Odihnă, odihnă, divină odihnă!
Este duminică, zi sfântă care în general nu inspiră la slalom printre copaci, saună pe creste și baba-oarba prin peșteri. Așadar ne decidem ferm și unanim la un grătar.
Aaah… De când am venit la munte am tot visat și salivat la acest moment. La urma urmei ce definește cel mai bine poporul român? Unii ar spune limba latină, alții ceva despre ciobănași emo și scrisori pierdute, dar adevărul îl citiți acum. Pe român îl caracterizează talentul uluitor de a se descurca în orice situație, distrugând-o de regulă pentru toți cei implicați, și de a supraviețui oricărei calamități pe care, cel mai adesea, tot el a provocat-o. E prototipul uman al gândacului de bucătărie, și nu trebuie să ne simțim jicniți, gândacul rezistă atacului nuclear și poate trăi zile întregi fără cap, după cum dovedesc numeroasele exemple din clasa politică. Până aici nimic nou, cercetătorii și conducătorii planetei albastre cunosc de secole întregi comportamentul nației noastre, și în urma numeroaselor eșecuri istorice, nici nu se mai ostenesc să o stârpească. Ceea ce nu s-a putut însă dovedi științific, este sursa acestei ambiții, sau mai bine zis, acestei încăpățânări turbate de a ne opune atât evoluției cât și eradicării totale. Ei bine, românul trece prin toate situațiile de criză, cu un singur scop: să mai participe, măcar o dată, la un grătar. Efectele se pot observa oriunde în jurul nostru: peisajul selenar de la periferia orașelor, izolațiile de pe acoperișul blocurilor au în România cel mai scurt termen de garanție, iar în străinătate au crescut exponențial reclamațiile la poliție, ca și vizitele la domiciliu din partea pompierilor. Britanicii au fost primii care au montat în Central Park indicatoare în română cu mesajul „Facerea Focului Strict Interzisă”, dar emigrantul nostru a învățat din copilărie să strige un „Nem tudom” și să alerge în zigzag cu micul în gură, sporind condiția fizică a paznicilor și a jandarmilor londonezi.
Noi, gașca din Padiș, ne-am pregătit temeinic pentru a onora această nobilă și străveche datină. Două kilograme de carne feliată de porc și trei tăvițe cu mici. Csongor a adus cârnați ungurești, (oare cum s-a gândit?) jumătate carne de oaie, jumătate paprika. Mitruț și-a adus tacâmuri.
Eu, cu gândul la prânzul îmbelșugat, nu am mâncat nimic toată dimineața. Am experiență în acest domeniu, anul acesta am fost invitați la șase nunți. Bani nu mai avem, dar antrenament…cât încape; recordul personal constă în 36 de ore de înfometare înainte de fericitul eveniment și cinci cereri de supliment. Trebuie să fie o nuntă a naibii de scumpă ca să ies eu în pierdere!!
Așadar am băut un ceai și pe 11 l-am trezit pe Mitruț, lovindu-l repetat cu un șlap în cap. S-a trezit cam indispus, dar ideea grătarului i-a întors urgent buna dispoziție cu care ne-a obișnuit. Am căutat carnea în lada frigorifică a pensiunii, unde am dat peste proviziile familiei Iancu: trei fazani, doi cocoși de munte și ceva ce semăna cu un jder. Sau cu o pisică, nu știm sigur, ne-am grăbit să închidem capacul.
Am căutat o pătură în portbagaj, din păcate la Cluj am uitat să o punem acolo, dar doamna Iancu s-a oferit imediat să ne ajute. Ne-a spus că poate apela la Bruce Lee, alt cabanier din zonă, numele adevărat nu-l știe nimeni, care mai crește două vaci și o iapă bătrână într-un grajd din spatele căsuțelor destinate turiștilor, și sigur are o pătură în plus. I-am mulțumit frumos, dar am refuzat oferta, mai ales că Mitruț ne-a făcut cu ochiul și ne-a arătat o pătură din cameră, bine îndesată în rucsacul lui. Bazându-ne pe faptul că prin tradiție, nimeni nu intră în sezonul estival să facă curățenie în cameră, am păstrat tăcerea, devenind părtași și la această nouă infracțiune. L-am căutat pe Csongor și l-am găsit în barul lui Vasile, ajutându-l pe acesta să bată în cuie pe peretele de la intrare, un poster masiv cu reclamă la bere, având ca temă principală o domnișoară care, cu spatele la public, încerca cu înverșunare să demonstreze că nu și-a uitat acasă slipul, asta contrar primelor impresii. Eu, fiind cel mai înalt, am fost invitat să bat două cuie, chestie pentru care din nou mi-am auzit vorbe de la tot grupul și cei câțiva clienți ai barului. Cele mai blânde susțineau că bătutul unui cui nu implică și strivirea degetelor cu ciocanul, cele mai acide puneau lipsa de concentrare pe seama unor binecunoscute și regretabile instincte masculine. Vă imaginați de unde veneau ultimele comentarii și chiar nu sunt adevărate. Eu îmi lovesc degetele și când vreau să sparg un ou cu lingurița, e o chestiune de principiu.
Între timp Mitruț a comandat, a primit și a consumat o cafea și o omletă cu brânză. Nehalitul, nu s-a mai putut abține o oră până la grătar? Uitându-și portofelul în cameră, a trebuit să achite Pușa pentru el, gest pentru care i-a declarat răspicat că-i rămâne dator și s-a ținut de cuvânt până în ziua de azi.
Părăsim posterul și întregul altar închinat desfrâului montan și ne îndreptăm spre pârâul de la poalele Bisericii Moțului. Chiar dacă este duminică, nu sunt multe corturi, ploaia de acum două zile a descurajat puternic turismul de week-end, lucru care nu poate decât să ne bucure. Nu visam să fim la curent cu ultimul Top 5 al manelelor, și nici să fim părtași la noi încercări de creștinizare a triburilor băștinașe, din partea lui Csongor. Mitruț desface larg pătura la umbra unui brad și se întinde suspinând de plăcere. Eu pun niște beri la frigiderul curgător, asigurându-le cu câteva pietre. Pușa scoate carnea, pâinea și legumele, apoi ne privește insistent.
- Nu vă apucați de foc?
Eu și Csongor ne uităm lung la iarbă, pietre, pârâu, munți și cer. Înțelegem prin ce trec zilnic făpturile de la ghișeele patriei - cum să-și facă ele treaba dacă nu le sunt furnizate cele necesare?
- Nu văd nici urmă de lemn.
- Nici eu. Va trebui să tăiem de undeva.
- Mitruț, hai să tăiem lemne.
- Nu.
- De ce nu?
- Mi-e somn, lăsați-mă zece minute.
Zece minute în chinurile foamei înseamnă o viață de om. Înainte să sforăie, mai are putere să ne îndrume.
- Vedeți la mine pe rucsac...securea...groaaa-pfiuuu...
Prietenul la nevoie se cunoaște. Apucăm securea și ne avântăm pe Biserica Moțului în prospectare după aurul pădurii. Parcurgem câteva sute de metri la un unghi destul de generos, și dăm peste un molid singuratic, culcat la pământ de furtună, bătrânețe sau pur și simplu, de plictiseală. Ne hotărâm să cercetăm în profunzime acest trunchi doborât deoarece până la primul pâlc consistent de copaci, panta devine și mai generoasă, iar noi ne-am propus o zi de odihnă, nu de alpinism liber. Începem să lovim scoarța cu securea, împroșcând coajă și stropi de transpirație. Facem cu schimbul tot la cinci minute și în jumătate de oră reușim să formăm o crăpătură de circa 20 cm lungime și cam 6 adâncime. Treabă bună deoarece Csongor se oprește, se așază pe buștean, își aprinde pipa și-mi ține o prelegere detaliată.
- Dragul meu Mișu, indiciile duc la două concluzii extrem de clare. Prima se bazează pe consistența lemnului din adâncul crăpăturii, și ne prezintă fără urmă de îndoială că acest trunchi de copac este complet putred, cu excepția scoarței pe care am crăpat-o. A doua, bazată pe forma acestor crăpături mai vechi de la capătul opus al bușteanului, este că nu suntem primii fraieri de prin locurile astea. Hai înapoi!
Cu un ceas mai înțelepți și cu stomacul chiorăind de foame, am făcut ce fac toți cei campați lângă Biserica Moțului. Unul a ținut de șase (adică Csongor), iar altul (adică eu) a „împrumutat” un braț de lemne gata tăiate de lângă cabana lui Vasile. Apoi eu am alergat ca în „Amintiri din copilărie” cu lemnele subsioară, terorizat de ideea rușinii publice și a botei de lemn. Csongor a venit agale și abia lângă pătură m-a anunțat:
- Știai că Vasile s-a dus la biserică, nu? Chiar după ce a fixat posterul.
- Și de ce... m-ai lăsat să... alerg?
- La munte fiecare are dreptul să facă ce-și dorește.
I-am mulțumit printre horcăituri pentru toată înțelegerea și libertatea cu care m-a dăruit. Apoi am trântit lemnele lângă o vatră. Asta l-a trezit din somn pe Mitruț care a trosnit din toate oasele, s-a ridicat în fund și s-a uitat la lemne exact ca orătania plouată.
- Bine măi oameni buni, sunteți duși cu pluta? Uite câte lemne sunt aici, de ce să mai mergem să tăiem?
- Mitruț, mai bine taci!
- Ce să tac, e ora două și nici măcar n-ați pus de-un foc. Toate trebuie să le fac singur? Dați chibriturile încoace, Csongor pregătește niște hârtie, Mihai crapă niște surcele!
Și uite așa a făcut focul de unul singur, ba a găsit energie să ne și caracterizeze în toate formele. Între timp Pușa a încercat să ne ignore și să-și amăgească foamea cu câteva capitole adânci din Amos Oz. Din păcate Oz nu știe să facă minuni ca tizul lui din poveste. Unde să mai bagi atâtea trăiri interioare când locul deja colcăie de ele?...După încă o oră de frenetice proteste verbale și stomacale, masa este gata. Ne așezăm temeinic cu farfuria plină de carne prăjită, de mujdei, salată, muștar, pâine și o bere în mână. Ce altceva își mai poate omul dori?
Cârnații lui Csongor ustură mai rău ca o conștiință încărcată, trebuie să-i astâmpărăm cu multă bere, ceea ce face ca proviziile să se termine rapid. Tocmai pe când ne provocam unul pe altul, la a mai aduce câteva sticle de la pensiune, fără să ne apropiem de o decizie unanim satisfăcătoare, avem parte de un spectacol măreț și gratuit. De după Biserica Moțului apar în galop, cu coamele fluturând, cam la vreo 20 de cai, urmați îndeaproape de câteva vaci. Se reped la început buluc spre noi, provocând panică în rândurile noastre, dar mirosul mujdeiului e pavăză puternică, așa că schimbă direcția și se reped peste corturile cehilor. Aceștia sunt plecați pe tură, în sfântă zi de duminică, așa că vor lua la cunoștință de pedeapsa divină, de-abia deseară, la întoarcere. Nu trece mult până să ne dumirim ce a putut provoca atâta agitație la niște animale recunoscute pentru blândețe, sau mai degrabă apatie. Dragoș și Bogdan sunt lângă noi, înarmați cu bețe, roșii de efort și evident așteptând laude pentru reușita organizării unei curse impecabile după modelul Pamplona. Sigur că noi, invidioși pe succesul lor, le-am aruncat cele mai dure amenințări și reproșuri, dar nimic nu penetrează epiderma îmbujorată și imediat ne întreabă ce le putem da de mâncare. Exploatăm momentul și după o negociere la sânge, acceptă un grătar și un cârnaț pentru fiecare două sticle transportate de la cabană. În total ne-au adus 16 și ne-ar mai fi adus încă o navetă dacă nu se termina carnea. Imediat ne părăsesc, Doamne ești prea bun!, și pornesc în urmărirea unei babe necăjite care se întorcea agale de la stână. Admirând rămășițele cehești, picăm într-o binemeritată reverie, apoi un somn lin și mângâiat de adierile vântului, clipocitul pârâului, somn din care ne trezește o amplă râgâitură, oare de la cine?...
- Mâine cobor în Cluj.
Ce l-a apucat așa deodată?
- Dar ce-ți veni?...Și cât ai băut?
- Ah, mai nimic. Dar simt că am umblat destul, berea s-a terminat, la fel și finanțele.
- (Csongor serviabil) Te împrumut.
- Nu. (retează aerul cu mâna) Eu nu mă împrumut.
Serios? Eu și Pușa schimbăm priviri pline de înțelesuri. Apoi arborând cel mai profund regret:
- Dacă trebuie să cobori, asta e. Nouă ne pare foarte rău…
- Lasă! Am stat deja destul și pe capul vostru.
Tact? Bun simț? Se pare că într-adevăr a exagerat cu alcoolul.
- Nu-ți face probleme, nu ne-ai deranjat deloc.
- Nici nu văd cum aș fi putut. Voi ați venit la munte ca să mâncați, să dormiți și să umblați de-a lelea pe poteci, ca vacile la păscut.
Ce înseamnă punctul din care privești lucrurile. Csongor trage trist din pipă.
- Atunci și eu cobor.
- Poftim?
În cursul unei vieți omul primește puține vești bune, iar acelea sunt doar introducerea perversă a veștilor cu adevărat proaste. Pușa desface demoralizată o ciocolată Poiana.
- Hai mă Csongor, de ce să pleci și tu?
- Să-l duc pe Mitruț acasă.
- Dar ce, nu poate găsi o mașină?
- Sigur că pot, agăț un camion cu lemne până în Răchițele, acolo ard o țuică la crâșmă și apoi iau cursa de Cluj.
- Nu. Am promis că te duc atât la venire, cât și la plecare.
Fir-ar de loialitate și profesionalism maghiar, cu unii căpoși ca ăștia nu te poți înțelege. De atâtea sute de ani și, în ce privește adaptarea la situație, n-au învățat nimic de la noi. Nu că n-am mai putea de dorul lui, dar...
- Și pe noi cine ne mai duce pe traseu?
...se vaită Pușa, mestecând și ultima tabletă de ciocolată.
- Mihai se descurcă, deja a fost pe toate.
O asemenea încredere îmi unge rotițele interne, ca un ulei proaspăt la revizia anuală. Da, cred că m-aș descurca, de ce să nu mă descurc, am harta, am deja doi ani de când bat munții ăștia, mi-am format repere clare, la o adică mai întrebăm...
- Pe unde ne-ai sfătui să mergem?
- Mergeți mâine la Pietrele Galbenei.
- Păi n-am fost deja?
- Ãlea sunt Cheile.
Încrederea din vocea lui începe să scadă.
- Mergeți prin poiana Zăpodie, culegeți zmeură…
- Zmeură? (Pușa parcă și-a mai revenit)
- Da, apoi pe lângă Groapa de la Barsa.
- Unde ai căzut tu în fund.
- Sper ca în viitor să ți-o amintești și pentru alte aspecte. Apoi pe lângă Tăul Negru, Focul Viu și sus până la Pietre. De acolo admirați toată Poiana Florilor și vă întoarceți pe lângă Cetățile Ponorului.
Parcă a citit din Tolkien, mare dar i-a dat Cel de Sus. Pușa mă privește cu aceeași concentrare cu care își interoghează elevii înainte de inspecție.
- Þucu, știi pe unde să mergem?
- Știu.
- Sigur?! Uită-te la mine. Știi drumul, nu ne rătăcim?
- Îl știu și cu ochii închiși, îți promit că totul va fi bine.
- Bine...
Asta domnilor, înseamnă iubire! Nu ce vedeți în filme și citiți în romane. Soția mea mă cunoaște la fel de bine ca propria mamă, ba chiar e în avantaj cu multe probleme recent apărute, dar asta nu o împiedică să vină cu mine pe traseu. Mama n-ar veni.
- Mă doare burta. Mi-e rău.
Iarăși Mitruț.
Așa s-a încheiat această plăcută zi de duminică: cu decanul de vârstă, expulzând pe cale orală tot alcoolul și grătarul parțial digerat la rădăcina unui brad, iar noi așteptând cuminți cu spatele la spectacol. Eu am propus să-l lăsăm acolo și să ne retragem la cabană, la un ceai cald cu un strop de lapte și o lectură tihnită, dar mi s-a reproșat imediat că sunt un bădăran insensibil. Așa că am stat sensibil acolo, să ascult în liniștea serii zgomotele expectorărilor lui Mitruț și să meditez la ziua de mâine. Pentru prima dată singuri, ce provocare, voi fi atent și precaut, calm, stăpân pe situație. Îi voi schimba părerea despre modul în care gândesc un plan și îl duc la capăt. Rar voi mai prinde asemenea ocazie. O voi convinge că pot stăpâni orice traseu și așa vom petrece ultimele trei zile de concediu, bătând potecile umbrite, singuri, romantici și fericiți.
Mâine soția mea va fi mândră de mine.
- Buaaa!...
- Dar mai ai mult în tine?