Nu e prima oară când Luna cade pe mine dar e prima oară când îmi sparge capul. Sângerez, sigur că sângerez. Să nu aud de spitale. Mai bine o bancă ascunsă în parc, un cer plin de stele și o așteptare cât cuprinde, treaz sau adormit, ca sângele să mi se facă din ce în ce mai negru și să se usuce în părul meu. Știu că mă risc dar sunt sigur că nimic din ce am prin buzunare nu merită furat. Mai știu că nimicurile mele prea puțin îi interesează pe vagabonzii care caută oameni singuri pe care să-i lovească așa cum a făcut Luna cu mine, transformându-se în cineva. Nu știu dacă mi-e somn sau încep să leșin dar povestitorul ce s-a băgat în mine cu subtilitate de supozitor găsește puteri nebănuite ca să-și continue povestea dincolo de starea de veghe. Din această cauză prietenii mei știu acum că am adormit pe banca aceea cu fața în sus, cu mâna dreaptă atingând pământul și cu pieptul respirând cu viteza celor care se află la granița dintre viață și moarte. În tot acest timp, doar o pisică s-a apropiat de mine, un cotoi mai urât ca naiba. S-a frecat de mâna mea cu spatele și apoi a lins-o. N-a reușit să mă trezească de tot și s-a îndepărtat căutând Luna, cu siguranță. Lucru pe care l-am făcut și eu atât în visul meu, cât și atunci când am deschis ochii, însă dincolo de rana din cap, n-am mai văzut nici urmă de ea. Nu e, nu mai e. Oribila ei absență are și o parte bună: poeții nu mai au muză și se pot odihni. Poezia e la un pas de moarte. Iar rana mea, apropo, nu mai sângerează.