S-o luăm așa:
Ne prefacem că reprezentăm ceva... nu mai contează ce. Aplicăm „legea continuității” pe impresii: spatele drept, pieptul umflat de hotărâre, luăm figura aia infatuată plină de avânt și ne cântăm plini de emfază un „vincero-imn” pe tonul ăla baritonal, singurul capabil să ne convingă chiar și pe noi, că...
Începe. Ne agităm, e absolut esențial! La piedici, diplomat, ne eschivăm invocând arbitrajul defectuos, n-avem voie să admitem propriile greșeli. Păi, ce-ar mai fi să ne dăm cu stangul în dreptul și (offside) să ne mai și admitem neputința? – în fond, galeria e doar imaginară și nici măcar nu contează. Părerea lor? Cui îi pasă? Important e ce credem noi, iar noi credem în potențialul nostru, nu? Pe asta se bazează totul: optimism desăvârșit (fault în atac). Buuun! Să zicem că startul a fost promițător: minciuna stă-n picioare (consternată chiar și ea – antrenamentul își spune cuvântul), ne-am apărat de lovitura de pedeapsă cât de cât fără să ne vedem codița (zicem noi!), am driblat cu spor primele belele, suntem în atac și vrem să înscriem golul ăla convingător. Și chiar reușim... cu capul... înainte. GOOOOOL!!!! Poarta era cât se poate de bine desenată, fără balon... pământul încă era plat. Movila aia nu se pune.