L-am cunoscut într-o duminică după-amiaza, în parcul din Cetate. Tocmai mă așezasem la masă și aranjam piesele. Atunci a apărut. A cules de pe jos un chiștoc de țigară fără filtru și acum, cu mână de expert scotea din el tutunul și îl așeza pe o foaie gălbuie. M-a privit ca un om normal. Pentru mine nu era un om normal. Deși exercițiul etichetării negative îl abandonasem de mult, pardesiul rupt și murdar, părul murdar, căciula murdară, țigara din care acum trăgea cu sete, nu mi-au dat voie să-l văd altfel.

Jucăm o partidă? Am tăcut preț de câteva secunde. Sferice. Secundele sferice compun acea parte a timpului, grozav de scurt, nu știu cum se transformă timpul în spațiu, dar, în care se întâmplă cu adevărat ceva. Cred că e de fapt o suprapunere spațială, alții i-ar spune comprimare, oricum, de aici se vede viitorul. Mai mult, gândești și simți cu claritate. Ce se întâmplă atunci și acolo devine punct de reper. Așa am înțeles că omul ăsta e altfel de om. Că e un om de care am nevoie. Poftim. Și am început să jucăm.

Avea trei partide câștigate, iar eu nu mai aveam chef de joc. Voiam să îl aud povestind. Nu orice homeless are o poveste extraordinară. Iar el putea fi unul din cei care au. Nu sunt un șahist bun, dar știu să intru în sufletul omului fără să calc pisoiul care doarme cuminte pe prag. Unde stai? Și-a mai aprins o țigară. Te-aș servi și pe tine, dar nu se cuvine. Ok, nu fumez. Într-un vagon, în gară la Bărăbanț. Am acolo niște cartoane. E bine. Un vagon ruginit tras pe linie moartă. Am vorbit cu nea ăla din gară și mi-a dat voie să stau acolo. Nu ți-e cald cu haina aia groasă pe tine? Ba da, da’ nu am unde să o las. Mi-o ia M și o vinde pe-un pahar de orice. Piesele au rămas uitate pe tablă într-o poziție în care, din două mutări regele alb era mat. Așa se întâmplă cu piesele. Miza jocului e mai presus de piese. Când piesele înțeleg asta, nu se întâmplă nimic. Au trecut mai bine de trei ore și omul meu povestea fără oprire. Iartă-mă dacă vorbesc prea mult. Sunt două săptămâni de când nu am mai vorbit cu nimeni mai mult de două cuvinte. E în regulă. Vrei ceva de citit? Dacă un om citește, e altfel.

I-am dat o biblie. Mi-o dai de tot! Nu știu dacă o pot păstra curată ca să ți-o pot înapoia. Ia-o. De ce biblie? Pentru că asta mi-a venit mie în minte, că o biblie i-ar prinde bine unui om fără rost, cum era el. Apoi ne-am despărțit. Era cât pe-aci să-i cer un număr de telefon. Știu exact cum ar fi râs. Devenise normal.

Azi-dimineață vrabia moțăia într-un colț al cubului când mâna aceea aspră a împins înăuntru un cal de lemn. Era cioplit grosolan. Apoi liniște. Am așteptat să se trezească vrabia. Din două salturi a intrat în burta calului. Mirare. Au și vrăbiile Troia? O cetate fără ziduri, pentru că zidurile nu ar ajuta la nimic. Păsările au aripi. Poate că se joacă de-a oamenii. Sau poate vor să ne cunoască. În câteva clipe a fost înapoi cu un grăunte în cioc. Glumești, nici măcar în joacă. Avem alte treburi.

Cât de departe te poate duce imaginația? E ca și când ai locui într-un aparat zburător pe care îl controlezi cu greu. Cunosc oameni mai seci decât pământul după trei luni de secetă. Sunt așa pentru sunt conectați cu totul la realitatea palpabilă. Chiar și visurile lor se târăsc pe pământ. Poate că șarpele cu ispita lui cu tot a fost vreun vis al Evei, de-asta a ajuns să mănânce țărână. Poate că vreodată o să înțeleg tabloul de bord. Nu știu dacă îmi doresc asta. Decolările fără vreo înștiințare își au farmecul lor.

Astăzi a fost la mine acasă. Și-a aranjat barba și perciunii. E un tip simpatic, bărbierit sau nu. Vorbește mult despre cărți, despre autori străini mie. Nimic despre familia lui. Trage concluzii înțelepte, dar doarme în tren. Omenirea să fie de vină? Într-un acces de furie poate că aș spune da, omenirea întreagă e de vină, pentru că lasă un om în halul ăsta! Dar acum sunt calm. Poftim, aftershave. Ai spirt? După un duș sănătos, după dansul apei fierbinți pe trupul ostenit și-a îmbrăcat la loc hainele murdare. Privirea lui mi-a spus simplu: am un contract cu viața, îmi respect partea.

Eu sunt calul de lemn. Omul din fața mea e Troia. Cine vrea să fie vrabia? Ați intrat vreodată într-o biserică neoprotestantă? Ne-am ocupat locurile în partea stângă a sălii. Era iarnă. Cineva interpreta la pian o melodie germană, veche. Hainele lui murdare miroseau groaznic. Am zâmbit o oră întreagă, cât a durat programul. Puteam să văd, în același timp, fiecare individ din cei prezenți. Știam că îi deranjează mirosul greu, dar trebuia să mergem undeva unde e cald. Acasă nu puteam, mă certasem deja cu maică-mea pe tema asta. Nimeni nu a spus nimic. Mă scuzam zâmbind. Omul care a predicat în acea zi a venit să ne salute. Cine-i nea ăsta, îl cunoști? O să mai vin aici pentru pian, îmi place cum sună. Pianul devenise grăuntele pe care l-a savurat vrabia.

Apoi dimineața a continuat să curgă, m-am trezit în parc, masa cu eșichier a fost mutată în altă parte, nimic nu mai e cum a fost. Da, nimic nu mai e cum a fost. Prea multe vrăbii au coborât din cal supărate, nu au găsit suficiente grăunțe. Parcul, însă, e real. În cel mult o oră va începe să plouă. Am găsit repede masa. Cineva zdrobise pătratul negru din stânga, jos, a1. O fi fost blestemul regelui alb. Cum să nu râzi? Omul meu e deja mort de câțiva ani. Nu pot să-i număr, am probleme serioase cu trecutul. Da. A murit destul de aiurea, în spital. Și cât mai ura convenționalul.