poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-09-22 | |
Tata
Am să îți spun despre tatăl meu. Despre felul lui de a fi, atunci când el își lua salariul lunar la ora 12.00 iar la ora 16.00 se suia în trenul rapid de Cluj, ca să mi-i aducă mie. Eram student la facultatea de construcții de mașini, urma să devin inginer, eram în ultimul an de studenție la cursurile serale, anul VI, proaspăt căsătorit a doua oară și aveam si un bebe mic, pe nume Victor. Pe tatăl meu îl chema de asemenea Victor, când i-am dat acest nume copilului, mi se părea cel mai firesc lucru de făcut, îmi iubeam sincer tatăl, era un munte de om pentru mine, un prieten real, nu doar un părinte. Deși între timp mai scăzuse parcă, sau poate crescusem eu și nu realizam asta cine știe, poate că nu mai percepeam chiar așa cei 1,90 m ai lui precum o Himalaia.Vroiam și eu Everestul meu propriu, ce mai! Tatăl era universul meu blând, așa precum era cu adevărat el, oriunde mergea reușea cumva să împrăștie în jur bunătate, calm, demnitate, încă nu-i prinsesem secretul radiației, probabil că era prea la vedere. Știi tu, când vrei să ascunzi ceva mare, îl pui la vedere. Așa făceau și misticii sufiți pe timpuri, se ascundeau nu în mulțime, nu în anonimatul ei, nici la adăpostul gloatei, ci se postau chiar în față, pe frontispiciul evidentului. Reușeau astfel să impresioneze, dar prin lipsa evidenței, prin banalitatea comună a blajinătății lor. Doamne, e atât de minunat ce are pacea unui singur om de oferit celorlalti! Răspândeste un parfum minunat. Tatăl meu era un om bun și ducea acest parfum al bunătății cu el oriunde mergea, era foarte sociabil, lega conversații plăcute și de o sinceritate cuceritoare cu te miri cine, cu țaranii ce vindeau în piață, cu oameni absolut simpli, cu femeile ce vindeau morcovi și ceapă, cu florăresele sau portarii hotelurilor pe unde se caza când era în deplasare, plecat în interes de serviciu, în tren, peste tot. Cu toți lega conversații, cu toți intra cu foarte mare ușurință în vorbă, de la egal la egal. Modestia era haina lui și da, știu că e rară. Dar așa era el. Tatăl meu lucre ca și geolog principal la Gaz Metan Mediaș, un om priceput în meseria sa, își iubea slujba iar din câte am auzit ulterior din spusele celorlalți, era sclipitor în domeniul extracției de gaze naturale. Mi-aduc aminte odată când eram copil ce îmi zicea, deși nu era defel genul de lăudăros, însă atunci am prins un moment al sincerității lui, când a zis: - Mihăiță,am reușit cu paisprezece din cinșpe în zona Mureș, îți dai seama?! Ei bine, nu-mi dădeam seama de natura și dimensiunea succesului lui, habar nu aveam atunci, abia mai târziu aveam să aflu că era vorba de prospecțiuni gazeifere și reușite în a depista zăcăminte de gaz metan, iar cele paisprezece, erau de fapt sonde care urma să fie puse în exploatare curând. Prin Texas, acum am fi fost putred de bogați, dar suntem în România, așadar la scurt timp după aceasta, am observat o plachetă onorifică cu o medalie tronând maiestuoasă în biblioteca familiei noastre, chiar lânga seria cu volumele “Manualul Inginerului Geolog” vol I-X. În ziua aia și-a luat banii cuveniți la chenzină și a luat un bilet la trenul care mergea spre Cluj, în drum a mai cumpărat o sacoșă plină cu mere galbene și pere galbene parfumate, știa că îmi plac perele cel mai mult dintre toate fructele. Așa era el, îmi cumpăra tot ce știa că-mi place mie, mă iubea din calea-afară. Știu acest lucru cu siguranță, îmi aduc aminte atingerea palmei lui mari, îmi mângâia întotdeauna spatele creând fricțiune și căldură cu scopul de a mă proteja de frigul nopții. Pe atunci călătoream cu trenul spre Eforie Sud împreună, doar noi doi. Sau în lungile plimbări prin pădurile dimprejurul orașului meu natal, Mediașul, atunci când mă căra în cârca kilometri întregi, doar noi doi și natura pe care o admira și iubea atât de mult. Odată s-a întâmplat că ne-au înconjurat o haită de câini de la o stână din apropiere, fiarele își păzeau cu strictețe oile și noi se întâmpla că intraserăm pe teritoriul lor. Eu eram sus, pe umerii lui largi, cocoțat acolo priveam scena cu oarecare detașare, protejat de umerii lui lați, avem trei ani, îmi aduc aminte cu toată ființa, de parca a fost ieri. Câinii lătrau vehement și se apropiau amenințător de picioarele lui, vedeam picurii de salivă cum săreau din gurile lor căscate și colții albi intimidanți. Era calm dar totodată conștient de pericol, în umeri mei am simțit pentru întâia oară un tremur, o ezitare imperceptibilă din umerii tatei a transmis umerilor mei vibrația fricii. Pe tata îl credeam indestructibil. NU era. A fost deajuns un mic freamăt, o mică tulburare a acestui munte de om, paote nici măcar evidentă, dar eu am simțit pentru prima dată în scurta mea viață, grija lui față de mine, frica lui că ceva rău să nu mi se-ntâmple. Mai încolo aveam să aflu că se temea pentru mine mai mult decât pentru el. Așa era tata. Câinii s-au retras până la urmă, sau noi am făcut-o, încet, pas după pas, nu mai țin minte. Știu doar că atunci când ești copil nu simți lucruri ci doar senzații legate de lucruri, sentimente și emoții pe care sufletul tău de copil le materializează pe lângă lucrurile aparent solide ale acestei vieți. Copilul vede lumea atașată de emoții mai curând decât de lucruri și e firesc să fie așa. Mai târziu în viață, durerile, care vin cu emoții puternice ce se nasc din coliziunea cu nerealizarea dorințelor proprii, pierderile cu care viața începe să te obișnuiască, fac ca tu să te îndepărtezi voit de lânga lumea emoțiilor. Dar asta-i ală poveste, nu-i așa? A luat banii și s-a suit în trenul de Cluj, încărcat doar cu acea plasă plină cu mere și câteva pere. Ajuns pe str. Bucureștiului acolo unde stăteam cu proaspăta mea soție și micuțul Victoraș, în vârstă de numai trei luni, a găsit-o doar pe soția mea, Liliana. Ea era acolo alăptând și dereticând prin apartamentul ăla modest, situate într-o colonie săracă a Clujului, plin cu oameni muncitori, dar și țigani, majoritatea fără slujbe, murdari și săraci pământului. Era o lume ciudată, asemănătoare menajeriei de la circ, numai corpul nostrum de clădire era la șosea, celelealte trei erau dispuse perpendicular pe blocul principal, deci pe direcția bulevardului București. Clădireile astfel dispuse, lăsau loc unei curți intermediare, acolo unde se jucau copiii de obicei, era praf vara și noroi iarna și toamna, când ploua, tot acolo se parcau cele câteva autovehicule, deținute parcă miraculous de câțiva vecini. Luasem în chirie acel apartamentaș cu două camere și cu sobă lui de fontă, pentru că era în primul rând mai ieftin, doar atât ne puteam permite atunci. Era totuși ceva și în plus, ne oferea șansa unui trai cât de cât demn. Jucam baschet semiprofesionist la clubul sportiv Carbochim Cluj, o echipă inimoasă cu mulți tineri, nou promovată în div. A de baschet masculin și primeam o oarecare simbrie, atât cât ne ajuta să trăim de pe o lună pe alta. Nu era mult, dar pentru mine era tot ce aveam. Eram bogat. Tata îmi dăduse mie mașina lui, Dacia 1300, căci el nu mai conducea de ceva vreme, iar eu, fiind cel mai mare din familie și totodată plecat la studii în Cluj, a considerat că am mai multă nevoie de ea. Mai târziu, mult după accident, aveam să trec pe la fratele meu mai mic Bebe, și să-i înapoiez 1000 mărci vestgermane, contravaloarea jumătății de mașină. Așa am considerat că era corect. Și chiar așa și era. Eram plecat de acasă la antrenament, la sală pe când a ajuns tata la noi. În ultima vreme tata era mai mereu abătut, mama plecase de acasă, iubea un alt bărbat la Sibiu, îl părăsise pe tata, nu știu ce era între ei acolo. Eu bănuiam ceva, însă pe atunci eram în tumultul propriei vieți, îndeajuns de implicat încât nu înțelegeam alte drame în desfășurare din jurul meu. Știam doar cât trebuie să știu, nu vedeam cu cât stoicism tatăl meu purta această suferință mută a părăsirii, cu câtă demnitate dansa în contiuare plin de noblețe prin scena propriei lui vieți. Doar era mare, nu?! El putea să suporte tot, nu-i așa?! Ce se întâmplă în viețile părinților e adesea un mare mister pentru copii, pur și simplu ei nu pot înțelege că uneori oamenii iubesc și la un moment dat iubirea lor se încheie pur și simplu. Iar atunci oamenii nu ar trebui să sufere ci în demnitate și respect reciproc să își spună adio iar viețile lor să curgă în direcții diferite, dar în demnitate și prietenie. NU, noi eram educați cu “până moartea ne va despărți” și cu “împreună până la moarte și chiar dincolo”. Știu doar că tata își iubea soția foarte mult, dar că în timpul vieții a dat dovada adesea de slăbiciune și lipsă de fermitate în anumite direcții, știam toate cusururile lui, știam că e un om cu care e greu să trăiești alături, că e cicălitor adesea și că e nehotărât și încăpățânat ca un catâr. O înțeleg pe mama. Însă nu eram mama mea ca să-l pot cântări cum se cuvine. Doar ea putea asta. Eram doar băiatul lor cel mare și pe deasupra și student la Cluj, baschetbalist angajat la fabrica Carbochim și restant la chirie cu vreo două luni. În acea zi am hotărât să ieșim cu băieții la un spriț. Deși eram sportivi cu toții, mai făceam asta câteodată, eram cu toțiii maturi dar infiorător de tineri, aveam 26 ani, toată viața mea de până atunci trăisem între căsătorii și copii, apartamente primite de la club sau alte chestii pe care le credeam mature și pline de tâlc. Eram un adolescent întârziat de fapt, un tânăr care a uitat să-și trăiască viața cumva și eram preocupat de familii, copii mici, soții despre care nu aveam habar ce doresc de la mine. Sincer, eram cel mai incomplet adult cu putiință, deși pe exterior pozam în înțelepciune și maturitate, nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă, mă grăbeam să fac lucruri, copii, căsătorii, avere, case, reușite în baschet, faimă, situații, slujbe doar să mă pun la adăpost de viață, nu înțelegeam încă cum că nu există scurtături. Era un haos total în mintea mea. După cum ziceam, în acea zi am decis să las toate la o parte, toate greutățile vieții adulte și să beau un șpriț cu colegii mei de la echipă. Era vineri și nu aveam meci oficial a doua zi, de obicei sâmbăta erau programate meciurile div. A de baschet, dar, pentru un anumit motiv anume, pe care acum nu-l mai țin minte, meciul s-a decalat pe săptămâna următoare și eram pur și simplu liberi. Vineri seara era un bun prilej astfel pentru relaxare, pentru o băută zdravănă cu prietenii. Am început să colindăm crâșmele din Cluj, era multă bere acră de băut și ziua tânără, râdeam și ne amuzam teribil în inocența noastră lipsită de maturitate. Tot ce îmi doream era o amânare a problemelor mele, o evadare dintr-un cunoscut cu care încă nu eram pregătit să dau piept. Nu aveam forța morală necesară unui bărbat. Asta e, nu aveam forța bărbătească necesară să înfrunt viața, nici pe departe incă să plutesc grațios pe muzica ei în ritm de dans lin, nici vorbă. Voiam doar ca tărăboiul cotidian să înceteze sau măcar să îl amân puțin. Asta făceam, amânam totul prin această ieșire cu prietenii, amorțeam realitatea cu un șpriț băut calumea, pe îndesate. A doua zi voi lua calvarul adult de la capăt, voi vedea eu ce și cum, dar asta va fi mâine, nu-s așa?! Acum e vremea distracției. Nici nu mi-am dat seama cum s-a întâmplat, dar eram în scurt timp criță, mergeam pe strazile Clujului beat de umeri cu alți copii mari, cântam și lălăiam chestii ininteligibile, bețivănești cu geanta de antrenament și echipamentul ud leoarcă înăuntru. Nu știam de venirea tatei la noi, mai venea câteodată așa inopinant, nu era vremea telefoniei digitale și nici eu nu eram conștient de dramele din viața lui. Eram centrat pe ale mele, de unde naiba să știu eu că oamenii acolo afară mai și suferă? De unde era să știu? Egoismul meu lua forme caudate, naive, însă când am început să scriu povestea asta, am decis să fiu sincer până la capăt, așadar merg înainte, deși nu e usor, te asigur. Doare ca dracu! Pe când am ajuns clătinându-mă acasă, i-am găsit pe tata și pe soția mea stând frumos de povești în bucătarie așezați pe doi tabureți. Cuminți. Focul duduia în sobă de fontă, veche, mirosea oarecum a mere coapte. Se făcuse deja seară, nopțile deveniseră mai lungi, mirosea a toamnă umedă și lipicioasă. Liliana nu prevestea nimic bun în priviri, era furioasă și asta pe bună dreptate, întârziasem nefiresc de mult și pe deasupra mai duhneam și a băutură. Nu era prima dată când făceam asta. Era sătulă sărmana, amărâtă și iritată, așa cum toate femeile sunt când soțiilor nu le acordă atenție. Tata se simțea stingher și își freca degetele de masa din bucătărie. Totul părea să fie un imens butoi cu pulbere. Cu o licărire de nebunie în ochi, am întrebat cu tot năduful și prostimea posibile: - Tu de ce tot vii pe aici, măi tată? Îmi aduc aminte că acest om mă ierta orice făceam, când eram mic nu puteam efectiv să-l supăr, era impenetrabil ca un zid la orice infamie ziceam sau făceam. Ei bine, pentru prima dată în viața mea, am citit o umbră în ochii lui, una care a fugit iute, s-a oprit însă brusc în a freca mușamaua mesei și m-a privit scurt, intens. E o privire ce nu o pot uita niciodată. Nu mult după aceasta s-a ridicat și a dispărut în noapte. M-am culcat dupa o ceartă zdravănă cu soția mea, copilul plângea și am vagi amintiri ale acelei nopți în care am dormit buștean dar vinovat, m-am trezit repetat însă pentru a bea apă, efectele alcoolului îngurgitat. Dis de dimineață, observând lipsa părintelui meu, am întrebat cu oarșce spaimă în glas: - Unde e tata? - A plecat aseară pe la unșpe, avea tren la 23.45 și a zis că nu vrea să deranjeze. Ne-a lăsat un plic acolo pe masă. Am desfăcut plicul, înăuntru erau bani, era salariul lui din luna aceea. Tot ce avea. În acel moment am realizat ce am făcut, am înțeles enormitatea faptei și cât de tare am putut să-mi rănesc tatăl. Nu trece o zi fără să-mi amintesc aceasta. L-a văzut o elevă de la școala de Petrol și Gaze Mediaș, ea cobora dealul și trecea în drumul ei spre autogară să ia autobuzul, tata zăcea între șinele de cale ferată, în gara din Mediaș. Locomotiva a lovit scurt, a putut doar să-l audă zicând: - Vai Doamne! În următoarea clipă, zăcea trântit, plin de sânge, contorsionat și cu un chip desfigurat între traversele de cale ferată. Ulterior am aflat că se întorcea singur singurel de la servici și mergea cu capul în pământ, gândit, spre casa unde nu-l aștepta nimeni. Absolut nimeni. Coachzen 03 iunie 2014 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate