Un spațiu verde în spatele unui bloc de locuințe. Doi copaci înclinați își dau brațele peste câteva bănci vopsite în culoarea ruginei. O masă de șah pe care gunoierii mănâncă parizer cu pâine și muștar și beau bere în pauzele din program.

Pe alee trece un bătrân cu parkinson cu pași mici și siliți cu anevoie și capul bălbănindu-se încontinuu, ca o păpușă pe arcuri. O femeie între două vârste, îmbrăcată foarte modest, îl privește cu aparentă indiferență. Bătrânul schițează o grimasă și i se adresează:
Vă rog, puteți să mă ajutați?
Femeia se apropie indolent, cu aceeași mimică inexpresivă.
Vă rog să mă ajutați să ajung până la gangul acela dintre blocuri.
Da, bineînțeles. Bărbatul se sprijină pe brațul și pe umărul ei stâng și împreună ajung cu greutate până la treapta pe care se urcă în pasajul către stradă.
Vreți să vă ajut mai mult? Nu, numai până aici. Femeia îl lasă în acel loc, dezorientată, evident cu o anumită părere de rău.
Un boxer cafeniu fără pete latră ca un clopot înfundat și dă ocol spațiului verde cu un aer dominator.

Cad frunzele. Femeia are pașii tot mai grei. Pe umerii vântul îi aduce o frunză și ea nu o scutură. Pe umeri o apasă o greutate. Privește în jur ca și cum a pierdut ceva. Tinerii din cartier discută între ei tot mai aprins și izbucnesc periodic în hohote de râs puternice. De sub copaci se aude sunetul unor bătăi ritmice, ca într-o tobă improvizată.

Zi cenușie. Prin fața blocului trec câteva cărucioare cu copii. Aceeași femeie, îmbrăcată la fel, trece prin spațiul verde. Părinții copiilor nu o salută. Aceleași râsete izbucnind ritmic. Femeia intră în bloc, urcă cu liftul, descuie ușa unui apartament și se așază pe un scaun. În zgomotul apei la vecini nu se înțelege deloc dacă ea râde sau plânge. Nu se înțelege de ce copiii din spațiul verde țipă isteric. Ore în șir ea stă pe acel scaun, cu coatele strânse lângă trup. Televizorul vecinilor urlă un talk-show cu același ton, aceleași inflexiuni de voce ore în șir, cu aceleași cuvinte accentuate, lătrate, care trec prin pereți, în timp ce în surdină se aude muzica dintr-un film cu Charlie Chaplin. Noaptea la ora 12 și jumătate fix cineva fluieră ca un semnal. Femeia se apropie cu mișcări obosite de geam și privește insistent. Apoi coboară în fața blocului.

Și toate încep să se învârtă. Câinele latră în cercuri concentrice tot mai aproape de ea. Băieții de cartier vorbesc alandala și râd din ce în ce mai tare. Copiii bat tobele tot mai tare. Gunoierii privesc tot mai acru, câinele latră acum încontinuu, băieții de cartier râd fără oprire, copacii foșnesc și frunzele zboară în vijelie. Cineva urlă, urlă... Femeia se învârte și urlă. Lumea se învârte și urlă. Nimeni nu mai aude nimic. Nimic. Și deodată un copil râde. Un copil râde tot mai tare și lumea amuțește. Înseamnă că undeva cineva tocmai a murit, fie-i țărâna ușoară...fie-i țărâna...ușoară.

Precis cineva a murit, șoptește femeia ridicându-se din praf. Frunzele sunt roșii ca sângele, ea are pământ sub unghii, mersul ei e sacadat, ca marșul pompierilor la defilare. Nu mai contează acum, spune ea pentru sine. Merge pas cu pas până la gangul către stradă și acolo se oprește.