om. Urcăm Ineul și o luăm de la capăt. Cu ce ai tu în raniță nu plecăm de aici o săptămână. Doar vremea să ne lase.
- Eu nu mai plec niciodată….
- Vă amintiți atunci toamna, în 12 septembrie, când, în puterea nopții a venit
bătrânul acela din Rodna să-l găzduim la foc pentru că nu a găsit afine și nu vroia să coboare de pe munte?
- I-am dat să bea pe săturate, să nu înghețe, și a doua zi dimineața, când ne-am
trezit, nu mai era la corturi.
- A doua zi spre seară a început prima ninsoare și în ziua următoare am coborât
și noi. Cred că o fi ajuns și bătrânul în sat.
- Eu zic să mâncăm, să ne odihnim un pic și să mai facem o tură toți patru să
mai aducem lemne.
- Musai, că la noapte nu va fi foarte cald, și fără foc nu are niciun farmec.
Am întețit focul, am terminat supa, din patru plicuri îmbogățită cu ierburi uscate
și cu paste, dar toți, mai puțin Irinel, am savurat slănina friptă pe țepușe de inox, cu ceapă, roșii și brânză. Se închidea tot mai mult în el și nu știam ce să fac să-l scot din starea de apatie în care aluneca ușor. Fuma țigară după țigară și era tot mai tăcut și nesigur pe mișcări.
- Moșule! Nu mai apuci să urci Ineul dacă nu mănânci cu noi.
M-am gândit să-i iau băutura, dar mă temeam de reacția lui și nici nu voiam
să-l jignesc în vreun fel.
Din câte știam eu sunt două feluri de oameni după reacția la băutură: unii care mănâncă fără măsură și alții care, dacă apucă să bea, nu mai mănâncă nimic. Irinel nu era, după cum îl cunoșteam eu , din a doua categorie, dar bănuiam atunci, și mai târziu mi s-a confirmat, nu avea nimic de mâncare la el. Credeam că nu avea bani, însă acum sunt convins că a fost un act deliberat, determinat de intențiile lui sinucigașe. Asta am înteles-o însă mai târziu. Și-a luat cu el doar băutură și țigări pentru că intențiile lui se opreau acolo, pe munte, într-o ultimă bucurie ce și-o mai oferea, alături de noi care l-am îndrăgit, dar care, am uitat că viața poate fi trăită și în mod natural și frumos urmându-ți pasiunile tinereții.
- Tu stai de pază Irinele, până venim noi cu lemnele! le-am spus mai mult
celorlalti, pentru că l-am văzut absent, aproape adormit.
- Să vină și el ca nu umblă nimeni pe aici!
- Lasă-l în pace să se odihnească. Hai voinicilor în codru!
Am coborât pe Valea Lalei și după o jumătate de oră ne-am întors cu trei legături
de lemne, trăgând după noi chiar și un brad uscat, numai bun de făcut un foc de tabără ca pe vremuri. La întoarcere l-am găsit dormind în soare, lângă focul aproape stins, ghemuit ca un fetus. M-am gândit iarăși să-i ascund băutura, dar era prietenul nostru și nu am putut să fac asta, sperând să-l câștig altfel.
- Ce facem cu omul ăsta? a venit întrebarea lui Răzvan.
- Trebuia să ne gândim mai demult ce facem cu el, acum lasă-l să doarmă.
Atâția ani i-am știut disperarea dar nu ne-a păsat de viața lui. Și voi, în orașul vostru nenorocit nu puteați face mare lucru, dar erau unii care ar fi putut face ceva pentru el. Ceva adevărat și consistent care i-ar fi putut face viața mai ușoară. Cred, uneori, că în vremurile de dinainte nu ajungea aici. Avea o șansă să supraviețuiască, chiar în condițiile unei minime decențe. Sigur nu ar fi fost așa disperat. Probabil că ăsta-i prețul ce trebuie să-l plătim pentru libertatea câștigată. Păcat că întotdeauna plătesc cei care merită cel mai puțin.
- Ce vrei să spui?
- Există o primărie, un primar, care ar trebui să se uite mai mult în jur, și mai
puțin în curtea proprie. Știu eu ce spun și o știți și voi. Secretarul de partid de pe vremuri era mai uman decât cei de acum. Mi-e lehamite să mă gândesc. Voi îi știți mai bine povestea, și, dacă greșesc, aruncați cu pietre. Dar nu cred că aveți curajul. Fără argumente, oricum, nu aș accepta. Și nu există argumente pentru indiferența care domnește peste tot. Suntem mai străini decât oricând. Amintiți-vă ce liberi eram, cum colindam la fiecare Crăciun și ce vacanțe pline trăiam. Cum ne pregăteam ieșirile pe munte, petrecerile de revelion, ieșirile la cules de ciuperci sau după mure. Nu cred că ați uitat toate astea. Mereu îmi spun ca e prea mare prețul plătit și prea puține bucuriile dobândite. Asta ați așteptat voi in 89? Eu nu am crezut că o să ajungem aici. Nu am fost un luptător pe baricade, dar împreună cu ceilalti douăzeci de milioane am dus o luptă surdă, în tăcere și care merită o răsplată mai bună. Cât timp le trebuie celor de azi să înțeleagă că trebuie să facă ceva și pentru ceilalți? Amintește-ți Răzvane când mergeam la săniuș pe strada Soarelui și ne aștepta tatăl tău cu o țuică fiartă, sau tu Barbule când, de Crăciun, ne servea mama ta un lichior pregătit după o rețetă simplă dar secretă. Nu pot să cred că ați uitat toate astea. Sigur nu le-ați uitat dar v-a luat viața și nu v-ați mai gândit la ele. Mai știți când repetam “O ce veste minunată” lângă râu, și apoi porneam pe drum până dimineața? Cine mai face așa ceva azi? Nimeni! Și nu e păcat? În condițiile astea nu mă miră faptul că cei mai slabi, cum e Irinel, sunt învinși. Dar noi nu avem nicio vină, nicio obligație, cel puțin morală?
- Dar de ce și-a abandonat serviciul? Totul a început atunci, cu ordonanța aceea
nenorocită, după care nu și-a mai găsit de lucru, a ținut să spună Barbu.
- Lumea lui interioară era incompatibilă cu ceea ce i se oferea aici. Probabil că
oricare dintre noi, în situația lui, am fi găsit, de fapt am și găsit soluții, dar el a rămas un visător.
- Un visător de prost gust.
- Da, dar trebuie să-l înțelegem. Nu știe să facă nimic, dar tot ar fi trebuit să se
găsească ceva și pentru el. Omul ăsta este un munte de pasiune, erodat de viiturile vieții. Dar vorbesc prea mult și ca din carte. Mă apuc să tai lemnele, de fapt sunt în stare acum să le rup cu mâinile. Când am început să lovesc lemnele cu securea s-a trezit și Irinel.
- No zâua bună! Hai să mănânci că am un vin de casă, mama lui! l-a chemat
Răzvan, scoțând un flacon din rucsac. Cine nu mănâncă nu primește!
- Nici nu-mi trebuie, poți să-l bei tu că nici nu-mi place! a răspuns, arțăgos,
Irinel.
Și-a turnat o palincă, și-a luat țigările și s-a dus lângă lac. S-a așezat pe o
piatră, cu spatele la noi și a rămas singur. Răzvan și Barbu și-au instalat și ei cortul și am început să despachetăm tot ce aveam în rucsaci. Ne-am aruncat lucrurile în corturi, am întețit focul, ne-am așezat turcește în jurul lui și am trecut la degustarea licorii lui Răzvan.
- E făcut de mine din strugurii de lângă casă, ne-a spus Răzvan, așteptând
părerea noastră de cunoscători. La asta mă pricep și în fiecare an fac cam două sute de litri. Ãsta-i de acum trei ani.
- Jos pălăria și pentru calitate dar și pentru vechime. Și eu fac vin acasă dar
după Paști nu mai am deloc. De vreo zece ani am început să-mi dezvolt via, am tot selecționat soiuri cât mai timpurii, pentru că la mine este foarte multă umbră, și încă nu am găsit strugurii care să se coacă în fiecare an. Am soiuri din Blaj, din Oltenia, din Alba și chiar din Germania, dar nu sunt mulțumit pe deplin. Oricum ai un vin super, și când știu că e făcut acasă, de mâinile tale, nu am cuvinte. Am și eu două butelii de vin dar din comerț. Nu e rău dar nu știu cine și cum l-a făcut. Am descoperit, în urmă cu câțiva ani, vinurile de Tohani, podgorie princiară la origini, cu un gust special, după sufletul meu.
Singurătatea lui, autoizolarea și mai ales faptul că ne-a întors spatele ne atrăgea
mereu privirile, dar niciunul din noi nu știam ce-i de facut. Era de înțeles o stare bahică, pentru ca nici noi nu aveam intenții sportive pentru seara ce urma, dar era prea mult. Nu înțelegeam pe deplin, de fapt deloc ce se întâmplă cu Irinel. Am trecut pe lângă rucsacul lui și, fiind deschis, mi-am aruncat o privire înăuntru. Pe lângă flacoanele de țuică mai avea doar niște haine.
- Ãsta nu are deloc mâncare, le-am spus celor doi. Stați că mă duc eu să vorbesc
cu el.
Cu inima strânsă, neștiind cum să intru în vorbă, mi-am luat pachetul de țigări și
m-am apropiat de el cu sticla de palincă în mână. Negăsind nicio variantă de abordare de care să fiu convins că va reuși, m-am trezit vorbind arțăgos, relativ dur, și, sunt convins, destul de fals, în timp ce-i turnam țuică în cană.
- Mai tălpașule! Deși ne-am întâlnit destul de rar în ultimii ani, ne cunoaștem de vreo treizeci, așa că las-o dracului odată și hai să stai cu noi. Tu ne-ai adus până aici și acum te doare în c… de noi. Mă faci să-mi pară rău ca am acceptat provocarea, și dacă o mai ții așa, mâine dimineață îmi fac bagajul, urc Ineul și o tai acasă. Că n-am venit aici sa-ți văd spatele. Ce mare căcat că bei întruna. Avem noi mâncare destulă și hai să povestim. Îți știu situația, înjură-mă dacă vrei, descarcă-te dacă poți, urlă să se audă până în Pietrosul, poți să și plângi, dar stai cu noi la foc. Nu strica frumusețea clipelor de acum. Toți știm că în ultima vreme ți-e greu, dar și eu și Răzvan am trecut prin situația ta. E drept că nu atâta timp, dar vom găsi o soluție. Întotdeauna există soluții. Chiar dacă nu perfecte, cel puțin suportabile.
- Pentru mine nu mai există nicio soluție… Eu nu mai cobor de pe munte.
- Dar ce te faci că ți se termină țuica? am încercat să schimb tonul.
- Rahat, ți-am spus că am adus-o pentru toți.
- Atunci hai și bea cu noi, nu sta de unul singur aici!
- Nu pot… îmi vine tot timpul să plâng, a spus prinzându-și fața în mâini.
În fața disperării lui mi-am pierdut hotărârea și, pentru o clipă, era să renunț. Cred că tot ce îi spuneam nu făcea decât să-l întărâte în atitudinea lui.
- Bine măi Irineule, dar și dacă stai aici nu faci nimic… Hai la foc! și dacă te
apucă jalea vii lângă lac, te răcorești, și-ți trece. Nu poți să stai toată noaptea aici. Nu ne mai arde nici nouă de nimic, și am pornit atât de frumos. Hai că s-a dus și soarele și e răcoare. Întețim focul, mai tragem o haleală și ne îmbătăm cu vin și povești. Spală-te un pic pe față și hai cu mine!
S-a liniștit un pic, s-a spălat cu apa rece a lacului, s-a șters cu tricoul de pe el,
l-am luat de după umeri și ne-am apropiat de foc. Când am ajuns mi-am dat seama că și-a uitat cana lângă lac și m-am întors să i-o aduc.
- Mai știți strigătul de disperare ce-l rosteam în fața frumuseților ăstora? i-am întrebat, la întoarcere, pentru a rupe tăcerea.
- Nu, ce strigăt?
- De fapt nu de disperare, ci mai mult de asumare, în stil camusian, a destinului.
Un strigăt pozitiv și lucid al conștiinței de sine. Dau o butelie de vin celui care și-l amintește!
Se uitau unii la alții, și, amintindu-și dezbaterile existențialiste ce le aveam cu Irinel, pe teme camusiene, în serile petrecute la foc, pe vremuri, așteptau raspunsul de la el.
- Hei lume, cum te treci!
- Exact! Bravo! Esti bun moșule! Asta-i viața adevarată! Astăzi, călcând pe
potecile de coastă, adâncite în mii de ani, de sute de generații de animale, m-au năpădit toate gândurile uitate din anii de demult. Mă întrebam pur teoretic, alegând una din poteci, dacă în urmă cu ani mi-am adus și eu contribuția la adâncirea ei. M-am simțit făcând parte din natură, chiar o parte a divinitații care a creat toate minunile astea. M-a cuprins o liniște cum nu am trăit demult. Cred că puțini oameni au trăit simțământul acesta. Îmi amintesc Irinel când îmi spuneai că oamenii care iubesc muntele sunt oameni de calitate, oameni adevărați. Poate nu am înțeles foarte bine atunci ce voiai să spui, dar azi am înțeles pe deplin. Nu efortul și riscul asumat ci capacitatea de a trăi bucuria simplă și adevărată de a te pierde în măreția muntelui probează valoarea umană. Știu acum că aceleași simțăminte le trăiam și în urmă cu douăzeci de ani, dar nu eram în aceeași măsură conștient de ele. Tu, sigur înțelegi ce vreau să spun.
- Înțeleg, dar din păcate eu am alte evidențe acum.
- Orice probleme ai avea, atitudinea, ca răspuns, nu poate fi decât una singură.
Să-ți ridici bolovanul știind că va cădea la loc și va veni o vreme când nu-l vei mai putea duce. Viața merită trăită, în orice condiții.
- Viața, dar nu moartea…
- De acord dar și moartea face parte din viață, și trebuie sa faci pasul cu
demnitate și decență.
- Ai dreptate, și pentru prima dată azi, sunt de acord cu ce spui.
Nu am înțeles atunci în ce fel îmi dădea dreptate spunând că e de acord cu mine,
dar, nu peste mult timp aveam să înțeleg.