“...and did you exchange a walk on part in a war for a lead role in a cage!”

Mi-aș fi dorit să nu mă fi trezit în dimineața aceea, să nu fi deschis ochii, nici atunci, nici niciodata,...dar totuși am făcut-o. I-am deschis o secundă pentru ca apoi să-i închid la loc, orbit de o lumină. Nu știam care e era cauza ce mă deranjase și din instinct am mai deschis ochii de câteva ori. La început, timid, iar apoi clipind des încercam să focalizez umbrele ce jucau înaintea-mi. Am reperat lumina deranjatoare ca venind de la un neon fixat in tavanul alb care se desfășura pe toata raza câmpului mei vizual. Albul acela luminat din plin, reflecta orice și de aceea amplifica lumina neonului dând senzația aceea dureroasă a văzului. Eram greoi în gândire, ceva neplăcut îmi vuia în urechi, dar nu îmi puneam nici o întrebare... încă!
M-am lăsat condus de instinct și am întors capul spre dreapta. În acel moment o durere cumplită și ivită foarte brusc, poate mai brusc decât întorsesem eu capul, am simțit-o în obraz. Senzațiile de durere acută carora nu le depistasem încă cauza îmi provocau răspunsuri în creier și genunchi, până acolo resimțind durerea. Am reușit să văd totuși vârfurile unor copaci goi de frunze, gri ca și culoare și albi de la lumina soarelui, dar pentru că senzația dureroasă apăruse instantaneu și eu mi-am întors rapid capul nu am înțeles dacă asta văzusem sau mi se păruse doar! Revenit cu fruntea paralelă cu tavanul alb și nepăsător, am încercat să mă pipăi, ros de curiozitatea de a vedea de unde provine acea durere. Așa cum era normal, am vrut să mă ating pe obrazul stâng cu mâna stângă. În momentul în care am îndoit cotul pentru ca degetele mâinii întinse să pipăie ușurel obrazul, am simțit alta durere, nu la fel de puternică, dar la fel de înțepătoare. Am respirat adânc, profund nemulțumit de ceea ce resimțeam, nefiind treaz doar de câteva secunde. Am închis ochii și am rămas așa câteva secunde. Prin tot vuietul din urechi, auzeam un altul mai grav pe fundalul foșneitor. Am continuat să respir păstrând un anumit ritm, de parca cu ajutorul lui mă îmbărbatam mai mult în descifrarea enigmelor durerii. Fără să deschid ochii am întins mâna dreapta și buricele degetelor ușor tremurânde atingeau locuri de pe fața mea, “citind” informații ce nu îmi venea să le dau crezare, să le accept pura lor existență. Mi-am afundat și mai tare capul în perna destul de rigidă și am tras aer în piept. L-am ținut acolo câteva secunde și apoi l-am eliberat treptat și fără zgomot.
Când plămânii mi s-au eliberat de tot, am inspirat normal pe nări, am expirat pe gură și am redeschis ochii. Nimic nu se schimbase și tavanul era tot acolo, alb și imobil. Tot cu ajutorul mâinii drepte am găsit și cauza durerii înțepătoare. Pe antebraț se afla aceasta. Mult mai timid, am mișcat capul spre stânga și impulsionat că, poate cea mai cruntă dintre durerile fizice cu care ma confruntasem în viața mea până în acea dimineață, înregistram cât puteam de repede pe cale audio-vizuală cam tot ce auzeam si vedeam. Din antebrațul meu pornea un furtunaș ce era la rândul lui înfipt într-o perfuzie transparentă cu ceva galben scris pe ea. Nu am reușit să vad ce scria pe ea, căci atenția mi-a fost atrasă de alt furtunaș, opac de data asta, care nu vedeam bine unde se oprește, dar vedeam că pleacă de la un tub așezat într-un stativ, tub alb cu o cruce roșie într-un cerc roșu și sub ea un O între două paranteze drepte totul scris cu un marker albastru de o mână grăbită, probabil. M-am căutat mai atent și am înțeles că furtunașul opac era lipit cu leucoplast de buza de sus. Abia atunci am observat că îl și simt de fapt, și că doar faptul că era acolo de ceva vreme, determinase obișnuirea mea cu el. Am tras concluzia că atunci când am întors capul spre dreapta, furtunașul opac se întinsese și se mulase apăsând pe obraz. Dar ce putea fi în obraz? Asta a fost prima întrebare pe care mi-am pus-o și la care trebuia să-mi răspund cât mai repede posibil...
Tot uitându-mă când la stativul înalt de care era agățată perfuzia, când la căruciorul în care era fixat tubul alb, dincolo de ele am văzut în patul de alături sursa acelor zgomote. Erau de fapt niște sforăituri groaznice ale unui bărbat gras ce dormea cu fața în sus. Atenția mi-a fost atrasă de mâna lui dreaptă care era bandajată și pe care bandaj se vedeau amestecate pete de dezinfectant galbui și de sânge. Dar nu am reușit sa privesc prea în detaliu ceea ce vedeam și îmi readuse starea de panică, de frică, simțeam pieptul cum refuză să mă lase să respir facil, ci dorește să fac acest lucru esențial vieții într-un mod foarte dureros cu mari dureri în zona sternului.
“Unde sunt?”...”Unde sunt eu acum?”...acestea erau întrebările care îmi captau atenția acum și cărora trebuia să le răspund. Răspunsul începea să se contureze din ce în ce într-un mod cât se poate de clar, inatacabil indiferent de argumentele pe care le-aș fi adus. MÃ AFLAM ÎNTR-UN SPITAL !
Bineînteles că un răspuns, întotdeauna generează o nouă altă întrebare, cel puțin una. “De ce?”...dar la aceasta încă nu am apucat să caut un răspuns căci se întâmplă ceva ce îmi captă toată atenția. Omul acela gras cu mâna bandajată așa de serios se roti în pat și sforăitul încetă dintr-o dată. Concomitent, am auzit o voce clară, tot de bărbat:
- Doamne-ajută!, o voce ce venea din fața mea și care exprima încununările cu succese ale unor rugăciuni intens rostite poate până atunci doar în gând.
Trebuia să fac ceva, nu mai puteam sta în poziția aceea, mi se părea că sunt tot amorțit. Am încercat să îmi mișc degetele de la picioare dar nu am putut. O altă teamă a mai apărut:”oare le mai am?” și pentru a o înlătura mi-am dus mâna cea liberă și mi-am pipăit piciorul de pe partea ei, în același timp și ridicându-mă.
Efortul mi s-a părut a fi unul imens. Obrazul, bărbia, mâna stângă, pieptul, spatele, fiecare bucățică din mine mă durea, dar reușisem: stăteam în fund și mă puteam vedea bine, așa cum la fel de bine puteam vedea și cele aflate în jurul meu, din acea cameră. Am văzut că am ambele picioare și chiar și reușeam să mișc degetele de la picioare. Faptul că nu le folosisem o perioadă de timp, amorțiseră și de aceea refuzaseră să îndeplinească comanda de mai înainte. “De cât timp sunt aici?” fu întrebarea care urmă în mintea mea ca apariție cronologică.
- Bună dimineața! mi-a urat cineva din patul de vis-a-vis, folosindu-se de aceeași voce pe care o auzisem si mai devreme.
M-am uitat la el și am vrut să-i răspund, însă buzele mi se lipiseră și m-a durut enorm când am vrut să le deschid. M-am rezumat doar la a da ușor din cap, cât să-i răspund, dar fără să mă doară. L-am privit pe cel care vorbise cu mine mai devreme și îl studiam atent. Și el stătea în fund ca și mine si citea un ziar pe care-l ținea împăturit cu o mână și cu cealaltă mânca covrigi.Se prefăcea că e atent la ceea ce scrie în ziar, dar de fapt mă urmărea cu coada ochiului. Mă vedea cum îmi rotesc privirea în scopul de a aduna cât mai multe date despre vecinătățile mele, pentru ca apoi să iau o decizie, să acționez cumva.
Mi-am dezlipit leucoplastul de la gura și am impins cu limba capătul furtunașului prin care fusesem ajutat să respir. Atunci am simțit ceva, exact în momentul în care mi-am atins cu limba incisivii. Aceștiau erau retezați de la jumatate și orice curent de aer de o temperatură diferită decât cea a cavității bucale, îmi creea o senzație de discomfort și durere. Pâna la urmă, asta era starea mea generală, una de discomfort completată din plin de durere. Ușor iritat, căci nu reușeam să mă mobilizez și aveam impresia ca mă vait mai rău decât o muiere bâzâită, mi-am scos acul din venă, fără să știu dacă ceea ce făcusem era bine sau nu, am îndurat durerea usturătoare fără să schițez un gest, apoi cu o oarecare dificultate am făcut un nod furtunașului transparent, mi-am comandat picioarelor să se mute spre marginea patului, acestea parcă dezmorțite după un somn îndelungat, m-au ascultat prompt. După câteva mișcări, eram pus în fața testului final: trebuia să mă ridic din pat !
Abia atunci am văzut cum eram îmbrăcat. Aveam ca un fel de cămașă de spital, lungă până la genunchi aproape, ce îmi lăsa să se vadă urmele unor zgârieturi recente pe coapse. Eram desculț și lângă patul meu nu era nimic de încălțat. Mi-am luat inima în dinți și am pus picioarele jos. Simțeam raceala linoleum-ului verde dar nu m-am lăsat descurajat. Găsisem și locul unde îmi propusesem să ajung. În colțul din stânga al camerei era o chiuvetă cu oglindă. Mai era, între cele două, și o etajeră cu niste pahare din plastic, dar scopul meu era oglinda. Acolo trebuia să merg, acolo trebuia să ajung!
Am inspirat adânc o singură dată și am impins în picioare. Tălpile au ramas lipite de podea și articulația genunchiului și-a făcut datoria. M-a propulsat în sus, ridicându-mă după pat. Am rămas așa puțin timp căci, extenuat din cauza efortului de a mă ridica, genunchiul și glenza nu au putut suporta din prima, toată greutatea mea și au avut intenția de a claca. Din instinct, văzând ca gestul meu de bravura riscă să fie comprimis de pseudo-trădarea propriilor picioare, m-am prins de stativul cel mare, cel cu perfuzia și m-am susținut în el un pic.
Bărbatul care mă urmărise tot acest timp, vru în prima fază să intervină, dar apoi văzând că mă sprijin în ceva totuși, iar situația e oarecum sub control, se rezumă doar la atât:
- Ușurel, ușurel ! Nu e momentul să fim viteji !
Fără să mă uit la el, dar auzind cele spuse m-am îndreptat și am cotit spre a ieși dintre paturi și pentru a mă îndrepta spre acea oglindă, țelul meu primordial. Ne despărțeau câțiva pași, vreo zece la număr cu aproximație, dar mi se părură o eternitate până la capătul acestui drum. Sesizând intenția de mă privi în oglindă, bărbatul, care mă vedea destul de bine cât și în ce fel eram bandajat la față, vru să mă oprescă:
- Nu te duce la oglindă, nu te uita încă !, dar eu nu i-am luat sfatul în considerare, la fel cum
nu luam în considerare nici durerea din gleznă, spre care m-am uitat doar în treacăt și văzând cât e de umflată, am înțeles că e vorba despre o entorsă.
”Doar n-oi încerca acum să mă oprești!” am gândit răutăcios și l-am ignorat în continuare.
Ajuns în fața oglinzi, am ridicat privirea și m-am văzut... eram bandajat pe tot chipul: frunte, obraji, bărbie, cap...doar ochii, nasul și gura ( în cea mai mare parte ) erau neacoperite de alb. Buzele erau o parte arse si jupuite, cea de jos, iar cea de sus, era o rană deschisă cu urme de suturări. Nu cred că am să uit niciodată imagine, întipărită în cele cinci secunde cât a durat analiza vizuală, a ceea ce eram eu în acea dimineață !
Am închis ochii și din ochiul drept, o lacrimă a început să alunece. Când i-am redeschis, după câteva momente, deja oglinda “juca” în fața mea, dreptunghiul ei de laturi devenind un paralelogram. Chiar și pereții amețitori de albi au început să se învârtă și parcă mă cuprindeau și pe mine în această piruetă. Mă simțeam rău, îmi venea să vomit, mi-era greață dintr-o dată, foșnetul din urechi începuse să fie din ce în ce mai accentuat, un nod în gât îmi obstrucționa respirația, durerile le resimțeam pe toate și parcă din ce în ce mai acut. M-am prins de marginea chiuvetei și am lăsat capul în jos. Dându-și seama că nu-mie bine deloc, bărbatul din pat a țipat practic la mine:
Hei, pleacă de-acolo !
Îndemnul lui imperativ a rămas undeva în ecoul cu care a străbatut camera. M-am întors cu greu spre pat sub privirele celor doi bărbați cu care împărțeam acel salon. Pașii nu mai mi-erau la fel de preciși ca atunci când mă dusesem țintă la oglindă. Privitul în oglindă mă readusese la limitele normale vitale, auzeam din nou, simțeam totul cu acuratețe, chiar dacă acest lucru însemna ca fiecare pas să fie un test de anduranță. Însă cel mai important lucru, singura chestie benefică din acest șoc video a fost că începeam să îmi aduc aminte, pentru început doar frânturi, dar făcând conexiuni între ele, imediat am început să îmi amintesc începutul...

... era sâmbată. Așteptasem ziua aceasta de foarte multă vreme, mai ales seara ei. Colegul meu de bancă își sărbătorea, azi, majoratul. Era o petrecere pe care o așteptasem și pentru care mă pregătisem, la care mă tot gândisem în ultimele zile. Mai ales că nu mergeam singur, fiind invitat și Dragoș. Dragoș era un fost coleg de liceu cu noi și care la începutul clasei a zecea se transferase de la liceul la care învățam noi în Ploiești, la cel din Băicoi. Motivat sau nu acest transfer, nu dusese la ruperea relațiilor nici cu fostul lui coleg de clasă, pe care îl preluasem eu, cu mine nici atât, vizite dese făcându-ne ori de câte ori aveam timp. Îl sunasem, mă sunase, vorbisem despre acest majorat aproape în fiecare zi din săptămâna ce urma să se încheie, ne făcusem planuri și totul părea stabilit.
În ziua majoratului, m-am dus la el. Pe chipul lui se afișa o fericire pe care nu o ascundea.
Pregătit?, mă întrebă el.
Pregătit!, i-am răspuns.
Bun, atunci rămâne să facem așa cum am stabilit!
Exact! Așa cum am stabilit!
El a râs și eu m-am uitat la cer.
Să știi că va fi vreme frumoasă!, i-am zis eu
Aham, mi-a răspuns după ce s-a încredințat și el de cele spuse de mine. Hai la mine că am
ceva pregătit pentru azi! Doar nu era să plecăm după cadouri, așa “proști”!
“La mine” însemna în camera lui, a cărei intrare era separată, ceea ce oferea o oarecare liniște și intimitate, feriți de ochii părinților sau ai fratelui mai mic, care, ca să nu fie exclus pe motivul vârstei din diferitele activități, încerca mai mereu să se facă remarcat. Am intrat și ne-am facut comozi. Dragoș a scos din șifonier o sticlă de vin roșu și două pahare.
Dă-mi voie să te-ajut!, m-am oferit eu și i-am luat sticla ca să o destup.
Ai grijă să nu dai pe covor că se vede și mă pui să dau explicații degeaba...
După ce am deschis-o cu ajutorul cheii de la apartamentul meu, am început să bem, așa direct din sticlă, pasând-o de la unul la altul.
Mă, e bun vinul ăsta!
Cam dulceag, dar merge, îl etichetă el. Pentru o viață glorioasă!, toastă și mai lua o gură.
Pentru o viață glorioasă!, l-am acompaniat eu.
Aaa, să nu uit! Mergem cu ai mei până la Ploiești că se duc la nași și mâine de dimineață
găsim noi cu ce să ne întoarcem, m-a anunțat Dragoș
Perfect, mi-am dat eu cu părerea.
Te simți bine?, mă întrebă văzând că nu sunt pre comunicativ.
Da, mă simt bine, i-am spulberat eu orice îndoială.
Sincer să fiu aveam o presimțire, pe care apoi am considerat-o ca fiind mai mult indusă. În fine, de teamă ca vinul acela băut după-amiaza să nu aibă repercusiuni seara la majorat, nu ne-am “luptat” cu el, ci l-am savurat mai mult. Apoi eu m-am dus acasă, unde după o jumătate de oră eram gata de plecare. M-am întors la el și am ieșit să cumpăram ceea ce ne propusesem drept cadou. Fiind vorba de un majorat, ne decisesem la două cadouri: unul util, așa cum o cere importanța evenimentului și unul haois, impus de prietenia ce ne lega. Așa că am optat pentru o camașa albastră și o cravată galbenă asortată acesteia și pentru o mașinuță de jucărie cu telecomandă:
Că tot își dorește o mașină!, zise Dragoș făcându-mi cu ochiul
Dar câți ani are?, ne întrebă vânzătoarea în timp ce împacheta cadoul
Șase, doamnă, șase împlinește!, îi răspunse el, repede înainte ca eu să am vreo replică.
Ce frumos!, continuă ea. Împlinește șase ani, astăzi pe data șase, adăugă apoi și ne întinse
punguța.
Fără să mai stăm acolo, i-am mulțumit și am ieșit mai mult chinuindu-ne să nu ne bufnească răsul. Începea să se însereze când ne-am reîntors la el.
Stai să o sun pe Andreea să-i spun să se pregătescă, să fie gata la șase jumate!, mă anunță
el, în timp ce eu căutam o casetă cu muzică pentru a umple cele trei sferturi de oră rămase până la plecare. Se întoarse imediat, iar eu mă delectam deja cu niște Lake of Tears.
Bă, tu te-ai gândit ce-o să faci după ce termini liceul?, mă întrebă el.
Nu, i-am răspuns eu, nu am nici cea mai mică idee ce-o să fac după ce termin liceul, dar stai
mai întâi să-l terminăm și după aceea vorbim!...până atunci, mai e!...
Așa e, ai dreptate: să-l terminăm și apoi vom vedea unde și ce facultăți facem!, concluzionă
el și am început să vorbim despre femei.
Această pauză muzicalo-interpelări a fost întreruptă de tatăl lui:
Hai, sunteți gata?!
Suntem, i-am răspuns amândoi în același timp
Păi?! Ce mai așteptăm!?
Am ieșit din camera lui și ne-am întâlnit la mașină și cu mama lui Dragoș.
Sarut mâna! Ce faceți?, am salutat-o eu respectuos.
Bine, mulțumesc! Tu? Voi?
Eh, și noi...spre un majorat!, am răspuns eu fără să mă gândesc prea mult.
Pentru acest răspuns oarecum cam negândit, Dragoș îmi administră un cot în coasta stângă și în același timp aruncându-mi o privire ce se traducea prin “...ești nebun??! Vor crede că cine-știe ce grozăvii o să facem noi acolo !”. Nedând prea multă importanță privirii lui ce încerca să treacă prin mine, i-am deschis ușa spate de pe partea dreaptă a mașinii și l-am invitat să intre cu toate onorurile:
După dumneavoastră, domnule, după dumneavoastră!
El a intrat în mașină și s-a așezat cât mai comfortabil, făcându-și porțiunea de canapea cât mai plăcut de stat pe ea, printr-o foire ușoară. Tatăl său se urcă la volan după ce deschise porțile curții, puse contactul, își aranjă oglizile, chiar dacă era singurul șofer al familiei, ne întrebă dacă suntem gata și fără să aștepte ca noi să-i dăm vreun eventual răspuns aprobator, demară încet și ieși din curte. Chiar dacă știam drumul fie cu ochii închiși, fie chiar și mort de beat, eram atent la drumul acela pietruit pe care mașina îl străbătea cu mișcări ample ale suspensiei și ceva nu îmi dădea pace. Un gând mă rodea și de aceea parcă nu eram în largul meu. Cred că mi-era și un pic de rușine de părinții lui Dragoș, de aceea i-am făcut semn să se apropie să pot să-i spun ceea ce am de spus la ureche. El veni cu urechea stângă spre mine iar eu i-am spus:
- Băi Dragoșe, treci tu în locul meu ca să-ți fie mai ușor când vei coborâ să o iei pe Andreea,
vino tu pe partea mea că e pe dreapta și..., însă argumentele mele fură atât de convingătoare încât el a înțeles repede ce vreau să spun. Preț de cam zece secunde pe bancheta din spate a mașinii s-au petrecut o rocadă, eu trecând în locul lui și el venind pe locul meu, pe locul unde stătusem eu. Toată aceasta permutare între noi, în care ne și bufniseră râsul un pic, nu prea fu pe placul șoferului care privindu-ne in oglinda retrovizoare de pe parbriz, ne întrebă autoritar:
- Ce faceți mă voi doi acolo?, la care întrebare ne bufniră și mai tare râsul. Dragoș se simți
dator cu o explicație și preciză motivul chicotelii noastre.
Ne-am potolit repede și am încercat să fim cât se poate de serioși, chiar dacă din când în când mai aveam unele porniri de râs fel ca și copiii mici. Tatăl lui, la volan, părea la fel de serios ca și în viața cea de toate zilele, cel puțin, mie personal, așa îmi lăsase impresia. Am ieșit de pe strada lui și cotisem la dreapta pe artera principală a orașului meu. După cam o sută de metri, mașina frână încet și trase pe partea dreaptă a drumului. M-am uitat la Dragoș, care era atent să o repereze pe Andreea. S-a dat jos, a ocolit mașina prin spate și s-a asigurat, a traversat și s-a îndreptat spre ea. A sărutat-o scurt și ținând-o de mână, s-au mai uitat încă o dată să nu fie nici un pericol și au traversat înapoi. El a deschis ușa prin care coborâse și a invitat-o:
- Stai între noi doi sau preferi la geam?, referindu-se la mine și la el.
Fata, de teamă că gusturile ei ar putea să mai ne întărzie câteva secunde, de rușine față de părinții prietenului ei, dar și pentru că nu era mofturoasă în ceea ce privește locul ei, s-a suit în mașină, a dat “Bună seara!” și a răspuns:
- Voi sta aici între voi!, și apoi uitându-se la mine mă întreb sub formă: Ce faci măi?
Eu i-am zâmbit și i-am răspuns că fac “Bine!”. Noi doi ne știam, eram de trei ani și jumătate colegi de navetă, Andreea învătând în același oraș cu mine, dar la alt liceu.
Următoarele minute au decurs normal, noi povestindu-i și Andreei ce făcusem toată ziua, sau mă rog, ceea ce se putea povesti în circumstanțele date, mama lui Dragoș ascultându-ne și zâmbind din scaunul din față al mașinii, iar tatăl, fiind atent la drum.
Ieșeam din oraș și ne îndreptam spre drumul național București-Brașov. Era ceasul șapte fără un sfert și noi ne îndreptam spre sud, spre Ploiești, Circulația era destul de aglomerată mai ales și pentru că era sâmbătă seara și exista un flux mai mare de mașini, dar și pentru că se lucra de zor la extinderea pe patru benzi de circulație, câte două pentru fiecare sens. Mă făceam că sunt atent la drum, dar cu coada ochiului îi studiam pe fiecare dintre cei cu care mă aflam în mașină. Pe tatăl lui Dragoș nu-i vedeam decât ceafa și mișcările foarte puțin perceptibile pe care le făcea de fiecare dată când privea în oglinzi, mama lui, ținea în brațe poșeta și privea înainte fix, probabil gândindu-se profund la ceva, Andreea era și ea atentă la drumul acela rectiliniu, plan, pe care rulam acum, iar Dragoș o privea fericit, ținând-o de mână și când ea îl mai privea din când în când, îi zâmbea și îi făcea semn cu ochiul. Era tăcere, dar nu una apăsătoare, toți fiind prinși în muzica radioului care curgea nestingherită, calmă, liniștitoare. La un moment dat, am avut o scurtă tresărire: dacă uitasem unde stă Petrică și orbecăim ca proștii neștiind unde să nimerim!? Dar m-am liniștit repede, bazându-mă pe memoria mea, pe faptul că nu sunt retardat, că nu sunt singur și că pot avea un ajutor, telefonul. Dacă mă rătăceam prin acel cartier din vestul Ploieștiului, puteam să sun într-o ultimă instanță. M-am îmbărbătat repede și îmi aduceam aminte de o chestie petrecută prin clasa a zecea, când pe la jumătatea lunii octombrie, Petrică mi-a făcut cinste cu o bere, o vodcă și două partide de biliard de ziua telefonului său... 181096...optișpe octombrie 1996. Am zâmbit și în mintea mea am început să fac alte jocuri cu cifrele altor numere de telefon ale amicilor mei, poate s-o mai nimeri încă o astfel de zi.
Atenția mi-a fost captată de niște semnale luminoase galbene ce anunțau ca drumul se îngustează exact în dreptul unei treceri de cale ferată. Pesemne că “drumarii”, acolo mai aveau destul de lucru și încă acea porțiune de câțiva zeci de metri este doar pe o singură bandă pe fiecare sens. Dintr-o dată, densitatea de mașini a crescut și chiar dacă era impusă o limită de viteză, se încerca pe cât posibil să se depășească acest segment mai dificil, într-un timp cât mai rapid. La trecerea peste calea ferată, chiar dacă această trecere era pavată cu material metalic, astfel încât mașina și pasagerii săi să nu resimtă socuri prea puternice, din spatele meu și al Andreei a căzut plăsuța în care era cadoul, alunecând mai mult între noi doi. M-am întors un pic și am spus:
- Lasă-mă pe mine că îl pun eu la loc!, mai mult și pentru că fiind în margine, îmi permitea mai bine poziția. Am reușit să pun la loc în plăsuță tot ce ieșise din ea și am așezatăo mai bine în spatele canapelei pe care stăteam.
Am vrut să mă reîntorc cu privirea înainte, dar nu am mai apucat, nu am mai avut timp...
Eram debusolat, pierdut, nu știam ce e cu mine, ... auzeam unele voci și nu reușeam să reacționez la ele, ... mă simțeam controlat de alte forțe care îmi impuneau un anumit traseu, ... nu aveam control asupra mușchilor mei... “ăsta e viu!hai să-l scoatem de-aici!”...”ușurel, băieți, ușurel! Să nu aibă ceva rupt! Ia vedeți stă în picioare?”...”țineți-l bine! Uite, așezați-l colo”...priveam această scenă care se referea la mine și nu aveam o derulare liniară a imaginii, vedeam totul din cadre diferite, sacadat. Niște oameni învăluiți în negura serii, dezordine pe carosabil, mirosuri grele de benzină și de fum, totul cuprins de o liniște surdă. Senzația de auz era fragmentată, ba auzeam clar și dureros de brusc, ba nu auzeam nimic. Nu aveam controlul a nici unei părți din mine. Păream inert, plutind ușor, sub acțiunea șocului care mă făcea să nu simt nimic, mințind-mă cum că ar fi bine totul. Coerența gandurilor nu exista, nici măcar nu aveam timp de reacție pentru așa ceva, pur și simplu mă simțeam amorțit și nesimțitor. Niște mâini mai viguroase ca ale mele mă susțineau de subțiori și eu mă lăsam condus de ele, fără să schițez cel mai mic gest de împotrivire. Mâinile acelea m-au lăsăt în jos și primul lucru pe care l-am simțit a fost rece, asfatul rece. Mă așezaseră în fund. Simțeam vântul rece prin blugii rupți. Capul mi-era greu, nu reușeam să-l ridic, ci doar un pic am privirea. Aveam impresia că mă aflu într-o chestie nedefinită, groaznic de înspăimântătoare, crudă. În stânga mea, am văzut niște fiare contorsionate, cioburi pe jos bucăți de plastic, jet de abur alb, toate contopindu-se în noaptea mută. Dar senzația de relativă muțenie, de tăcere a fost spulberată de un strigăt, sfâșietor, ce exprima o durere mai mare decât orice altă durere pe lumea asta:
- Ani, nu ! Nu , nu, Ani, nu! Anișoara, nuu !
La vreo trei metri de mine, tatăl lui Dragoș era aplecat peste soția lui și o striga, dar ea nu avea să-i mai răspundă niciodată, rămăsese lungită pe asfaltul pe care îl simțeam din ce în ce mai rece. În jurul lui se precipitau oameni cărora nu le vedeam nici măcar hainele, nici măcar fața.
Aceeași oameni care mă scoseseră din ceea ce mai rămăsese din mașină au făcut același lucru și cu Dragoș. L-au scos dintre fiarele îndoite într-un mod ucigaș și l-au așezat lângă mine, pe asfalt. L-am privit cum stătea inert și am simțit un fior în stomac. Îmi venea să plâng, să țip, dar nu puteam. I-am luat pulsul și mi s-a părut că i l-am prins, însă nu reușeam să pricep de ce nu îi aud respirația. I-am pus capul la mine în poală și i-am deschis gura pentru a-i prinde limba. Atâta puteam eu să judec, să nu se înece cu propria-i limbă. Auzeam strigăte disperate “...haideți oameni buni! Haideți să-i ajutăm cumva!”...”...mai e cineva aici!”...”... e vie?...”...”... nu îmi dau seama!”...
Trage aici!, am auzit o voce ce parcă încerca să coordoneze ceva, și lângă mine a oprit Aro.
Am fost ajutat să intru în spate și în brațe mi-a fost pus Dragoș. I-am ținut capul în continuare și limba, dar de fiecare data când mă uitam la el, fața lui era din ce în ce mai plină de sânge. Șoferul gonea fără să țină cont de reguli de circulație, claxonând în continuu și îmi tot repeta:
Mai e puțin! Mai e puțin!
Ajunsesem în oraș și la trecerea peste niște șine de tramvai, mașina s-a mișcat mai profund
în suspensii, iar dinspre Dragoș am auzit un horcăit, ca și cum ar fi expirat. Atunci, m-a curpins panica. L-am strâns mai tare la piept și i-am spus pe numele cu care îl strigau amicii:
Rezistă Pepe, rezistă ... mai avem un pic!
Dar cu ceafa în palma mea, am simțit cu vârful degetelor ca partea parietală îi este moale, inexplicabil de moale, și am resimțit acel fior, l-am resimțit în stomac, pentru a doua oară în acea seară. Începuse să ma doară și fața și am înțeles că de fapt sângelede pe Dragoș nu e al lui, ci al meu; de la mine curgea, de la rănile de pe fața mea. Ajunsesem la spital.
Imediat spre noi au sosit medicii și asistentele. El a fost luat de lângă mine, iar eu am fost pus într-un cărucior. Am fost duși într-o cameră cu două mese. Pe o masă era Dragoș, pe cealaltă am fost suit eu. Imediat a venit un doctor să ne examineze și când a ajuns la mine, m-am uitat la el. Ochii lui, nu o să-i uit niciodată. Exprimau, poate fără sa vrea, dar exprimau realitatea momentului.
M-am revoltat când a vrut să mă atingă și i-am zis că vreau să mă spăl singur pe față. Nici acum nu știu de ce, dar am fost lăsat să fac ce vreau. M-am îndreptat spre o chiuvetă dintr-un colț al camerei și când am ajuns la ea, genunchii nu mai mă ascultau, am încercat să mă țin dârz pe picioarele mele, când am auzit.
- Ãsta e mort, nu am ce-i mai face! ...prindeți-l că o să cadă!
Leșinam încet și am auzit o voce de femeie de data asta:
- Dezbrăcați-l încet și la sala de operații cu el!
Următoarele minute au fost confuze pentru mine, nu mă impotriveam deloc cu nimic și mi se cerea comunicarea, colaborarea. Am impresia ca sosise și un polițist și cum eram martor ocular, îmi cerea primele detalii, dar dialogul nostru a fost întrerupt de o doamnă. Nu le rețineam figurile la nici unul din cei pe care îi vedeam. Ca să rămân conștient, eram întrebat câți fusesem în mașină, de unde veneam, cine erau ei, dacă mă doare, cât de tare, mă puneau să le strâng mâna ca să le arăt cât de intensă e durerea. Din când în când concomitent cu etapele suturărilor, eram anunțat că o să mă doară un pic la început, dar deja pentru mine durerea fizică se transformase sub anestezic în unele mici și din ce în ce mai slabe împunsături. Cea interioară, era prea devreme pentru ea, însă ea se va dezvolta cât de curând.
Când am ieșit din sala de operații cu capul înfășurat în pansament și în cărucior, am văzut că urma să intre tatăl lui Dragoș acolo de unde tocmai ieșeam eu. Când am trecut pe lângă el, pentru o secundă l-am atins și am vrut să-i zic că o să fie bine.... Bine. Binele , cea mai relativă noțiune pe care o știu eu...
Următoarele ore au fost foarte triste. Mă durea în piept destul de rău și parcă mă împiedica să respir normal, fiecare inspirare sau expirare fiind dureroasă. În zona sternului resimțeam totul, pentru care am fost dus la un set de radiografii. Șocul se mai diminuase și eram cu moralul la pământ. Știu doar că începea să îmi fie din ce în ce mai somn. Am fost dus într-un salon și mi s-a repartizat un pat. Nu înțelegeam și încă nu pusesem cap la cap toate, încă nu făcusem asta!! Dar totul devenea o simplă problemă de timp. Asupra lui se reflecta totul, de el erau toate legate și așa aveau să rămână pentru o lungă perioadă de timp...
Drumul de la acea chiuvetă la pat mă obosise brusc. Mă simțeam ca un moș de o sută de ani care de-abia își târâie picioarele. Îmi amintisem totul așa de clar și dintr-o dată încât m-am inspăimântat. Nu știu ce culoarea avea fața mea, dar știu că cel care încercase să mă oprească sau să mă facă să nu mă uit în acea oglindă, când m-am întors spre el nu a mai schițat nici un gest. Rămăsese să mă privescă, cu ziarul pe care-l citea suspendat în aer, într-o poziție inertă. L-am privit și am înțeles de se afla el acolo, în același salon cu mine.
Dacă în comparație cu mine sau cu cel care sforăia, la noi se vedea unele semne ce ar fi putut sta ca și eventuală explicație, la el singurele indicii erau camuflate sub pătură și constau în două cioturi, rămășițele amputate ale picioarelor de undeva de deasupra genunchilor.Acum parcă începuse să îmi pară rău că am fost răutăcios cu săracul om, care în fond nu vruse decât să mă protejeze de nesăbuința mea. Însă peste toate aceste simțiri curente, tronau unele cu mult mai puternice.
Începusem să conștientizez că avusesem un accident, că Dragoș nu mai este, că mama lui la fel, pe taică-su îl văzusem, însă nu știam nimic despre Andreea. Așezat pe pat, îmi aduceam aminte o singură propoziție...”hai tu în locul meu”... și deja am început să mă invinuiesc pentru o mare parte din acest prezent foarte hapsân și trufaș. Îmi doream să mor. Pentru prima oară în viață îmi doream să mor și atât!
Am început să analizez obiectele din jurul meu și după câteva secunde în care cântărisem toate posibilitățile, singurul mijloc de a-mi curma viața era legat de acel tub de oxigen. Nu îmi trebuia decât niște ulei sau orice altfel de lubrifiant. Mi l-aș fi pus în palmă și palma aș fi pus-o la robinetul din bronz. Cum nici o îmbinare metal-metal nu este perfectă, indiferent dacă ventilul este închis sau nu, la contactul cu mediul uleios, moleculele de oxigen, mai ales cele de oxigen tehnic cum era în acel tub, se aprind instantaneu cu detonare. Era singura cale și una chiar la îndemână. Dar de unde să furi într-un spital așa ceva. Mi-a trecut prin cap sa mă uit pe sub pat ca nu cumva articulațiile cadrului să fie unse cu vaselină, ceea ce era mai mult decât ceea ce căutam eu. Însă nu mă puteam apleca prea mult din cauză mă durea capul proaspăt suturat și totuși am renunțat la idee, caci gândindu-mă mai bine, periclitam prin gestul meu de mare idioțenie, viața unor oameni pe care nici nu-i cunoșteam și care nu îmi făcuseră nimic rău, în afară de un sforăit pe cinste și o rugăminte care mă privea în mod direct, dar de care nu ținusem cont.
Eram studiat în continuare, însă refuzam să comunic sub nici o formă. Stăteam pe marginea patului, picioarele goale atârnau liber, îmi țineam mâinile împreunate în poală și priveam țintă modelul podelei. Indiferent de ceea ce se întâmpla în jurul meu, nu îmi ridicam privirea fixă. Nici nu știu când a venit o asistentă și m-a întrebat dacă mi-e bine. Ea m-a bagat în pat și m-a învelit și mi-a dat telecomanda patului pentru a-l seta așa cum mi-era mie cel mai bine, pentru a putea respira fără să am dificultăți. Am închis ochii, obosit de ceea ce văzusem, îmi amintisem, speriat că am putut să mă gândesc la o soluție sinucigașă, dar și mai impacientat că o și găsisem așa de rapid. Cu ochii închiși, mă întrebam ce pățisem toți, noi cei cinci care fusesem la un moment dat intr-o mașină roșie. Nu știam nimic de Andreea, cât despre Dragoș și mama lui, înțelesesem totul încă de seara, chiar dacă refuzasem să mă împac cu ideea. Despre Andreea nu știam nimic, nimic-nimic. Din fiecare ochi, lacrimi îmi curgeau, alunecau spre tâmple, am reînceput să privesc tavanul și mi-am dat seama că ai mei nu știu nimic de mine. Sau poate au aflat. Cert era că trebuia să găsesc o cale să-i anunț. Însă nu mă simțeam destul de în stare pentru asta, încă așa că am adormit.
M-am trezit la un moment dat când două doamne erau pe marginea patului și mă studiau. Nu le văzusem niciodată în viața mea, până atunci, sau dacă le văzusem, nu le reținusem chipul niciuneia dintre ele. Ceea ce reținusem acum a fost faptul că una dintre ele avea o bluză galbenă. Mă studiau atent și eu o făceam la fel. Cea cu bluză galbenă își făcu curaj și mă întrebă:
-Tu ești Irinel?, și eu am dat din cap afirmativ.Eu sunt mama Andreei, s-a prezentat. Ce faci? Cum te simți? Te doare ceva?, a continuat dânsa.
La început toate aceste întrebări mi s-au părut copilărești. Adică, mă vedea cum arat și totuși mă întreba ceva evident, atât de evident încât mi se părea că întrebările sunt formulate pueril. Însă am reperat un tremur în vocea ei și ochii i se umpluseră de lacrimi, de aceea mi-am dat seama că în mod sigur a trecut prin niște emoții destul de puternice, în urmă cu foarte puțin timp și de aceea se explică totul. I-am răspuns că sunt bine și nu mă doare nimic. Ea mi-am povestit că am avut un accident, că Dragoș și mama lui muriseră, iar eu, Andreea și tatăl lui Dragoș am fost răniți. Tot acum mi-a spus ca Andreea e bine, se lovise la cap și era internată la secția de neurologie, un etaj mai jos. I-am dat adresa mea și am rugat-o să se ducă să îi anunțe pe ai mei. Probabil că deja începeau să își facă griji pentru mine, nu știam exact cât e ceasul și după ce au plecat cele două doamne, am închis din nou ochii.
Toate aceste vești mă oboseau în mod teribil. Vroiam doar să mai dorm un pic, cât să îmi recapăt forțele și să mă duc să văd unde sunt, ce e cu mine, să vorbesc cu cineva, să mă lămurească și pe mine cineva care este starea mea. Mă frământam căci m-am întrebat “Dacă e nevoie să stau aici mai mult timp, câteva săptămâni sau poate luni, eu ce fac cu Bac-ul?”. Cum nu aveam atunci un răspuns, nu îmi rămânea decât să stau să-l aștept.
Am fost trezit de o asistentă. Am simțit-o chiar din momentul în care a pus mâna pe umărul meu. Am deschis ochii și ea mi-a spus că trebuie schimbat pansamentul. Așa că m-am ridicat din pat și am urmat-o. Poate că mi-a fost jenă, însă nu am mai strâmbat din nas în momentul în care m-am ridicat, sau poate că deja mă obișnuisem cu ideea. M-am urcat în căruciorul care-l adusese pentru a fi transportat și am fost dus într-o camera de la același etaj. Prima impresie pe care am avut-o a fost aceea că cei cu care mă întălneam pe coridor, nu mi se mai părea că se uită la mine în același mod, nu se mai holbează la fața mea cea ascunsă în bandaje. Acum mi se părea că fiecare iși vede de ale lui, iar eu sunt doar un trecător printre ei.
În acea cameră, mi-a fost desfăcut bandajul, am fost avertizat că s-ar putea să mă doară un pic, dar nu era nici un motiv de îngrijorarea excesivă. Mâinile pricepute ale asistentei care făcea acest lucru, știu prea bine toată operațiune încât să nu mă doară, decât atât cât era inevitabil. Eu nu puteam decât să urmăresc mișcările ochilor atenți la ceea ce făcea și mâinile, atât cât puteam să văd din ceea ce făceau ele. Cel mai bun lucru care s-a întâmplat acum a fost acela că bandajul acela mare a fost înlocuit cu unul mai decent care se limita doar la porțiunile pe care trebuia să le protejeze. Tot acum mi s-a administrat un antibiotic. Apoi am fost dus înapoi în salonul meu și m-am așezat pe pat.
Nu mă mai durea așa de tare corpul, dar incă aveam mici rețineri la respirație. Mi-am setat poziția patului și încercam să stau cât mai comod, astfel încât să nu devin irascibil din cauză că nici patul nu s-ar ridica la vreun nivel de comfort. Însă nu am rămas așa prea multă vreme. Asta din cauză că vizita doctorului, de fapt a doctoriței a debutat cu niște ordine sub formă de țipete:
-Ce înseamnă asta?! Luați-i perna! Fără pernă! Și patul la orizontală!, apoi apropiindu-se explică: Dacă nu asculți și stai cu capul mai sus decât corpul, cusăturile se vor umfla și te vor durea, plus că nu se vor mai cicatriza frumos, și tu nu vrei să ai semne urâte pe față, nu-i așa?, pe un ton mult mai calm, dar făcându-se bine înțeleasă.