Mângâielile tale mecanice îmi lasă pe piele un rând de noroi ce se usucă rapid, devenind grunjos, și pe care nu reușesc să mi-l dau jos oricât l-aș râcâi cu unghiile suferinței mele născute din înțelegerea oribilă a faptului că nu mai ești aceeași. Zâmbetul meu, o mască redesenată de mii de ori, întotdeauna stângaci, inutilă mereu. Săruturile tale, apa unui puț stătut care ne macerează gurile. Orele și anii, tabieturile și îndatoririle, teama și rutina au țesut ca niște păianjeni insensibili și harnici jugul ce ne leagă, cel care ne blochează ușile și ferestrele de ieșire din viața asta mai ștearsă ca o acuarelă uitată-n ploaie. Nu îndrăznesc să te privesc. Eu știu prea bine că ochii tăi, lași și impotenți, nu sunt altceva decât o oglindă ce-i reflectă pe ai mei.