Lipsuri mari, salarii mici pentru lucrătorii din industrie, ăia care au mai rămas. Așa că fiecare se descurcă după pricepere și posibilități, cum fac și eroii noștri, Fane și Gore, salariați merituoși la întreprinderi cu capital de stat, reformate în societăți comerciale numai prin adăugarea la vechea denumire a particulei „SA”, adică pe acțiuni. Se știe că neajunsurile de acasă, stresul de la serviciu, rutina, programul prelungit, certurile cu șeful, salariul mult prea mic în raport cu munca, ce-i drept, nu prea grea, dar plicticoasă, îi pot aduce omului neliniști în suflet și, uneori, deranjament la creier.

- Banii! Oho, domnilor!, exclamă amicul Nimeni, pipăindu-și, instinctiv, buzunarul de la haină. Nefericirea omului, în principal, de la lipsa lor, ori de la puținătatea lor, se trage. Că, nu vedeți, din salariu abia de plătești facturile, d-apoi mâncarea și alte trebuințe?! Motiv pentru care omul are tendința de a se izola, de a se închide în el, de a nu mai vorbi cu nimeni, de a-i urî pe toți din jurul său, de a fi total dezinteresat de ce se întâmplă cu el și cu cei apropiați lui. Iar golul din suflet i se tot adâncește, pe măsură ce buzunarul i se golește. Și golul dăinuie. Și devine contagios. Și golul din noi ne face să ne asemănăm...

... Cei doi se întâlnesc în curtea IUT SA, pe terenul lui Fane, cum ar veni.
- Pe unde mai sapi?, se arată Fane curios. Tot la IMDRVLSUF SA?
- Tot..., se strâmbă Gore, a plictiseală.
- La Aprovizionare?
- La.
- Noutăți?
- Momentan, în delegație.
- Aha, în dele...
- Da, da... La Alexandria.
- La...? Am auzit bine?
- Ai auzit.
- Hai că ești nostim! Cum poți fi acolo, unde spui tu că ești, când de fapt ești aici?
- Nu, domne, sunt acolo, după rulmenți!
- Glumești... Desigur, glumești.
- Vorbesc serios.
- Ia stai! Să ne înțelegem. Unde te afli tu acum?
- La IUT SA.
- Corect. Și, mă rog, ce crezi că faci?
- Păi stau de vorbă cu tine!
- Ești aici lângă mine, da? Îi ia mâna: Te țin de... aripă?
- Mă ții.
- Și acum spune-mi, unde ești?
- La Alexandria!
- Ești sigur?
- Așa cum sunt sigur că pe tine te cheamă Fane, iar pe mine Gore. Și, ca să te convingi, ia-ți buletinul și uită-te.

În minte, îi năvălesc vorbe fără noimă, ca un veritabil delir poetic:
... Până și pietrele plâng, de răceală mai des, de suferință mai ales; până și statuile gem, de foame mai des, de boli mai ales, până și oamenii amuțesc, de gol mai ales, de neputință mai des; până și neființa râde, de nimeni mai ales, de cineva mai des.

- Auzi, hai să lăsăm asta, zice Gore. Altminteri, cum o duci?, întreabă relaxat. Cu sănătatea, de pildă. Poate că ești în concediu de boală. Astenie, depresie, ceva de genul ăsta.
- Domne, scuză-mă, dar ești dus. Cum pot fi în medical și în delegație, în același timp?
Agitat, Fane își tamponează fruntea cu batista și rostește obsedant:
- Delegație... Gore, mi-e rău, să știi! Simt cum mă sfârșesc...Uite, îmi iese abur pe gură!... Prietene...
- Nu te speria. O să-ți revii. Chiar dacă pe lumea ailaltă ar fi mai bine... O să-ți treacă. Petreci prea mult timp încercând să fentezi munca, zice el râzând. Că, zău, nu ți-ar strica ceva odihnă...

- Cu cât așteptările omului sunt mai mari, iar locul de muncă îi oferă mai puțin, cu atât el se complace în șmecherie, chiul, înșelăciune..., mormăie Cineva, anost.
- Domne, uite cum văd eu lucrurile! se încumetă AltCineva să intervină în discuție. Meseria ideală e cea în care faci ce te taie capul și care îți place atât de mult încât ai face-o și dacă nu ai fi plătit. Poftim, cum e cea de pădurar! Ãștia zic: Lucrăm și fără salarii, numai nu ne dați afară. Le place atâta meseria, încât fac numai ce știu și tot ce-și doresc, ca pe propria moșie, fără să poftească la salariu.
- Hai, recunoașteți! E vreunul dintre noi care, măcar o dată, să nu fi avut chef și, totuși, să fi mers la serviciu? Evident că nu. Și, desigur, am sunat șeful că, vai nouă!, ne simțim rău, pe moarte... Șeful ce să facă!? Ne-a crezut, sau s-a făcut a ne crede și: „Nu-ți face griji, stai acasă, oblojește-te... Trei zile, o săptămână, de cât ai nevoie? Nu, nu e nevoie de concediu medical!

... Cu altă ocazie, amicii dau nas în nas, pe stradă. Fiecare trage după el câte o sacoșă cu diverse cumpărături.
- Noroc, Fane!
Amicul nu răspunde la salut. Privește speriat în jur, ca și când ar cerși ajutor, și dă să plece.
- De ce fugi?, îl chestionează Gore, și-l scutură de mânecă. Ce ți-am făcut?
- Știu. Ești la Alexandria.
- Nu, Fane. Ce e tâmpenia asta¬¬?
- Cum? Nu ești acolo? întreabă el, luminându-se la față. Precis?
- Cum mă vezi și cum te văd.
- Deci, nu ești la... Îl sărută pe obraz: nu ești la..., repetă el și sare, copilărește, într-un picior.
- Nu, băiatule! Îl ciupe vesel de obraz: Să-ți explic cum e treaba asta... Vezi, eu știu ce rulmenți sunt deficitari, doar sunt în domeniu...
- Aha, știi...
- Și, ca un băiat deștept ce sunt, aranjez cu șeful aprovizionării de la voi, de la IUT...
- Cu domnu’...
- Mă, rog, cu domnu’... Așadar aranjez să-mi păstreze în stoc un număr din sortimentul deficitar. Pricepi?
- Îhî.
- Și aștept momentul, explică mai departe Gore, ca alor mei de la I-me-de-re-ve-le-suf să le ardă buza. Și atunci, ce crezi?
- Ce cred?
- Vine șeful la mine și-mi zice: Gore, te faci rulmenți!

Fane nici că se putea concentra la ce spune amicul. Mintea îi umbla la lucruri plăcute, cum ar fi lucrul la un birou modern, cu confort sporit, al unei mari companii, din străinătate, la care el visase mereu, și își tot repeta în gând: "Sunt bun în domeniul meu, pot să-mi găsesc un bun loc de muncă, lipsit de stres și bine plătit".
Dă să plece, dar se răzgândește la gândul că schimbul de idei îi poate reduce stresul și-l poate face să vadă altfel lucrurile. Așa că, ascultă stăruitor “pălăvrăgeala” colegului:

... - Gore, te faci rulmenți!, povestește colegul. Îmi dă poruncă șeful și, chipurile, plec în delegație. La... Să zicem că la Brașov.
- Nu la Alexandria?
- Nu, mă, ce ți-e? Și, vezi tu, toată lumea știe că o asemenea problemă nu se rezolvă cât ai bate din palme. Și fac o delegație de o săptămână, două. Depinde de gradul de urgență...
- Da: urgența întâia, a doua...
- În realitate, mă reped la Brașov, îmi vizez delegația...
- Înțeleg. La secretară, cu o ciocolată, trei...
- Și mă întorc acasă. Pricepi? Unde îngrijesc și eu niște stupi...
- Bâzz!, aprobă Fane, râzând tâmp.
- Mai cresc și eu, pe lângă mine, un porc, doi...
- Hi, hi... Guiț!
- Câte nu sunt de trebăluit într-o gospodărie! Iar în ultima zi a delegației, vin la voi la IUT-SA, îmi iau rulmenții rezervați din timp și mă prezint cu ei în dinți la I-me-de-re-ve-le-suf. Șeful mă felicită, toți zic: „Strașnic băiat, Gore ăsta!”
- Hi!... Strașnic...
- Și, bineînțeles, felicitările sunt însoțite și de câte o recompensă bănească. Pricepi?
- Îhî.

- Ce, domne’? Ce...? Uită-te la demnitari! Dorm în pantaloni. Arată plictisiți, obosiți, demoralizați... Că, dacă le-ar plăcea munca pe care o fac, ar afișa un pic de entuziasm, s-ar implica serios în bunul mers al lucrurilor...

Altă dată, când se mai întâlnesc, Gore îi strigă, râzând:
- Uite, acum mă aflu la Bârlad.
Fane, cu o reacție ciudată, neașteptată:
- Minți! Minți!, repetă, și se năpustește cu pumnii în pieptul lui Gore. Am încercat și eu șmecheria cu Alexandria, da’ șefu’ m-a prins. Și, să nu mă concedieze, m-a trimis la psihiatru. Doctorul, tâmpit, m-a îndopat cu gogoloaie, de plâng tot timpul..., scâncește el, cu ochii umezi, apoi, în gura mare, luând altă vorbă: Acum, în clipa asta, tu, Gore, te afli la Alexandria, nu la Bârlad!
- Nu e posibil!, îl repede Gore, amuzat. Fane, la Bârlad sunt, nu la Alexandria!
- Ba!, urlă preopinentul. Pentru că eu, Fane, mă aflu la Alexandria, iar tu discuți acum cu mine, ești cu mine. Uite, te țin de mână, ești cu mine. Și dacă eu sunt la Alexandria, cum poți fi tu în altă parte? Să nu zici că mi se pare, că te omor, auzi? Te omor!

- Oh, chiulul! Putem vorbi despre chiul ca despre o tehnică de relaxare!, rostește Cineva, amuzat de situația în sine. Ca metodă psihoterapeutică, folosită pe scară largă. Căci, în ziua de azi, angajații pot să-și cumpere, chiar de pe internet, scutiri pentru serviciu: adeverințe medicale, citații la judecătorii, certificate de deces…, adică hârtii pentru îmbrobodit șefii… Uite, chiar sănătoși tun, mulți merg zilnic la doctori, numai și numai pentru că au nevoie de o adeverință, acolo, să fie scutiți… Nu mai vorbesc de chiulul senatorilor, la ședințele de plen. A devenit ceva banal, ceva după care nici presa nu se mai omoară. Parlamentarii care chiulesc sunt maeștri în găsirea scuzelor. Până și elevii de primară ar avea ce învăța de la dânșii:
„M-am udat pe nădragi și a trebuit să mă întorc acasă, să mi-i usuc cu fierul de călcat”, ori, "Mi-am opărit cerul gurii cu ceai fierbinte și a trebuit să fug la spital", "Îmi plimbam câinele și am alunecat pe o coajă de banană, iar acum am spatele înțepenit", "La vânătoare, am urmărit un melc prin pădure și mi-am scrântit rău piciorul"... Dacă unii se scuză că sunt plecați în străinătate sau în deplasări prin țară, alți aleși se scuză că au soacra bolnavă..., și tot așa...
- Fugi, domne!, se mânie AltCineva, din senin. Nu le place munca, dar vor indemnizații, mașini, cazare la hoteluri și sume forfetare...

... - Te omor, auzi? Te omor!, urla Fane ca un apucat.

În prima clipă, lui Gore îi trecu prin cap să-i recomande bunului coleg să se liniștească, iar pentru aceasta să practice, așa cum proceda el însuși, modalități de relaxare: o muzică bună, o baie mai lungă, poate o plimbare în parc, chiar unele tehnici de relaxare, ca exercițiul fizic, meditația, masajul antistres, ori, mai degrabă, masajul pe scaun la birou.
Însă, nedumerit și oarecum îngrijorat de comportamentul lui Fane, Gore nu știa cum s-o șteargă mai repede. Se îndepărtează cu spatele, aproape neobservat, apoi o rupe la fugă, privind din când în când, ca un animal hăituit, în urmă.