Zi de sâmbătă (11 mai 2013), cu mult soare. O primăvară spre vară care te îmbie la ieșit din casă, nicidecum la stat în ea. Încercam să-mi iau porția de natură, privind prin geamurile balconului. Ce Dumnezeu, parc-aș fi un bolnav pe un pat de spital! Nefericiții ăia ar da orice să se poată târî până afară, uneori o fac, suportând chinuri groaznice. Eu, pe care nu mă doare niciun fir de păr, stau dincolo de geamuri, interpun fereastra între mine și viață. Am vis-a-vis un parc superb, pe care mă mulțumesc să-l contemplu din confortul apartamentului de la etajul 1. Într-un astfel de moment, a sunat telefonul, întrerupându-mi contemplarea. „Ce faci? Nu treci azi pe aici? Te așteptăm la un grătar cu scrumbie. Băieții sunt la pescuit, vino și tu mai pe seară, când se întorc ei!"
Ãsta era amicul meu (nostru) Florin care, în calitatea sa de mamă a tuturor răniților, se îngrijește până și de singurătățile noastre. Adună oameni, îi pune laolaltă, îi leagă cu firele nevăzute ale prieteniei. Încasează fără un cuvânt beștelelile noastre, privindu-ne de parcă ar întreba: „Voi chiar nu aveți altă treabă, decât să zvârliți cu vorbe-n mine?” Apoi își vede de ale lui, fără să se sinchisească de nimeni și de nimic. N-am stat pe gânduri, mi-am luat calul (marca Opel) și căpăstrul și mi-am făcut vânt spre Maltezi. Drumul care leagă Drajna de Fetești înflorise de-o parte și de alta, „înnebuniseră” – vorba poetului – toți salcâmii.
Când am ajuns, erau toți trei în curte: Florin, Radu și Horia. „Băieții”- niște exemplare la suta de kile, Horia și Radu Bogdan Ghelu, fiii lui Ion Ghelu Destelnica, personalitate marcantă a culturii românești, fiu și cetățean de onoare (post mortem) al comunei Stelnica, actor, dramaturg, scriitor, regizor, profesor de teatru. Fusese omagiat, cu o zi înainte, la Biblioteca din Stelnica, instituție care îi poartă numele. Acesta fiind și motivul pentru care „băieții”, Radu, actor și manager cultural în Bacău, și Horia, artist plastic și pictor de biserici în București, se aflau pe meleagurile noastre, mai exact în curtea lui Florin. Distracție mare cu făcutul scrumbiei la disc! Horia și cu mine, încercând să fim de folos, ne-am scos ochii cu niște crăci pe care Florin ne comandase să le aprovizionăm din maldărul din curte. Radu, cu o lene aristocratică (ce, la drept vorbind, ne caracteriza pe toți trei), ne studia de sus, văitându-se ce grea i-a fost misiunea de a supraveghea muncitorii de la casa din Vama.
Am stat la povești până târziu în noapte când eu m-am urcat iar pe cal și-am pornit spre casă. Ne-am contrazis pe tema culturii, unii arătându-se mai pesimiști decât alții (adică decât mine). Încerc să-mi păstrez optimismul și să-i mai molipsesc și pe alții. Dar, la câte văd, aud, trăiesc în ultima vreme, mă tem că mi-l voi pierde și eu în curând. Cine are nevoie de cultură? Da, știm că-i o treabă elitistă. Dar, spunând asta la masă, după ce tocmai ieșise unul din ciobanii lui Florin, încărcat cu de toate, inclusiv băutură (îl întrebase și dacă nu i-a găsit încălțări, „Că uite, n-am decât șoșonii ăștia!”), Horia a conchis, cu un aplomb și umor teribil: „Ce cultură elitistă? Uită-te la ăștia! Pentru ei nu există decât cultura etilistă!” Memorabilă asociere! Chiar dacă termenul chemically correct ar fi fost etilică (de la denumirea alcoolului omonim). „Asta e cultura, dragă! Etilistă! Nu te mai iluziona!” Am plecat, de teamă să nu ajung cu acul „optimismometrului” la zero. Horia, cu sau fără știință, a apăsat o vânătie pe suflet. Din păcate, nu doar cultura ciobanilor e etilistă, ci și a altora cu pretenții mai mari. Dovada: avem festivaluri ale berii, ale țuicii, ale slăninei cu ceapă, ale fasolei cu cârnați. Orice, numai festivaluri culturale nu. Cel puțin, nu la noi! Să facă alții, noi avem nevoie de culturi de grâu și de porumb (că nu degeaba suntem județ agricol), din care, prin metoda distilării, putem obține tot alcool. Să fie! O vreme, mi-am creat și eu iluzia că aș putea pune umărul la propășirea culturii. De curând, am decis că ar fi mai bine să-mi iau o sapă, să pun umărul la creșterea culturii de cartofi la hectar.
Radu mă vede fugind de mine, nu știu de ce. Așa m-a-ntrebat: „De ce fugi de tine?” Eu nu mă văd fugind de mine, mă văd numai fugind de urâțenia din jur. Îmi astup urechile, ochii, încerc să-mi anihilez toate simțurile în fața a tot ce-i murdar, vulgar, în fața trădărilor și a sentimentelor de vânzare. Uneori pot, alteori nu.
Acasă, am apelat la prietenul internet să aflu mai mult despre personalitățile domniilor lor, Radu și Horia, despre tatăl acestora, despre care vorbeau cu drag și prea multă modestie. Radu conduce, pe lângă trupa de teatru, o fundație în memoria lui Ion Ghelu Destelnica, Horia este un pictor de marcă a cărui pictură – din ce am putut vedea pe site – m-a impresionat http://www.horiaghelu.ro/). Aflând mai în amănunt cu cine am avut onoarea, mi-am zis că e mai bine că n-am fost documentată de la început, probabil mi-ar fi rămas scrumbia în gât de emoție. Încă o dată mi s-a confirmat că oamenii mari sunt modești. Gomoșenia e pentru mărunței, pentru pigmeii care, simțind că nu vor ajunge niciodată sus, încearcă să se înalțe prin alte metode. Să fie la dânșii! Dar să ne ferească Domnul de unii ca ăștia ajunși în vârf!
Pentru că nu găsesc o încheiere cumsecade acestui text, voi termina cu întrebarea: Între cultura elitistă și cea etilistă, noi... cu cine votăm?