Capul mă durea îngrozitor și abia îmi puteam mișca picioarele. Fusese prima și ultima oară când băusem Berea Pădurii de Cenușă. Bețiile nu erau pentru mine. Măcar reușisem să ajung în Oraș. Blocuri crăpate de ciment, vagabonzi care se încălzesc lângă un tomberon în flăcări, maidanezi care se înfruptă din cadavrul unui confrate răpus, probabil, de foame. Bun venit acasă, 2305!. Bine ai revenit în tragedia post-apocaliptică!
Ciudat...nu îmi puteam aminti nimic despre Orașul de dinaintea Apocalipsei. Nu îmi puteam aminti nimic nici despre cine eram eu înainte de Apocalipsă. Tot ce știu e că m-am trezit în mijlocul Orașului cu câțiva bani în buzunar, bântuit de coșmarul care îmi ruinase viața. Locuitorii de aici mi-au spus să mă duc la Doctor. ''Te va vindeca'', îmi spuneau. Mi-am cheltuit banii pe terapia lui, care nu părea să dea rezultate. M-am hrănit cu resturi și conserve găsite printre ruinele a ceea ce fuseseră, cândva, magazine.
Eram epuizat. M-am așezat lângă o mașină ruginită de pe o alee lăturalnică. Îmi doream să dorm, doar puțin.

'' -Mai trăiește?
-Încă respiră, dar semnele vitale scad.
-Lasă-l dracu` să moară!
-Nu putem! Ordinele șefului.
-E un criminal! Ce rost are să trăiască?
-Poate o fi el un criminal, dar noi nu suntem! Pregătește defibrilatorul!
-Pulsul scade! Cred că intră în comă!
-Hai să-l salvăm pe nenorocit! Încarcă defibrilatorul! ''

M-am trezit tremurând. Iar am avut coșmarul. Sunt pe o masă de operație și deasupra mea sunt patru persoane. Nu le pot vedea chipul, pot doar să le aud vocile. Vocile acelea care mi-au distrus psihicul. Bag mâna în buzunar și scot un tub de pastile pe care Doctorul mi le prescrisese cu ceva timp în urmă. Mai aveam doar trei pilule.
Înghit grăbit una și abia apoi văd că în dreapta mea stăteau doi copii, o fată și un băiat, care mă priveau ciudat.
-Ești bine, domnu`? Arăți ca naiba! zise băiatul
-Da, cred că am ațipit și am visat urât, mă scuz eu. Voi ce vreți?
-Te-am văzut întins aici și ne întrebam dacă nu cumva ai ceva de mâncare?
-Nu am nimic.
-Bine. La revedere, atunci!
-Stai puțin! strigă fata. Poate vrea să vină cu noi.
-Surioară, ce să facem cu el? Nu vezi în ce hal arată?
-Unde mergeți?
-La Centrală! Coșurile ei au scos fum negru și dens. Va fi un an bun, spuse veselă fata.
-Tot aud prostia asta de ceva vreme, mormăi eu. Sunteți doi copii, drumul e prea periculos pentru voi.
-Nu suntem doi copii! Eu am 16 ani, ea 14, zise băiatul, pe un ton arțăgos. Și oricum nu mergem pe drumul principal. Mergem prin Câmpul cu Sonde. E mai sigur pe acolo.
-Câmpul cu Sonde nu e un loc pentru copii ca voi. Veți avea mare noroc dacă scăpați nevătămați de acolo, le spun eu ridicându-mă de pe asfaltul străzii.
-Tocmai de aceea vreau să vii cu noi. Poate la Centrală vei găsi o rezolvare pentru problema ta, îmi spuse misterioasă fata.
-De unde știi tu că am probleme?
-Păi dormi pe străzi și ai coșmaruri. E clar că ai niște probleme. Și, în plus, ce vrei să faci în locul acesta uitat de lume?
Fata avea dreptate. Eram un vagabond ajuns în pragul nebuniei într-un cimitir urban. Poate la Centrală voi găsi pe cineva care să mă ajute.
-Bine. Vin cu voi!
Fata zâmbi. Băiatul dădu din cap plin de mâhnire. Plecam din nou la drum.
Am lăsat în urmă Orașul, cu maidanezii lui care îmi provocau dezgust. Mergeam pe un drum plin de gropi spre Câmpul cu Sonde. Pastila pe care o luasem mai devreme îmi luase oboseala și mahmureala. Mă simțeam mult mai bine. Noii mei tovarăși de drum erau un băiat, cu o șapcă albă, murdară, în cap, purtând o jachetă neagră, prăfuită, o pereche de blugi rupți în genunchi și niște adidași cu două numere mai mari și o fată, tunsă scurt, îmbrăcată într-o rochie galbenă și încăltață cu niște sandale tocite.
-Numele meu este Inocența, iar el este fratele meu, Ignoranță, spuse fata.
-Eu sunt 2305.
-Stupid nume, zise aproape șoptit băiatul.
Mă prefac că nu-l aud.
-Părinții știu că ați plecat din Oraș?
-Nu mai avem părinți, îngână Inocența. Apocalipsa i-a luat de lângă noi.
-Îmi pare rău.
Brusc, realizez că nici eu nu știu nimic de rudele mele. Cad pe gânduri. Oare sunt încă în viață? Oare mă caută? Oare își mai amintesc de mine?
Cerul era încă înnorat. În depărtare se vedeau Sondele. Oamenii din Oraș spuneau că înainte de Apocalipsă, acest câmp era o zonă agricolă prosperă. După aceea, totul a fost distrus. Au fost construite Sondele pentru a extrage petrolul cu care se alimentează Centrala. Agricultorii și-au pierdut sursa de venit. Mulți au plecat. Unii au rămas aici și acum fură petrol, pe care îl vând mai departe celor din Oraș. Mi-aș fi dorit să știu cum era viața înainte de Apocalipsă. Tot ceea ce știu, despre Oraș, Pădurea de Cenușă, Câmpul cu Sonde, am aflat din poveștile oamenilor. Aș vrea să am amintiri. Aș putea jura că, noaptea trecută, în timp ce dormeam, l-am auzit pe Anghel D. spunându-mi: ''nu-i lăsa să-ți ia amintirile.''
După aproape două ceasuri de mers, am intrat în satul în care se construiseră sondele. În stânga și în dreapta drumului erau case dărăpănate, multe dintre ele părăsite.
-Mor de foame, spuse Ignoranță. Mă întreb dacă oamenii de aici mi-ar putea da ceva să mănânc.
-Oamenii de aici ți-ar putea da doar o mamă de bătaie, îi spun eu puțin nervos, după ce tot drumul fusesem nevoit să-l ascult spunând bancuri fără haz.
Pe drum, în fața noastră, un căruțaș își lovea calul care cu greu putea să mai tragă atelajul.
-Nu mai bate calul! strigă Inocența.
-Poate vrei să te bat pe tine, răspunse furios căruțașul.
Imediat, însă, se auzi claxonul unui camion care venea cu viteză din spate. Camionul a oprit lângă căruță, iar șoferul a început să-l înjure pe căruțaș pentru că bloca drumul.
-Mâncare! Miroase a mâncare! spuse Ignoranță care fugi imediat în remorca acoperită cu o prelată a camionului.
Până să pot face ceva, camionul a plecat în trombă, cu băiatul înăuntru.
-Fratele meu! strigă disperată fata.
-Domnule, unde se duce camionul? îl întreb pe căruțaș.
-La Sonde, la nenorociții ăștia, răspunse el scârbit.
-Cum putem ajunge acolo?
-La prima intersecție faceți dreapta. O să vă omoare dacă mergeți acolo.
Pentru un moment am ezitat să iau o decizie, dar Inocența deja o luase la fugă după camion. Am urmat-o. După câteva minute de alergat, ajungem la intrarea în Câmpul cu Sonde. Aici erau doi paznici înarmați.
-Fratele meu...a ajuns din greșeală aici...l-ați văzut? întrebă copila cu lacrimi în ochi.
-Te referi la copilul ăla prost din camionul cu mâncare? Hai la comandant!
Sub amenințarea armei, paznicii ne duc la o casă aflată lângă o sondă, unde era biroul comandantului. Intrăm. Ignoranță stătea pe un scaun. Comandantul, un bărbat solid, cu părul puțin lung, șaten deschis, îl studia.
-Ãștia sunt frații lui, zise unul din paznici.
-Nu vă e rușine, țăranilor, să furați din proprietatea Centralei? întrebă el nervos.
-Domnule, nu suntem de aici, noi eram în drum spre Centrală. Fratele meu a greșit, zise fata emoționată.
-Mai sunteți și mincinoși. Ar fi trebuit să-l împușc pe mucosul ăsta, dar avem nevoie de cineva care să curețe WC-urile.
-Nu curăț nimic! se răsti Ignoranță.
Comandantul îi dădu o palmă.
-Vă rog, domnule, am continuat eu, lăsați-ne să plecăm! Băiatul a greșit, era înfometat.
-Vă, rog, domnule, m-a urmat Inocența, fac orice! Lăsați-l să plece.
Ochii comandantului au strălucit.
-Orice...ce-i drept pe-aici n-am mai văzut fete dispuse să facă orice, zise cu un zâmbet pervers. Luați-i pe ăștia și puneți-i să curețe WC-urile cu limba cât eu fac...orice cu domnișoara.
-E doar un copil! am strigat eu.
Paznicii mi-au pus arma la cap și ne-au escortat până la baraca unde se aflau WC-urile. Inocența rămăsese în biroul comandantului. Mirosul care venea din baracă era groaznic. Paznicii ne-au băgat înăuntru, ne-au pus să îngenunchem și ne-au zis în bătaie de joc:
-Hai băieți! Aveți treabă!
Mă simțeam neputincios. Eram cuprins de dezgust, de furie, dar nu puteam face nimic. Din senin, o sirenă a început să sune înspăimântător.
-E alarma! Ne atacă! Stai aici cu ei! zise unul dintre soldați și plecă.
Imediat, Ignoranță scoase din buzunar o cutie de conservă, se întoarse către cel ce ne păzea și o aruncă exact în tâmpla acestuia. Bărbatul căzu, se lovi cu capul de podea și rămase inconștient. I-am luat arma. Mă uit la Ignoranță și îi spun:
-Hai să o salvăm pe sora ta!
Ieșim din baracă. Se auzeau focuri de armă și țipete. Mă îndreptam către biroul comandantului când, ușa de acolo se deschise și am dat nas în nas cu acesta.
-Ce mama nai...
Nu apucă să termine propoziția. Am apăsat pe trăgaciul puștii fără să mă gândesc.Bărbatul a căzut fără suflare. Eram șocat. Tot ce puteam auzi acum erau cuvintele lui Anghel D., criminalul, care îmi spusese că semăn cu el. În pragul ușii apăru Inocența.
-Să plecăm de aici, spun mecanic.
Fugim. Fugim lăsând în urmă un teatru de război. La un moment dat am auzit pe cineva strigând:
-''Să-l oprească cineva pe maniacul ăsta în palton!''
Oare era...Ce mai contează?! Fugim până ne cedează picioarele. Inocența cade în genunchi. Mă uit la Ignoranță. Îi dau un dos de palmă și el cade și începe să plângă.
-Prostule! Uite ce am pățit din cauza ta! Ești un idiot!
Îi pun arma în față.
-Sora ta a fost violată și eu a trebuit să-l omor pe animalul ăla!
-Iartă-mă...mi-era foame...mirosea a pâine...pâine proaspătă...nu mai văzusem de mult timp așa ceva, spuse băiatul printre lacrimi.
-E în regulă. Comandantul nu a apucat să îmi facă nimic, vorbi fata.
Arunc arma. Nu îmi venea să cred ce am făcut. ''Îmi semeni''. Vorbele acestea îmi răsunau în cap. Eram un ucigaș. Anghel D. avea dreptate.
Am mers mai departe. La ieșirea din sat, un bătrân și o bătrână, uitându-se la mine spun cu blândețe:
-Ai grijă de tine!
Mă întristez și mai tare. Ne-am oprit din mers după ce am găsit pe drum o rulotă abandonată. Am petrecut noaptea acolo. Am mâncat conservele pe care Ignoranță reușise să le fure din camion. Copiii s-au culcat. Eu am rămas treaz și am plâns în pumni, după care am înghițit și cele două pastile rămase. Am plecat în zori. Pe drum nimeni nu a scos un cuvânt. După un drum lung și istovitor, ajunsesem, în sfârșit, la Centrală. În fața ei era o mulțime de oameni.
-Am ajuns! Gata! Viața noastră de suferință va lua sfârșit acum! strigă deodată Inocența.
-Poftim? întreb eu, mirat de entuziasmul ei.
-Coșurile scot fum negru și dens. E un an bun...să mori și să renaști, zise ea plângând de fericire și apoi, începu să fugă, urmată de fratele ei, către Centrală.
-va urma-