Expresia „Dor de-acasă” m-a dus cu gândul, pentru început, la un aspect oarecum străin mie. Străin pentru că am avut senzația că dorul de casă poate fi doar o stare de spirit a celor plecați departe de localitatea în care își au domiciliul, în alte zone ale patriei ori în alte țări sau continente, date fiind anumite împrejurări ori alegeri personale, cu motivații adânci, conjuncturale, fie ele de natură politică, religioasă, socială, intelectuală, materială sau sentimentală. Ideea ori propunerea de a scrie un material despre „dorul de-acasă” m-a provocat și, mai mult decât atât, m-a surprins, pentru că am descoperit înlăuntrul meu o stare latentă de dor nelămurit, care a fost stârnit la simpla pronunțare a expresiei mai sus amintite.
Așadar, meditând atent, am avut senzația că și în mine există dorul de acasă, dorul de locul copilăriei mele cu tot ce presupune acest areal: părinți, frați, primii prieteni, jocurile copilăriei, bătătura casei cu ceea ce înseamnă aceasta. Și cum să nu-ți alerge gândurile spre văi și poieni, spre râul în care te-ai bălăcit până ai învățat să înoți, spre anumite întâmplări menite să aibă un rol determinant în alegerea viitorului? Și cum să nu-ți amintești mireasma de izmă pe care mama o semăna cu multă grijă în fața casei printre atâtea alte flori ce ne înseninau diminețile prin curcubeul culorilor ce ni se dezvăluiau generoase dinaintea privirilor? Firește, este un dor purtat permanent, mai mult sau mai puțin conștient, în suflet, este un dor exprimat sau nu, este acel ceva care nu te lasă să uiți de unde ai plecat, nu-ți permite să dai uitării locul în care ai văzut pentru prima oară lumina soarelui, lumina dragostei din ochii părinților și ai bunicilor, lumina învățăturii primite de la primii dascăli, lumina iubirii descoperite în primele idile ale vieții. Este un dor înălțător, un dor care te ajută, adeseori, să supraviețuiești, să nu te lași înfrânt de vicisitudinile vieții, să lupți și să mergi mai departe. Este dorul care te duce în cele mai frumoase locuri și momente ale copilăriei pentru a te reîncărca sufletește cu energiile curate de atunci… Zâmbind, îmi amintesc cu drag de casa bătrânească, de curtea mare și de grădina prin care trebăluiam cu sarcini precise, orânduite de mama ori de tata, potrivit vârstei pe care o aveam, de acea grădină prin care cutreieram pentru a-mi împlini toate plăcerile ori pentru a mă ascunde de părinți să nu mă cheme pentru alte sarcini, care nu se mai terminau, parcă, niciodată. Cum să nu-mi amintesc de acea grădină din care evadam printr-o spărtură făcută de mine în gardul de sârmă și lăstăriș, hoțește, în mare secret, pentru a mă juca în râul și în balta din vecinătate cu ceilalți copii de vârsta mea, vecini sau veniți mai de departe să culeagă lintiță pentru rațe ori să spele animale și preșuri...? Doamne, ce minunate clipe trăiam atunci! Mă făceau să uit că a venit ora mesei și că nu am terminat treburile de care fugisem hoțește la joacă. Mă făceau să uit de mine. Eram fericit!
Mai apoi, zeci și sute de amintiri cu izvoare în începuturile cititului, ale scrisului, ale primilor pași către ceea ce numim învățătură, m-au năpădit și mi-au umplut sufletul de o stare de bine ce nu poate fi exprimată prin cuvinte. Îmi amintesc, plin de nostalgie, cu ce bagaj încărcat de emoții și teamă am plecat la grădiniță și, mai târziu, la școală, toate însemnând acum, câte un mare dor, fiecare în parte. Dar, până acolo, se cuvine să amintesc momentele de mare curiozitate ce mă cuprindeau când îmi vedeam frații citind sau scriind. Toți trei, doi băieți și o fată, erau mai mari decât mine. Când erau bine dispuși și aveau timp, îmi arătau literele, cuvintele, îmi puneau creionul în mână ceva mai târziu și se amuzau pe seama mâzgăliturilor mele, pe care eu le deslușeam ca fiind mari descoperiri ori lucrări ale mele. Acum, mai suntem doar doi: primul născut și prâslea familiei, adică eu! Ceilalți doi au avut viața mai scurtă. Sufletele lor s-au ridicat la ceruri, înspre odihnă veșnică, cu iertarea bunului Dumnezeu! Cel mare citește scrierile mele și se amuză, mă laudă uneori, mă îndeamnă să scriu despre trecutul familiei și, arareori, îmi amintește mici năzbâtii de ale mele, din vremea copilăriei și adolescenței…
Când învățam să scriu și să desenez, frații fiind la școală, mama venea înfuriată la mine când plângeam, pentru că mă împotmoleam la vreo propoziție greu de scris sau la desen. Suflecată până la coate, avea mâinile pline de spuma din albia în care spăla rufe ori de aluat și făină din covata în care frământa aluatul pentru pâine sau cozonaci. Este adevărat că s-a întâmplat câteodată să-i simt palmele pline de săpun sau de aluat pe ceafă. Mă durea sau nu, eu începeam să plâng mai tare, să o impresionez și să-mi ascund neputința de a rezolva „problema” fără ajutorul său. Eram ambițios, se pare, dar și încăpățânat sau prea orgolios. Tata, dacă se întâmpla să fie pe aproape, râdea. Nu avea el timp de mine. Avea serviciu, brigadier silvic, cu muncă de teren și nu în toate zilele sau nopțile stătea pe acasă. Abia aștepta să vin cu el în grădină, să-l ajut la tunderea pomilor, la stropitul sau legatul viei, la repararea gardului sau la culegerea porumbului ori să pun pe legătură brațul de grâu secerat de el. Erau treburi serioase, necesare. Zicea că mai este timp de învățătură, dar de pâine, nu, că trece sezonul și se strică grânele. În asemenea momente, mă înfuriam la început și înjuram grădina în gând, pe motiv că este mare și cere prea multă muncă. Mai târziu îmi plăceau toate aceste lucrări. Căpătasem îndemânare în timp și îmi formasem deprinderi practice stabile, care îmi dădeau încredere în mine, astfel că uneori începeam câte ceva de trebăluit din proprie inițiativă și tare mulțumit eram când mă lăuda tata că am făcut treabă multă și bună…
În ziua în care am plecat la școală, îmi ziceam că am terminat cu munca în curte și în grădină. Eram fericit și-mi purtam traista plin de mine, semeț, deși eram de-o șchioapă. Până aproape de clasa a șaptea am fost, poate, cel mai scund dintre colegii de clasă, dar când am început să mă deșir, cred că i-am depășit pe toți la înălțime și iuțeală în deplasare. În pauze, mă alergau toți colegii pe ulițele din jurul școlii și ajungeam la locul de start primul, neatins. Era mare satisfacție și chiar mă lăudam cu aceste victorii trecătoare. În traista despre care am zis că o purtam cu mândrie, nu aveam cărți și caiete. În ea puneam tăblița neagră pentru scris, condeiul și buretele. Nu aveam maculator. Așa am învățat să scriu la școală, pe durata primei jumătăți a primului an de învățământ: pe tăbliță. Era foarte practică în felul ei. Scriam, ștergeam și iar scriam! După ce vedea doamna învățătoare - tanti Dorina Pițurescu, vara tatălui meu - și mă corecta ori îmi spunea „bravo”, ștergeam și scriam ce mi se mai cerea. Traista era lucrată de mama, din pânză rezistentă, probabil din doc, atât de bună, că mă puteam apăra de câini uneori, că erau destui pe o uliță pe care o străbăteam mai mult în fugă, frică mare având de ei, după ce mă tăvăliseră odată prin țărână.
Nu erau drumuri asfaltate în cartierul Bold din Caracal în acele vremuri. Puțini copii aveau ghiozdane, unele din tablă fiind. Le numărai pe degetele de la o mână, într-o clasă. Nu era bogăția de mai târziu și de acum. Erau anii de după război și secetă, erau anii de sub ocupație sovietică…
Pe strada mea nu era nici linie de electrificare, deși era o stradă importantă, pentru că făcea legătura între Caracal (reședință de raion) și Craiova (reședința regiunii Oltenia). Până aproape de clasa a patra citeam seara la lumina lămpii nr. 5, cu mare chibzuință, că era gazul scump și, în plus, trebuia să stai aproape o jumătate de zi la coadă să-l poți cumpăra. Ne stingea mama lampa și ne certa. Un singur salariu, al tatei, era prea mic pentru o familie cu patru copii. Citeam adesea pe furiș, atât eu cât și frații mei, de multe ori la lumina lumânării, mai ales că ei luau cărți de la biblioteca școlii și eu prinsesem mare drag de ele. Unele erau din colecția romanului de aventuri, altele erau de dragoste. Dar ne bucuram de alte condiții, de libertate, de curtea mare, în care jucam duminica fotbal cu o minge din cârpă, însă numai după ce greblam și măturam obligatoriu toată curtea și udam florile din grădină. Acolo amenajasem și o groapă de sărituri în lungime, fără nisip, doar cu pământ mărunțit la maxim, pe locul unde se afânase de la sine după mulți ani în care se adunase acolo bălegarul, pe care-l aruncam metodic pe câmpul din grădina mare, toamna, după strângerea cocenilor de porumb și după ce miriștea era arată. Nu se foloseau chimicale niciodată, nici nu se inventaseră pe la noi, de altfel, dar ce recolte excelente aveam acolo! Fratele mijlociu, mai mare cu trei ani ca mine, își amenajase inele în dud. Acolo am făcut eu primele exerciții de gimnastică la inele! Legase cu frânghie împletită în patru, din cea veche de rufe a mamei, două inele aproximativ rotunde, adică două mânere, de fapt, de la niște lăzi vechi în care se păstra mălaiul și făina, pe care le-a aruncat tata din magazie, înlocuindu-le cu altele noi lucrate chiar de mâinile lui pricepute la toate. Era o creangă groasă, solidă, a bătrânului dud, existent înainte de a se însura tata și a-i da bunicul moștenire casa cu toate acareturile – două magazii, pătul, grajd, șopron - curtea toată și grădina întinsă pe câteva hectare. Da, că bunicul fusese moșier sau chiabur, cu mare avere, pe care a împărțit-o la toți ceilalți 11 frați ai tatei, după căsătoria fiecăruia în parte. Averea asta a fost, printre altele, și marele meu necaz. A cântărit greu în „dosarul” însoțitor al actelor mele pe oriunde mergeam, la diferite școli. A fost o frână groaznică în evoluția mea intelectuală și, în aceeași măsură, a fraților mei…
Cu toate acestea, una peste alta, viața în familie, toată copilăria și adolescența, au fost minunate. Învățasem de la părinți să ne bucurăm cu puțin, să muncim curat și cu mare râvnă, să ne chivernisim. Știam să prețuim orice lucru, orice rezultat al muncii. Știam să ne bucurăm de zilele cu soare sau de ploaia venită atunci când era necesară, să ne bucurăm de iarnă sau de toamnă, de puținele plimbări duminicale prin parcul orașului și de zilele marilor sărbători religioase de peste an, de micile noastre „aventuri” pe câmp, când mergeam cu vitele la păscut. Nu puține au fost zilele în care îmi luam maculatorul la câmp, să citesc acolo. Acasă mereu era treabă de făcut. Era de udat, aproape zilnic, grădina mică plină de legume orânduite de mama în răzoare, pe anotimpuri și sezoane, era de udat grădinița plină cu flori, care mai de care mai frumoase, care stăteau înflorite din primăvară, începând cu ghiocei și viorele, până târziu în toamnă, terminându-se cu crizanteme, iar fântâna noastră, construită de mult timp de către bunicul din partea tatălui, avea 27 de metri adâncime. Învârteai de amețeai la roata care transmitea mișcarea butucului pe care se trăgea lanțul ce lega cele două ciuturi, iar curtea era mare, aveai de mers, nu glumă, cu gălețile pline cu apă! Nu era o simplă joacă. În plus, erau animalele și păsările de adăpat și de întreținut, ceea ce presupunea și curățenia generală în grajd, în cocină și sub șopron, erau lemne de tăiat, porumb care trebuia cules și curățat, erau glugi de paie, de fân și de coceni, de înălțat, era iarba de prășit în lungul gardului de la stradă, pe lățimea trotuarului și de întreținut rigola de la marginea acestuia (obligație prin lege, iar curtea noastră era cam de vreo 50 de metri lățime) și multe alte treburi de făcut…
Îmi plăcea grozav de mult când venea vremea de cules a porumbului. Parcă ne ascundeam în munții de foi unii de alții și aruncam printre ei știuleții curățați, țintind coșurile mari de nuiele până le umpleam. Tata le ridica pe umăr, unul câte unul, urca pe scara de la pătul și le golea acolo pentru a ni le aduce goale și noi, din nou, să le umplem cu știuleții curățați. Mama ne spunea povești și amintiri din copilăria ei, tata ne povestea despre pădure și animalele ce se adăposteau în ea, despre viața și obiceiurile acestora, despre vânat și orânduielile lui. Poate că tocmai sub influența acestor povești am început eu să scriu prima oară. Scriam mici povestioare de ale noastre, ale copiilor și elevilor, pe care le citeam cu doi-trei prieteni, colegi de școală, care scriau și ei ca mine, ambiționându-ne între noi. De mare folos mi-au fost compunerile pe care le primeam la școală ca temă pentru acasă. Îndrumările doamnei profesoare au fost de mare preț. Am avut și la gazeta de perete a școlii, în clasa a patra, o povestioară. Eram mândru, nevoie mare și mă ambiționam și mai mult când îmi povestea tata că fratele lui cel mai mare (Grigore Malciu), decedat în lagărul „Peninsula” – „una dintre perlele ghirlandei de lagăre de exterminare prin muncă și înfometare de la Canal” - (Ion Lazu, „Memorialul scriitorilor încarcerați sub regimul comunist”, pag.212) - a fost ziarist, directorul ziarului „Informația Bucureștiului”, iar un altul, cel mai mic dintre ei (Emilian Malciu), decedat mai târziu în stare de libertate, dar tot ca urmare a tratamentului dur, antiuman, din închisorile comuniste prin care trecuse ca deținut politic, a fost dramaturg, poet…
Se pare că nu a fost deloc întâmplător faptul că în volumul de proză intitulat „Femeia, eterna iubire”, care a însemnat debutul meu publicistic (2008, Editura „Alutus”, Slatina), am trecut la loc de cinste, adică în deschiderea volumului, tocmai povestirea „Pietroasele adolescenței”! De ce spun asta? Pentru că, iată, atunci când am hotărât să scriu pentru a publica, tot „dorul de-acasă” a fost principalul resort care m-a determinat să iau o asemenea hotărâre extrem de importantă pentru mine, aflat deja la al optulea an de pensie. Dorul de casă nu este doar o sintagmă, nu este doar o frază oarecare, ci este chiar o emblemă a ceea ce definește sufletul românului, pentru că acest cuvânt nu-l întâlnim în vocabularul altor popoare. Și nu spun asta din patetism ieftin, ci din convingerea simțămintelor mele. Și atâta vreme cât dorul ne va anima sufletele, vom putea simți și trăi patriotismul, dragostea de neam și de țară, dragostea necondiționată de glia strămoșească. Eu, unul, nu puteam da uitării locul de unde am plecat. Nu puteam uita că acolo m-am născut și acolo am învățat ce este dragostea de părinți și de frați, că acolo am învățat să scriu și să citesc, că acolo am învățat să înțeleg și să iubesc natura cu toate frumusețile ei prin care ne-a binecuvântat bunul Dumnezeu, că acolo am văzut și am simțit pentru prima oară femeia, chiar dacă este vorba doar de o idilă nevinovată, dar prin ea am simțit și am trăit alt gen de iubire, o iubire ce ieșea din cadrul familial, ce depășea relațiile obișnuite de colegialitate și de prietenie existente între mine și alți copii, fete și băieți, de vârsta mea ori de vârste apropiate…
Dar, pentru a mă face mai bine înțeles, am să vă ofer câteva fragmente din acea povestioară mult plăcută la vremea publicării ei:
„Cred că eram pe la sfârșitul primului an de liceu. În acea vară, urma să trec în clasa a noua, cu alte cuvinte. Un iunie călduros făcuse ca grădina să fie invadată de verdeață, de flori și fructe de toate felurile, în diferite stadii de dezvoltare. Primele caise intraseră deja în amintire și corcodușele dădeau timid în pârg. Aveam, printre alți pomi fructiferi, un cireș uriaș, mai mare ca vârstă decât mine, cu fructe mari și pulpă tare și bogată. Pe el îl chema „Pietrosul” și cireșele sale erau, firește, pietroase. Ajunseseră la maturitate și unele începuseră să cadă de pe crengi, semn de coacere maximă și de cules înainte de a se strica în pom.
Se afla aproape de nucii din partea cealaltă a viei, cam la două sute de metri depărtare de casă. Mă deplasam la el să mănânc și să culeg cireșe pentru dulceața ori gemul pe care mama spunea că intenționa să le prepare. Mergeam pe cărarea de lângă gardul lung, de hotar, din care nici nu se mai vedeau sârmele, bine întinse de tata, din cauza tulpinilor de pomi fructiferi de toate soiurile, cu gândul departe și cu ochii după stolurile de grauri ce păreau că planează chiar spre cireșul meu preferat. De dincolo de gard, am auzit o melodie populară fredonată cu voce joasă și am dat deoparte frunzișul des, să văd cine se învrednicește cu o așa frumoasă îndeletnicire. Era una dintre cele trei fete ale familiei vecine cu noi, de vreo 12-14 ani, care purta câteva flori de câmp în mână și mergea alene pe o potecă inundată de pir.
Fără să mă vadă și fără s-o întrerup, am privit-o atent și am ascultat-o până a dat să treacă la o altă melodie. Mergea legănându-se în ritmul cântecului, agățată la fiecare trei-patru pași de câte o crenguță pe care o îndoia ușor, ca într-o mângâiere, ori trăgând cu gesturi molatice, absente, câte un fir de iarbă ce se unduia leneș sub spicul bogat. Era parcă mai frumușică decât o observasem până în acel moment. Purta o băsmăluță legată ștrengărește sub bărbie, cu bluzița răsfrântă neglijent aproape până la brâu și cu o fustă lungă, bogată în falduri, care părea să o facă mai subțirică decât era și mai înăltuță. Am strigat-o și am chemat-o la gard.
Încântată că o invit să mă ajute la cules de pietroase, s-a strecurat abilă printre sârmele și crengile îndepărtate cu greutate de mine. I-am văzut sânii micuți cum încercau să năvălească peste bluzița subțire, gata să scape din strânsoare, și obrajii înroșindu-se de efort în acea poziție incomodă de trecere. Am trecut cu privirea peste trupu-i mlădios ce se îndrepta cu vioiciune și i-am tras băsmăluța aninată de o crenguță, după care am făcut întrecere de fugă până la Pietrosul, care ne aștepta blând, cu crengile de pe poale încărcate de rod și aplecate de greutatea acestuia până la pământ.
Ne-am tras sufletul după alergare și ne-am urcat în pom cu strigăte de învingători și râsete în valuri din nu știu care motive. Am mâncat cireșe mai mult decât am fi putut să umplem două coșulețe, am cântat și am spus glume, după care am coborât puțin obosiți să ne odihnim. Era iarbă verde, bogată, între nuci, umbră deasă, răcoroasă și o priveliște de basm pe toată valea până unde se întindea grădina la al cărei capăt trecea firav un pârâiaș flancat de trestii și rogoz. Stăteam întinși pe spate, cu mâinile sub cap, încercând să numărăm nucile micuțe de pe ramurile ce păreau că se împreună cu cerul de un albastru de Voroneț atât de senin, încât părea a fi o boltă imensă de azur ce acoperă întreaga lume. Am întors capul spre ea pentru a-i spune ceva…
Ce tablou…!
Buzele cărnoase și roșii precum cireșele, stăteau întredeschise ca într-o admirație sublimă. Sânii micuți înțepau cu sfârcurile bluza răsfrântă larg, lăsând a se vedea rotunjimile aproape sferice, cu pielea bronzată ca întregu-i trup cu mijlocel nefiresc de subțire și fragil. Nările dilatate inspirau cu nesaț aerul curat și parfumat de întreaga vegetație în floare. Ochii erau închiși, cu pleoapele atât de strânse, încât genele-i lungi căpătaseră un tremur ușor și ritmic.
O priveam surprins și o descopeream cum nu o văzusem niciodată. O simțeam și o vedeam femeie, așa cum îmi imaginasem de atâtea ori că trebuie să fie cea pe care aș dori să o mângâi, să o sărut și să fac dragoste cu ea, precum citisem eu în unele romane. Nu sărutasem pe gură niciodată o fată și nu mă culcasem până atunci cu o femeie. Departe gândul de așa ceva…
Privind-o, am simțit un impuls căruia nu mă simțeam în stare să-i pun stavilă. Mi-am așezat mâna, încet, cu dorință adâncă și cu oarecare teamă împletită cu multă curiozitate, pe șoldurile ei subțiri, în formare, strânse de un cordon ce-i susținea fusta lungă, acum mototolită sub acel trup nefiresc de plăcut și care-i lăsase pulpele aproape goale. Tăcută, a întors capul spre mine, fără să deschidă ochii. M-am apropiat de chipul ei și am sărutat-o cu emoție, ușor, aproape fără să o ating, de teamă că se va supăra. Nu a opus rezistență și chiar mi s-a părut că-mi răspunde, deși… nu prea știam eu cum este ori ar trebui să fie un sărut de dragoste. Am continuat să o sărut pe gât, trecându-mi celălalt braț pe sub umerii ei, până am ajuns la acei sâni care mă puseseră pe jar, mai pietroși decât pietroasele mele coapte. Am simțit așezarea ușoară a mâinii ei peste umerii mei și apoi o căldură imensă ce-mi invada trupul, pornită parcă din palma ei ori din trupul meu sau din ambele părți.
Am dat la iveală, timid, dar curios și doritor, sfârcurile ce parcă se întăriseră și căpătaseră culoarea trandafirie a pietroaselor în pârg. Le-am sărutat pe rând, încet, lung, pătruns ca de un sentiment de evlavie, făcând eforturi să-mi stăpânesc tremurul mâinii izvorât din emoția ce o trăiam. Era pentru prima oară când îmi plimbam palmele pe trupul dezgolit al unei fete și, fără să vreau, imaginam din nou gesturi din cele citite prin unele pagini de roman ori, poate, eram doar stăpânit de asemenea gânduri. Și pentru că nu am întâmpinat nicio rezistență din partea ei, ceea ce pentru mine a însemnat cea mai reală încurajare, am urmărit instinctiv linia fină a șoldurilor către în jos și i-am mângâiat pulpele-i tari, dezvelind cu grijă și ce mai rămăsese acoperit de faldurile fustei. Le-a strâns, cu un geamăt ușor, abia auzit, nelăsându-mi mâna să le desfacă…”
… Sunt clipe unice, toate acestea prezentate în povestire, de neuitat, așa cum de neuitat sunt locurile în care ele au fost trăite. Povestea se termină frumos, fără „probleme”, dacă ați fost tentați să credeți altceva. Era firesc, la acea vârstă, la educația primită de la părinți și din școală, la care pot adăuga lipsa de cunoaștere a domeniului de referință. În zilele de azi, din nefericire, constat că asemenea momente se consumă mult mai timpuriu, atât în cazul băieților, cât și în cazul fetelor și fac această afirmație cu reală tristețe în suflet. Poate că sunt copiii de azi mai inteligenți, poate că se maturizează mai repede, dar să treci peste o mare parte a copilăriei - cea mai frumoasă perioadă a vieții omului, fără să te bucuri de gingășia a tot ce este în jurul tău, a vorbelor, gesturilor și jocurilor de tot felul, mi se pare că este total nelipsit de logică și frumusețe.
Dorul de-acasă îl port permanent cu mine oriunde m-aș afla. Acolo, acasă, unde m-am născut și am crescut, acolo unde am fost elev 11 ani și, mai apoi, am lucrat în producție câțiva ani, care m-au maturizat și m-au pregătit pentru viața de familist de mai târziu, chiar dacă aceasta s-a desfășurat departe de acele locuri, socotesc că nu este doar casa propriu-zisă și curtea sau grădina, ci este întreaga localitate în care s-au aflat toate aceste lucruri. Iar acum, trăind de ani buni în altă localitate, dorul acela mă strigă și mă îndeamnă să merg periodic acolo, acasă, pentru că acolo, în acea localitate, am petrecut, pe ultimul lor drum, ambii părinți, un frate și o soră, soția, bunicii, unchi și mătuși... Sunt mai mulți cei din pământ decât cei ce trăiesc pe pământ și pe toți i-am iubit pentru tot ce au însemnat pentru mine, acum fiindu-mi dor de ei.
Acolo sunt mormintele lor și acolo ei mă așteaptă să le aprind o lumânare, să le mulțumesc pentru toată dragostea ce mi-au purtat, pentru toată învățătura ce mi-au dat, atât cât s-au priceput ei, mai mult ori mai puțin, dar cu câtă grijă și dragoste au făcut-o nu se poate uita în vecii vecilor, AMIN!

Autor,
Marian MALCIU

N.A.
Povestirea de mai sus va fi publicată în volumul aflat în lucru la "Cenaclu la distanță", Antologie de autori, având ca temă "Dor de-acasă", de Ion N. Oprea, Iași.
Vă mulțumesc pentru atenția acordată!