Ioan CREÞU

În căutarea timpului pierdut

Prea puțini oameni s-au gîndit în vremurile noastre la comoara lăsată de străbuni. Prinși în goana după avere, încorsetați de zilnicele griji, au uitat de unde au venit. Și încotro se îndreaptă. Costică Matei Creangă nu a dat uitării nici obîrșia și nici speranța de mai bine. Așa că a înființat un muzeu.

Aflat în casa din strada Fabricii, la parterul clădirii acperită cu tablă roșie, muzeul aparținînd Fundației „Pro Mediu, Etno și Viața”, înființată în toamna anului 2004, ocupă doar o încăpere de vreo patru pe zece metri. Dimensiunile se transformă în sală de Louvre cînd vezi cîte bogății stau alăturate aici. Miros de naftalină, menit să alunge moliile de pe scoarțe, unele vechi de aproape două veacuri. Descrierea camerei e greu de făcut: un amestec eclectic de capodopere artizanale și mărturii ale trecutului tehnic. Totuși, există o ordine în expunerea minunățiilor care se află aici. De pildă, peretele dinspre răsărit este împodobit așa cum se cuvine, cu icoane. Toate de patrimoniu. Superbe picturi pe lemn, unele vechi de secole, trădînd iubiri pătimașe de credință trăite de cel care le-a colecționat timp de ani de zile, riscînd și înfruntînd rigorile vremurilor care încercau să-L interzică pe Iisus.
În buletin îl cheamă Matei Costică, dar lumea îl cunoaște sub numele său de rapsod popular, Costică Matei Creangă, după numele satului Ion Creangă. Încă din primul an de studenție, la Institutul Agronomic Iași, Costică Matei a început să adune diverse piese reprezentative pentru cultura populară. Hotărîrea a luat-o constatînd că prea puțini oameni se mai ocupă să păstreze tradițiile populare și că obiceiuri vechi de secole sînt date uitării. Le-a strîns cu grijă, visînd la vremea cînd le va putea expune publicului. „Mai tîrziu, am constatat cu amărăciune că românii de dincolo de granițe și chiar și cei din țară au uitat că sînt români. Au început să sărbătorească curcanii și bostanii, de parcă noi nu am avea sărbători populare legate de plante. De pildă, urzica, asociată cu ziua de Sfîntu Gheorghe. Bătaia cu urzica este un vechi obicei, care înseamnă revigorare, sprinteneală. Mai este teiul, ori busuiocul, legate și ele de sărbători, vechi de cînd neamul. Ei nu cunosc ce înseamnă cuvîntul patriot și nu merită nici măcar să rostească o silabă”, spune ctitorul muzeului.
Unul dintre cele mai interesante și prețioase obiecte din muzeu îl constituie un scăunel cu patru picioare. Dacă l-ar avea în ogradă, mulți l-ar da imediat pe foc, arată că o scîndură veche, brăzdată de trecerea timpului. Povestea scăunelului reînvie însă o viață întreagă, precum și alte și alte vieți, uitate. Cu ochii minții, Costică Matei Creangă vede ograda din sat, unde, printre orătănii, trebăluiește o femeie îmbrăcată cu iie și catrință, purtînd opinci din piele de porc. E dimineață și e timpul ca puii de galițe să își primească tainul de verdeață. Gospodina leapădă lîngă prispă poala de verdeață smulsă din grădină și ia securea din șopron. Apoi se apucă să toace mărunt buruiana pe scăunelul cel mic. Pe la vremea amiezii trebuie să pună de mămăligă, plozii sînt hămesiți de foame după atîta zburdat. Nădușită de mestecat, își șterge fruntea și așează ceaunul între cele patru picioare ale scăunelului, copiii se pot înfrupta de acolo. La vreme de seară, după ce oamenii s-au adunat pe la case, femeia se așează ostenită lngă leagănul în care e culcușit prîslea. Leagănă copaia cu piciorul și înfige furca de tors în gaura scobită în mujlocul scăunelului. Ce s-ar face fără scîndura aceea cu patru picioare?
Scăunelul a fost găsit de Costică Matei Creangă aruncat undeva în grădina casei de la țară. Bătea suta de ani obiectul și obiceiurile se schimbaseră, mămăliga nu mai este la putere, iar furca de tors a devenit obiect de muzeu.
Undeva, la una din încăperile din clădire, la radio se aude melodia „You are my lady”.
În muzeu, la loc de cinste se află scoarțele populare. Sînt așezate frumos prin toată încăperea. O parte din ele sînt foarte vechi, femeile care au trudit la războiul de țesut și la cusăturile meșteșugite în fir nu mai sînt de mult, urmașii lor nici măcar nu le mai știu numele. Ilene, Marii, Gherghine, nume de românce, au știut a lăsa în urma lor ceea ce nu piere, așa cum este viața. „O parte din ștergare bat suta de ani. Le-am așezat lîngă obiecte de port popular. Multe sînt originale, altă parte sînt kitsch-uri. Adică sînt lucrate în fabrică, nici o femeie nu a pus suflet în ele, așa că le țin mai deoparte, spre comparație”, spune Costică Matei Creangă. Vreo 70-80 de ștergare sînt adăpostite de muzeu. Unul dintre ele, vechi de la 1889, a fost dăruit de custode doamnei Carmen Stimeriu, de la Etno TV. „Dar gata cu pomenile, nu mai pleacă din muzeu nici un capăt de ață”, zice el, hotărît.
Parcă stingheră într-o latură a muzeului, se află mașină de cusut marca „Singer”. Are o întreagă poveste și ea, dar mai ales o valoare sentimentală de neprețuit pentru stăpîn. Era pe vremuri demult trecute, prin 1930, cînd mama lui Costică Matei a primit cadou mașina de la părintele Teofil Tulpan, stareț la Mănăstirea Rătești, din Buzău. Nici pe atunci nu sclipea a nouă, era cumpărată de la evreii din Roman. Croitoreasă, mama celor trei copii, doi băieți și o fată, s-a bucurat de primirea minunii tehnice. Cu ea și-a crescut copiii, a trecut și prin vremuri de restriște dar nu s-a dat bătută. Era război, bărbații erau plecați pe front și ea trebuia să hrănească trei guri. Cum nu se găsea mai nimc, începînd cu alimentele și terminînd cu chibriturile, gospodina își făcea singură ața de cusut. Punea gogoșile viermilor de mătase la fiert, să scape de coconii aflați înăuntru și apoi le deșira. Dintr-o singură gogoașă de mătase făcea un fir lung de două-trei sute de metri.
A mai avut o poveste mașinăria nemțească. Nu demult, apăruse zvonul precum că, în timpul războiului, ca să scape de lăcomia hitleristă, evreii și-au ascuns pietrele prețioase în mașinile de cusut Singer. Ba se mai zvonise că unele piese din alcătuirea mașinilor ar fi turnate din aur, să fie „ascunși” „cocoșeii” evreilor. Costică Matei Creangă nu a dat crezare unor asemenea zvonuri și, chiar dacă a primit oferte care de care mai tentante, nu a vîndut mașina. Doar nu era să vîndă parte din viața lui.
Pe crivatul aflat îngă perete stau frumos rînduite cîteva perne. Nimic deosebit, s-ar zice, perne ca toate pernele, date spre înzestrarea fetelor de măritat. Osebite sînt însă îmbrăcămințile lor. Albe ca zăpada cîndva, purtînd acum urmele trecerii timpului, fețele sînt brodate cu blazonul familiei Cantacuzino, veche și nobilă familie din România. Și se mai află în muzeu ștergare purtînd însemne aristocratice, dar încă nu este loc pentru a fi înșiruite spre vedere.
Costei Matei Creangă ne mai arată, cu mîndrie, o cămașă. I-a fost dată de moș Toader Levărdă, din Horia. Minunata broderie a veșmîntului a fost migălită de mîini harnice și dibace acum un secol și jumătate. Din bumbac este cămașa, pe vremea aceea nimeni nici măcar nu visa la plasticurile din care se croiesc acum hainele.
La radioul acela din clădire, se aude cîntînd Analis, argentiniana româncă.
Postat trufaș lîngă fereastră se află un cufăr imens, cît vreo patru geamantane mari din ziua de azi. Ar încăpea în el bagajul unei întregi familii care pleacă acum la muncă în Italia sau Spania. Dacă ar avea gură, poveștile cufărului ar deveni subiecte pentru romane întregi. Ne-ar putea spune despre drumurile străbătute demult cu Orient Express. Nu mai poartă în el mirosul fumului de locomotivă. S-a pierdut în văzduh mireasma parfumurilor fine ale hainelor croite și cusute la Paris. S-au stins de mult și șuierul locomotivei Pacific, și strigătele tregherilor din Gara de Nord. Nu se mai aude nici tropăitul molcom al cailor de la trăsurile în spatele cărora era așezat și legat bine. Nici mîini fine de cucoane nu mai caută prin el, nici brațele vînjoase ale servitorilor nu îl mai poartă. A rămas și cu o taină. Pe interiorul capacului se află un semn ciudat, o împletire de triunghiuri despre care noi credem că este un insemn masonic. Cînd aude, Costică Matei Creangă deschide larg ochii albaștri a mirare, temător parcă să nu îi întineze muzeul umbrele vreunui ritual neromânesc.
Lîngă cufărul cu amintiri cosmopolite și-au găsit tihna unelte care, pe vremuri, erau mînuite cu pricepere. Puțini știu taina pieptenilor aceia cu dinți de sîrmă. Privindu-i, ți-o poți imagina pe mătușa Măriuca ridicînd cînepa făcută palancă de neastîmpăratul Nică a Petrei, topind-o și făcînd din ea buci. Apoi, cu ragila, dărăcea cînepa, făcînd-o urzeală numai bună pentru țoale. De fapt, uneltele la care dacă numai te uiți simți cum te zgîrîie, sînt de la bunica Matei și au fost încropite de meșteri acum mai bine de un veac.
Vitrina de alături e o adevărată călătorie prin timp a cuvîntului scris și vorbit. Sau cîntat. De la stînga la dreapta, așa cum se cuvine, se află cărți vechi, cu scrisul îngălbenit de vreme. O Pravilă veche de la 1700, cu povețele tipărite în litere chirilice, a cărui nume doar cunoscătorii îl pot desluși. Legată cu două curele încătărămate, parcă pentru a nu fi deschisă de mîini necredincioase, o carte de rugăciuni de la 1764. O altă Pravilă, a starețului Neonil de la Mănăstirea Secu, a trecut de două sute de ani. Mai spre dreapta, respectînd trecerea timpului, un Larousse ilustrat de la 1833 și Noul Testament tradus de Gala Galaction la 1927. Curgerea nisipului din clepsidră se încheie cu casete și CD-uri.
Mai are Costică Matei Creangă și o colecție de bani. Nu sînt piese prețioase, dar privind colecția, poți să îți închipui patimile stîrnite dintotdeauna de peticele acelea de hîrtie. Azi nu mai valorează nimic, dar au fost vremuri cînd erau însăși viața - pentru ce mai mulți, iscînd vrajbe și iubiri, pornind războaie și pecetluind păci. Printre ele se află o monedă mare, de argint, cu efigia domnitorului Ferdinand. Cînd o vede, custodelui muzeului parcă i se umezesc ochii. Își amintește de diminețile cînd, odată cu lumînările aprinse și creștinescul „Hristos a Înviat!”, era spălat pe față de mama sa cu apa în care se afla un ou roșu - spre rumeneală sănătoasă - și un ban de argint pentru belșug.
Peretele dinspre răsărit e loc de sfințenie și smerenie. De pe el te privesc blînde chipuri de sfinți și de mucenci. Costică Matei Creangă a început să achiziționeze icoanele încă din timpul studenției sale. În acea perioadă, în care locuia în Colonia Zahăr, cum i se spunea, s-a trezit pe neașteptate cu icoanele confiscate de milițianul Hagiu. La explicația cerută, i s-a răspuns răspicat: ”Ce, băi, faceți biserică în casă?”. Au trecut doi ani în care împătimitul colecționar a trimis scrisori la Guvern pentru a i se înapoia icoanele și rugăciunile i-au fost ascultate. După multe insistențe, le-a primit, dar nu pe toate. Îi mai lipsea una din cele mai importante piese: cea cu „Buna Vestire ”.
Cea mai veche piesă din colecție îl reprezintă pe Sfîntul Neculai, este adusă de la o bătrînică și are o vechime de peste trei sute de ani. Fiecare icoană are propria sa istorie. Una din reprezentările cu Maica Domnului a fost găsită întîmplător într-un coteț cu găini. Custodele muzeului a curățat-o și a sigilat-o, pentru ca inscripțiile originale să nu fie alterate. Acum și-a găsit locul: stă alături de celelalte icoane, vechi de secole, purtătoare pururea de credință.
Și mai sînt multe în muzeul deschis în luna lui Prier a acestui an. O casă de marcat din perioada dintre cele două războaie, care a aparținut lui Abramovici, din Rampă. Un difuzor din care, odinioară, se auzeau îndemnurile tovărășești la spargerea normelor și imnul brigadierilor de la Salva Vișeu. Un cîntar cu plasă, în care erau puși pruncii să vadă și mama și doctorița dacă a pus ceva pe el copilul. Deasupra ușii, lampa cu petrol la lumina căreia, în urmă cu ani de zile, a venit pe lume Costică Matei Creangă.
Manechine îmbrăcate în costume populare, tăcute, ca orice piesă din încăpere.
Deocamdată, minunățiile din muzeu se află doar într-o singură cameră. Pentru viitor, Costică Matei Creangă are de gînd să se extindă și în alte două camere. Dar destinația finală a muzeului este comuna de la care artistul popular a preluat numele, Ion Creangă A vorbit cu primarul Petre Prichici și au bătut palma. Muzeul se va înapoia la sat, acolo unde îi este locul.
La radioul de la etaj se aude muzică populară, cîntă Sofia Vicoveanca.

Săptămînalul Opinia romașcană, anul I, nr.19, 26 august-2 septembrie 2005