Dacă aș pune față în față bunicul și nepotul, relația asta alterată ar nenoroci întregul dialog. Cu doi străini, iar e complicat. Pentru că încă eu mai cred...

Vară. Nu știu ce boală o fi căpătat cireșul din curte. În timp ce toate celelalte curți sunt verzi, aici se scutură frunze galbene. O toamnă în luna iulie. Ramy a chemat ieri un inginer agronom. Ãștia ar trebui să fie, după mine, un fel de medici pentru plante. Omul a venit, s-a mirat, a notat ceva într-un carnețel, a dat vreo două telefoane și a făcut poze bietului pom. La ceea ce mai rămăsese din umbra pomului se odihnea Obid. I-a făcut și lui poze. Obid urăște să apară în fotografii. L-au convins că e spre binele pomului.

Chiar dacă are frunze galbene, cireșul e plin de poame. Să nu le mâncați, a spus agronomul. Lasă-l mă în pace, du-te și adu castronul ăla albastru. Cum vreți, eu doar v-am prevenit. Da, da, m-ai prevenit. Ai venit cu castronul? Nu te văd! Am eu ceva cu ochii sau ai tu ceva cu carnea de pe tine? În bucătărie, Ramy s-a așezat pe scaunul de lângă fereastră. Privește curtea acoperită de frunze. Parcă frunzele nu ar fi căzut din pom. Parcă Obid era cel care, atunci când vorbea, împrăștia prin curte frunze. Nu avea de gând să caute vasul albastru. Îi plăcea furia fratelui său. Da, erau frați. Unul mai mare decât celălalt cu 50 de ani.

Alo, bună dimineața. Da, eu sunt, degeaba, degeaba... De-asta am sunat, azi dimineață s-au îngălbenit și prunul și tufele de zmeură. Puțin și tufele de agriș... Nu aveți soluție pentru asta?... Să sun la Grădina Botanică?! Ei sunt departe, dar poate găsesc pe cineva interesat... Bine, mulțumesc, la revedere!

Ce-a zis mă? A zis să chemăm un popă, o fi vreun blestem... Bine, fugi după popă! Da’ să fugi tare, că ăștia se mișcă repede! Bine, râzi... Ia zi, ce facem cu gălbeneala asta, că m-am săturat. Parcă suntem... Din tot cartierul ăsta înverzit, curtea noastră s-a trezit să fie galbenă. Parcă ar fi cupola circului. Îmi vine să râd și sunt speriat în același timp. Ramy, viața e frumoasă, nu-i așa?

Obid, cocoșat și pleșuv, în căruciorul lui mic, la umbra unui pom fără frunze. Ce noapte! Ar fi trebuit să fie altfel. Să fie mult alb. Dar e mai bine așa. Oricum aș fi refuzat să mor într-un spital. Dar cine s-ar fi gândit... să mori într-un circ. Imaginează-ți scena: trupa de acrobați, mișcările lor, salturile,
desprinderile, armonia, răsuflările întretăiate, apoi caii... cai albi, cu coame înfoiate, cu șei și copite roșii ca sângele, alergând nebunește în jurul arenei, fiecare purtând câte un înghițitor de săbii, un leu ducând de căpăstru o cămilă, tigrii cu mișcările lor feline, colții lor albi, strălucitori, cercurile de foc, multă culoare, artificii și flori colorate în explozii la fiecare trei minute, o orchestră uriașă care să intrepreteze absurd un cântecel așa cum sunt cele din cutiuțele magice, iar în mijloc, exact în mijlocul arenei un clovn la capătul unui sicriu! Ob... Sssst, Ram, nu mai spune nimic. Începe slujba!

Oamenii coboară pe rând din tribune. Mai întâi loja. Se apropie de sicriu și dau pe rând câte o probă de canto, înainte de a ajunge lângă mort: bine, ai talent, treci la dreapta, acolo sunt plângăcioșii talentați, sau, îmi pare rău, mergeți acasă și mai repetați, poate într-o ocazie următoare... Dar l-am cunoscut bine, am fost prieteni, trebuie să rămân! Ne pare rău, aici noi aranjăm lucrurile. Dacă ne obligați o să primiți cartonaș roșu. Bine, mă scuzați, mă retrag...

Cum a murit, întreabă o bătrânică îmbrăcată într-o rochie verde? Ce întrebare tâmpită, răspunde înfuriat un tânăr uscățiv, aflat cu două rânduri mai în față! Doar el știe cum a murit, nimeni altcineva nu mai știe! Mă scuzați, eu mă refeream la împrejurări, nicidecum la simțămintele unui om înainte de moarte... Poftim, împrejurări! Doamnă, chiar ați trăit degeaba? Toți murim în aceleași împrejurări. Ne naștem și apoi, într-o zi oarecare murim. Dumnezeu se uită peste omenire, așa cum se uită cineva peste o pădure, alege un copac îngălbenit și spune: pentru acest copac spectacolul încetează; chiar dacă l-aș mai lăsa, în viața lui nu s-ar schimba nimic. Și copacul înțelege asta și refuză să se mai roage pentru vindecare. Își trimite frunzele spre ceilalți copaci, un fel de adio și apoi așteaptă să vine cineva cu drujba ca să îl doboare la pământ. Nicio filosofie! Da, tinere, așa o fi, dar... frica? Frica e doar egoism! Nu e corect să stai lângă sicriul cuiva și să îți plângi de milă. Altfel de frică, altfel... L-am iubit, înțelegi? Iar dragostea poate să facă diferența chiar atunci când unul din ei e mort, iar celălalt trăiește!

O comandă rostită în șoaptă de nu se știe cine a împărțit mulțimea prezentă la dreapta și la stânga bătrânei doamne. Un mecanism de nimeni bănuit a împins sicriul foarte aproape de ea. Platformele pe care erau așezați ceilalți au coborât sau sicriul a urcat împreună cu femeia, nu știu, la un moment dat, cufundați în lumina unei luni albe, mototolite erau acolo doar femeia și mortul. Auzi, Obid, cică toți murim la fel. E o mare minciună. Cei care trăiesc așa cum vor, mor așa cum vor. Ceilalți... Vrei să îți aduc o pătură ca să te acoperi? Mm, mai culege vreo două cireșe!